Demolition order upheld; limitation period runs from final annulment of construction permit; defendants' appeals rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă formulată la data de 21 august 2017, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Bistriţa, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor C. şi D. la demolarea construcţiei denumite "complexul de prestări servicii" compus din: parter - depozit mărfuri alimentare, hol + casa scării + scară de acces, două vestiare, centrală termică, magazie, vulcanizare auto, spălătorie auto, spaţiu compresor, la etaj 8 birouri, hol + casa scării, două wc-uri, magazie produse alimentare, bucătărie, bar, terasă, bucătărie deschisă bar, dep. de mana bar, bunuri edificate pe terenul înscris în CF x a localităţii Bistriţa, nr. top x în suprafaţă de 1000 mp şi pe terenul cu nr. cadastral x (în prezent 3857/1 din Cf x Bistriţa) situat în Bistriţa, str. x în proprietatea pârâţilor, iar, în cazul neexecutării de către aceştia a obligaţiei de demolare, să încuviinţeze să procedeze la demolare sau să facă să fie executată această obligaţie pe cheltuiala pârâţilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi ale art. 1527 şi art. 1528 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâţi s-a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie Municipiul Bistriţa prin primar, Primăria municipiului Bistriţa prin primar, Primarului municipiului Bistriţa şi arhitectul şef al municipiului Bistriţa la plata contravalorii construcţiei.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Bistriţa:

Prin sentinţa civilă nr. 420 din 15 februarie 2018, Judecătoria Bistriţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi în consecinţă competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea tribunalului, înregistrându-se la această din urmă instanţă la data de 13 martie 2018.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud:

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 iunie 2019 cererea de chemare în garanţie a fost anulată pentru neachitarea taxei judiciare de timbru.

Excepţiile au fost unite cu fondul procesului la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 12l/F din 18 martie 2020 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de către pârâţii C. şi D..

S-a admis acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor C. şi D. şi în consecinţă: s-a dispus demolarea construcţiei denumite "complex de prestări servicii" edificate pe terenul înscris în C.F. nr. x a localităţii Bistriţa, nr. top x şi pe terenul cu nr. cadastral x (în prezent 3857/1 din C.F. nr. x Bistriţa), situat în Bistriţa, str. x, proprietate a pârâţilor; s-a încuviinţat ca în cazul neexecutării de către pârâţi a obligaţiei de demolare, reclamanţii să procedeze la demolare pe cheltuiala pârâţilor ori să facă să fie executată această obligaţie pe cheltuiala pârâţilor.

Pârâţii au fost obligaţi în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 12.639,51 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

4. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Cluj:

4.1. Prin decizia nr. 27 din data de 4 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca tardivă excepţia prescripţiei, a respins apelul declarat de pârâţii C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 121/F din 18.03.2020 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2017, pe care a menţinut-o şi a obligat pârâţii C. şi D. să plătească intimaţilor reclamanţi A. şi B. suma de 12.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

4.2. Prin decizia nr. 143 A din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins cererea de completare a hotărârii formulată de pârâţii C. şi D. în ce priveşte decizia civilă nr. 27 din 04.02.2021 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2017.

Au fost obligaţi apelanţi-pârâţi să plătească intimaţilor A. şi B. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în cererea de completare.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziilor nr. 27 din data de 4 februarie 2020 şi nr. 143 A din 3 iunie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs pârâţii C. şi D., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 27 din data de 4 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, pârâţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

În mod nelegal s-a admis excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în demolarea construcţiilor, cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează începerea cursului prescripţiei raportat la obiectul acţiunii, cauzele de suspendare ale cursului prescripţiei şi cu încălcarea art. 235 C. proc. civ.

Hotărârea atacată este nelegală prin prisma legii aplicabile prescripţiei şi momentul începerii cursului prescripţiei şi totodată instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor.

Prin hotărârea atacată s-a consfinţit încălcarea dreptului la de proprietate al pârâţilor, garantat de art. 44 din Constituţia României şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.;

În cauză nu s-a verificat cerinţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit, pornindu-se de la o ipoteză greşită, şi anume aceea că pârâţii ar fi constructori de rea credinţă

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 143A din data de 03.06.2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care s-a respins cererea de completare a hotărârii formulată de pârâţii C. şi D. în ce priveşte decizia civilă nr. 27 din 04.02.2021 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2017, pârâţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor invocată de pârâţi, soluţia asupra celor invocate neregăsindu-se nici în dispozitivul deciziei civile nr. 27 din data de 4 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi nici în considerentele acesteia.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare prin care au invocat în principal excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 martie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimaţii reclamanţi.

A admis în principiu recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 27 din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi împotriva deciziei nr. 143 A din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia civilă.

A fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei nr. 27/4.02.2021 a Curţii de Apel Cluj dezvoltă în cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţineri privind greşita respingere de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune ca tardivă.

Astfel, în esenţă, susţin recurenţii pârâţi că, de vreme ce construcţia a cărei desfiinţare/demolare se cere în cauza de faţă era finalizată în cursul anului 2006, de atunci s-a născut dreptul reclamanţilor de a acţiona, astfel încât prescripţia este supusă Decretului nr. 167/1958, în vigoare la acel moment, şi putea fi invocată oricând, şi în etapa recursului.

Legat de aceste chestiuni, recurenţii arată că, de vreme ce reclamanţii au invocat ca temei al acţiunii lor prevederile art. 1527 şi art. 1528 C. civ., ce valorifică existenţa unui drept de creanţă, acţiunea era prescriptibilă în 3 ani, termen care curgea de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din decretul nr. 167/1958.

În plus, arată recurenţii, acţiunea reclamanţilor prin care au cerut demolarea construcţiei nu era condiţionată de finalizarea litigiului în care aceeaşi reclamanţi au solicitat anularea autorizaţiei de construcţie.

Această critică este nefondată, iar analiza instanţei de recurs pleacă de la constatările – corecte – ale instanţei de apel cu privire la obiectul şi temeiul acţiunii formulate de reclamanţi.

Astfel, se poate observa din argumentarea cererii de chemare în judecată că s-a susţinut că, succesiv anulării cu caracter irevocabil a autorizaţiei de construire în temeiul căreia pârâţii au edificat construcţia, existenţa acesteia este lipsită de suport legal, impunându-se desfiinţarea sa potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.

Prin urmare, împrejurarea anulării autorizaţiei de construire a fost motivul determinant al formulării acţiunii, astfel încât nu se poate considera că dreptul la acţiune bazat pe efectele anulării actului s-au născut anterior rămânerii irevocabile a hotărârii prin care această măsură a fost luată; o soluţie contrară – ce ar considera că dreptul de a cere desfiinţarea construcţiei edificată nelegal s-a născut şi a început a se prescrie anterior acestui moment – ar fi de natură a lipsi de conţinut principiul repunerii în situaţia anterioară actului anulat.

Din această perspectivă este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanţii au invocat în acţiunea lor dispoziţiile art. 1527 şi art. 1528 C. civ., aceste prevederi nefiind, ele însele, izvorul dreptului la acţiune; normele evocate reglementează dreptul creditorului la executarea în natură a obligaţiei şi posibilitatea de a obţine o atare executare a unei obligaţii de a face, pe cheltuiala debitorului, în cazul refuzului acestuia din urmă de a o aduce la îndeplinire.

Or, aplicarea acestor prevederi legale nu se poate face distinct de cele care prevăd obligaţia a cărei executare se cere – în speţă normele din materia disciplinei în construcţii care impun aducerea la situaţia iniţială a unei construcţii edificate nelegal.

Chiar dacă se poate argumenta în sensul că fapta iniţială a pârâţilor – de a edifica construcţia – avea caracter ilicit din perspectiva reclamanţilor, care au considerat că ea s-a realizat cu încălcarea normelor legale ce privesc vecinătatea şi distanţa între construcţii, provocând astfel un prejudiciu reclamanţilor, aceasta nu îi lipseşte pe reclamanţi de dreptul de a invoca în litigiul de faţă conduita pârâţilor de a refuza să desfiinţeze construcţia ulterior anulării autorizaţiei.

De aceea, acţiunea reclamanţilor îşi are resortul în hotărârea prin care s-a dispus anularea autorizaţiei de construire şi nu strict în edificarea construcţiei (finalizată în anii 2006-2007, susţin recurenţii), pentru a fi incidente dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. (în sensul că fapta ilicită este reglementată de legea în vigoare la data producerii sale, respectiv C. civ. 1864 şi, respectiv, prescripţia va fi supusă Decretului nr. 167/1958, cum au pretins aceştia).

Consecutiv, în mod corect a apreciat instanţa de apel că în aceste coordonate raportul juridic litigios nu este supus C. civ. 1864, ci prevederilor legii civile noi, inclusiv sub aspectul prescripţiei, care nu a început să curgă anterior rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus anularea autorizaţiei de construire şi, cu aceste argumente, corect a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată în etapa apelului, ca tardiv formulată, faţă de dispoziţiile art. 2513 C. civ.

Au mai susţinut recurenţii că prin încheierea din 12.11.2020, instanţa de apel a unit cu fondul excepţia prescripţiei şi, în acest mod, a reţinut implicit momentul curgerii prescripţiei ca fiind cel al finalizării construcţiei, ceea ce este contrazis de aprecierea ulterioară a invocării tardive a prescripţiei.

Examinarea încheierii de şedinţă în discuţie relevă însă că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor care este momentul finalizării efective a construcţiei în discuţie, cu observaţia instanţei că această măsură a fost luată în raport cu dezlegările cuprinse în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie RIL nr. 16/2020, iar apoi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acordând cuvântul pentru dezbaterea cererilor de probaţiune.

Or, pe de-o parte instanţa de apel nu a dezlegat prin această încheiere nicio chestiune de fapt sau de drept legată de momentul curgerii termenului de prescripţie, ştiut fiind că demersul judecătorului de a pune în discuţia părţilor chestiuni relevante disputate în cauză nu echivalează cu exprimarea unei opinii asupra celor puse în dezbatere, ci reprezintă materializarea acelei componente a rolului activ care este reglementată de art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Pe de altă parte, întocmai unirea cu fondul a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie de fond, ce presupune şi examinarea de fapte – în funcţie de care se va determina momentul curgerii termenului de prescripţie – arată cu claritate că la termenul din 12.11.2020 nu au fost tranşate chestiunile litigioase legate de curgerea prescripţiei.

Celelalte susţineri legate de chestiunea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi care privesc în concret momentul finalizării construcţiei nu pot fi analizate, pe de-o parte pentru că privesc fapte – ce scapă controlului de legalitate rezervat instanţei de recurs – şi pe de altă parte pentru că ele sunt şi nerelevante, cât timp s-a apreciat că respectarea limitelor învestirii instanţei de către reclamanţi conduce la soluţia că dreptul lor la acţiune s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a anulat autorizaţia de construire.

De asemenea, chiar dacă recurenţii arată în mod corect că reclamanţii intimaţi puteau promova o acţiune în demolarea construcţiei indiferent de finalizarea sau chiar de existenţa litigiului având ca obiect anularea autorizaţiei, relevant în cauză este că reclamanţii nu s-au prevalat de un atare drept, ci au cerut cu prioritate desfiinţarea actului administrativ ce a permis edificarea construcţiei şi abia apoi au cerut instanţei obligarea pârâţilor la demolarea construcţiei, ca efect al lipsirii de efecte a autorizaţiei, cu efecte retroactive.

Consecutiv acestor argumente, se constată nefondate toate criticile prin care se pretinde nerespectarea de către instanţa de apel a regimului juridic al excepţiei prescripţiei, acest motiv de recurs, împreună cu toate dezvoltările sale, fiind nefondat.

În cuprinsul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au susţinut, pe de-o parte, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la excepţia lipsei de interes invocată de ei în privinţa cererii reclamanţilor de chemare în judecată, excepţie cuprinsă în al doilea memoriu cuprinzând motive de apel, depus la data de 12.06.2020, la pct. 6.

Înalta Curte observă că această chestiune a fost invocată de pârâţi în susţinerea cererii lor de apel şi în combaterea pretenţiilor reclamanţilor; excepţia lipsei de interes avea, astfel, o dublă natură – ea constituia o excepţie peremptorie faţă de cererea de chemare în judecată, dar era concomitent şi un motiv de apel, un motiv ce justifica, în opinia pârâţilor, schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii introductive ca lipsită de interes; practic, o admitere a excepţiei lipsei de interes nu se putea realiza decât în contextul admiterii apelului declarat de aceste părţi.

Instanţa de apel a examinat criticile legate de pretinsa lipsă de interes ce afecta cererea reclamanţilor, înlăturând argumentat aceste susţineri în considerentele hotărârii atacate cu recurs.

Faţă de împrejurarea că excepţia în discuţie se constituie în sine în unul dintre motivele apelului cu care Curtea de apel era învestită, o atare modalitate de dezlegare a motivului de apel este corectă şi nu conduce prin ea însăşi la nelegalitatea deciziei pronunţate.

Pe de altă parte, recurenţii consideră şi că aceste dezlegări (în sensul existenţei interesului legitim de a sesiza instanţa) sunt nelegale, deoarece reclamanţii înşişi sunt deţinătorii unei autorizaţii de construire care se referă la un spaţiu comercial, precum şi pentru că activitatea de spălătorie auto şi vulcanizare a fost sistată prin sentinţa nr. 455/2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

În mod corect a apreciat instanţa de apel că existenţa unui document propriu al reclamanţilor ce autorizează edificarea unui spaţiu comercial nu conduce la absenţa interesului formulării acţiunii, din această perspectivă fiind relevant că motivele pentru care a fost anulată autorizaţia de construire a pârâţilor – motive ce justifică totodată şi desfiinţarea construcţiei – sunt complexe, legate atât de nerespectarea gradului de însorire, cât şi de încălcarea normelor privind distanţa între construcţii; or, aceste motive se constituie în argumente pentru protejarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, indiferent de destinaţia construcţiei care este proprietatea lor (şi nu a unei societăţi comerciale).

În privinţa sentinţei nr. 455/2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2017, se constată că aceasta nu i-a privit pe recurenţii pârâţi, ci pe reclamanţi, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Bistriţa şi societatea E. S.R.L., aceasta din urmă fiind obligată la sistarea activităţii de spălătorie auto şi vulcanizare în imobilul proprietatea pârâţilor.

Prin urmare, chiar dacă activitatea societăţii menţionate (al cărei asociat unic este pârâta recurentă D.) a încetat ca efect al acestei hotărâri, urmată de suspendarea activităţii – cum afirmă recurenţii – existenţa construcţiei nu a încetat; de vreme ce aceasta din urmă a fost considerată o împrejurare vătămătoare pentru reclamanţi (alături de activitatea anterior evocată a societăţii E.) se justifică interesul legitim al sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată, deoarece este vorba despre chestiuni distincte, C. proc. civ. efecte distincte.

O altă împrejurare care a justificat în opinia recurenţilor absenţa interesului reclamanţilor pentru formularea acţiunii a fost aceea că planul urbanistic general actual permite existenţa clădirii, astfel încât pârâţii ar putea construi din nou oricând în coordonatele noului PUG, chiar o construcţie mai înaltă decât cea existentă.

Înalta Curte observă, din nou, că argumentele invocate nu conduc la temeinicia excepţiei lipsei de interes, deoarece împrejurările care au justificat cererea de demolare a construcţiei şi care au argumentat şi hotărârea de anulare a autorizaţiei de construire priveau neîndeplinirea la data edificării a normelor urbanistice specifice zonei; în plus, decurgând din necesitatea de a respecta principiile efectelor nulităţii, în mod corect a înlăturat instanţa de apel şi acest argument.

Într-un motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii pârâţi critică respingerea cererii lor de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cauzei nr. 131/112/2020 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în cadrul căreia pârâţii au cerut intrarea în legalitate a construcţiei proprietatea lor prin raportare la noile reglementări urbanistice.

Instanţa de recurs nu identifică argumente care să susţină nelegalitatea acestei măsuri, ele lipsind şi din cererea de recurs şi, faţă de caracterul facultativ al suspendării reglementate de art. 413 C. proc. civ. şi în absenţa unor motive temeinice care să justifice oportunitatea suspendării judecăţii, consideră că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Critică recurenţii decizia instanţei de apel şi din perspectiva măsurii acesteia de a respinge solicitările de probaţiune ale pârâţilor, care au cerut administrarea dovezilor cu expertiza tehnică în specialitatea urbanism şi cu cercetarea locală.

Corolar acestor critici, arată aceştia că principiul nemijlocirii administrării probelor impunea ca instanţele de fond din cauza de faţă să procedeze la încuviinţarea respectivelor dovezi, mai ales că în litigiul în care s-a dispus anularea autorizaţiei – şi din care au fost reţinute în cauza de faţă faptele relevante – recurenta D. nu a fost parte, astfel încât hotărârea respectivă nu are autoritate de lucru judecat în privinţa sa.

Instanţa de recurs observă, cu privire la această ultimă chestiune, că instanţa de apel a argumentat pe larg în considerentele deciziei recurate că sentinţa civilă nr. 484/2014, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud are autoritate de lucru judecat cu privire la părţile din acel proces şi faţă de succesorii lor în drepturi; astfel, s-a reţinut că în acel litigiu a fost pârâtă şi titulara autorizaţiei de construire a cărei anulare s-a cerut, societatea F. S.R.L., care a înstrăinat apoi autorizaţia şi construcţia către pârâtul C. (căsătorit cu D.) şi al cărei administrator era pârâta D..

De asemenea, s-a arătat că această din urmă pârâtă a recunoscut la interogatoriul administrat că a fost asociat sau administrator al societăţii F. S.R.L., pârâtă în primul proces, toate aceste împrejurări fundamentând convingerea instanţei de apel că pârâta D. nu poate pretinde că în calitate de administrator al societăţii a cunoscut procesul – aspect, de asemenea, recunoscut la interogatoriu – dar nu l-a cunoscut în calitate de persoană fizică (proprietar al imobilului, deţinut în devălmăşie cu soţul său, celălalt pârât).

Faţă de aceste împrejurări, argumentarea Curţii de apel în sensul că recurenta pârâtă D. nu a fost terţ faţă de litigiul anterior (devenind proprietara imobilului prin cumpărare de la societatea F.) este pertinentă şi nu este combătută cu argumente de nelegalitate de către recurenţi.

Aceştia contestă prin cererea de recurs faptele reţinute de instanţa de apel (afirmând că pârâta nu avea calitatea de administrator al societăţii F., care era, de fapt în insolvenţă), dar aceste chestiuni nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, ce este limitată la chestiunile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Or, prin prisma constatărilor Curţii de apel cu privire la poziţionarea recurentei pârâte faţă de litigiul având ca obiect anularea autorizaţiei de construire, constatări ce se circumscriu şi prevederilor art. 14 şi art. 15 C. civ. şi respectiv art. 12 C. proc. civ., se reţine că în mod corect a fost aplicat art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa acestei părţi.

Un ultim motiv de recurs dezvoltat susţine încălcarea principiului proporţionalităţii de către instanţele de fond, cu argumentarea că sancţiunea desfiinţării construcţiei este excesivă faţă de importanţa dreptului recurenţilor şi că în mod greşit s-a reţinut de instanţe reaua-credinţă a acestora la edificarea construcţiei (cât timp pe parcursul procesului anterior nu s-a dispus suspendarea lucrărilor).

Totodată, se consideră că măsura luată constituie şi o atingere adusă principiului securităţii circuitului civil şi al stabilităţii raporturilor juridice.

Cu privire la circumstanţele concrete ale edificării construcţiei, instanţele de fond au constatat (exercitându-şi atribuţia de evaluare a probatoriului cu plenitudine şi pe baza unei argumentări exhaustive) că pârâţii au cunoscut opoziţia reclamanţilor la edificarea construcţiei încă de la începutul lucrărilor (aceştia formulând anterior şi diferite petiţii adresate autorităţilor administraţiei publice locale), că au ignorat această opoziţie şi pe parcursul litigiului având ca obiect anularea autorizaţiei de construire – litigiu ce a debutat în anul 2006 şi s-a finalizat în anul 2015, când a devenit irevocabilă sentinţa nr. 484/2014 – şi că, în aceste condiţii, ei nu pot fi consideraţi constructori de bună-credinţă.

Aceste chestiuni, cum s-a mai arătat în cele ce preced, nu pot fi reevaluate în etapa recursului.

De asemenea, raportul de proporţionalitate între măsura de desfiinţare a construcţiei (ce constituie, indubitabil, o restrângere adusă dreptului de proprietate al recurenţilor) şi necesitatea protejării dreptului de proprietate, dar şi a dreptului la viaţă privată al reclamanţilor, trebuie să fie determinat pe baza împrejurărilor concrete ale cauzei, care sunt tot în aprecierea instanţelor de fond.

Or, acestea au arătat cu multe argumente pertinente de ce consideră că măsura este adecvată împrejurărilor cauzei şi nu constituie o sarcină excesivă pentru recurenţi, împrejurare în care, în absenţa unor vicii de legalitate ale deciziei atacate, problema nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

În fine, problema respectării principiului securităţii circuitului civil este ridicată în mod artificial în recurs, nefiind însoţită de argumente concrete care să o susţină; obişnuit, acest principiu este luat în discuţie atunci când se impune conservarea unui drept (chiar afectat de un viciu) pentru motivul că a fost dobândit în mod legal de un terţ, de regulă de bună-credinţă, căruia nu îi pot fi imputate viciile amintite ce afectează dreptul înstrăinătorului.

Or, în cauză nu s-a susţinut o atare ipoteză şi nici o altă situaţie în care desfiinţarea construcţiei să afecteze securitatea circuitului civil, iar argumentul recurenţilor că se dispune după 14 ani desfiinţarea unei construcţii edificate cu respectarea autorizaţiei de construire ignoră faptul că acea autorizaţie a fost constatată ca fiind nelegală şi a fost anulată şi, implicit, este lipsită de efecte juridice, în materializarea principiilor efectelor nulităţii.

Pentru aceste considerente, observând că motivele dezvoltate care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, iar celelalte chestiuni expuse în memoriul de recurs nu constituie critici de nelegalitate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei nr. 27/2020 a Curţii de Apel Cluj va fi respins ca nefondat.

II.2. Recursul declarat împotriva deciziei nr. 143A/2021 a Curţii de Apel Cluj, este, de asemenea, nefondat.

Astfel, prin cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 27/2020 formulată de pârâţi, aceştia au solicitat completarea hotărârii prin pronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor, invocată prin apel de pârâţi, iar instanţa de apel a respins această solicitare.

Instanţa de recurs apreciază că omisiunea instanţei de a soluţiona o excepţie de procedură nu poate fi remediată pe calea cererii prevăzute de art. 444 C. proc. civ., deoarece această procedură se referă expres şi limitativ numai la omisiunea instanţei de a soluţiona un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală.

Or, o excepţie de procedură nu poate fi calificată ca niciuna dintre cererile la care se referă norma invocată, astfel încât calea completării dispozitivului nu era deschisă recurenţilor pentru această pretinsă omisiune.

De altfel, cum s-a arătat în cele ce preced, în mod corect a fost dezlegată chestiunea în considerentele deciziei, deoarece excepţia constituia un motiv al apelului formulat şi, cât timp acesta a fost considerat nefondat, nu era necesară o pronunţare distinctă în dispozitiv asupra excepţiei.

Constatând că recursul declarat nu conţine critici referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 444 C. proc. civ., ci reprezintă o reiterare a susţinerilor din cuprinsul recursului declarat împotriva deciziei date în apel cu privire la omisiunea de soluţionare a excepţiei şi la argumentele pentru care aceasta este întemeiată (deja analizate), Înalta Curte va respinge şi acest recurs ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenţii căzuţi în pretenţii vor fi obligaţi la plata către intimaţii reclamanţi a sumei de 9335 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial (9000 RON, conform chitanţelor aflate la dosarul de recurs) şi contravaloarea cazării la Bucureşti cu ocazia deplasării reclamantului de la Bistriţa-Năsăud pentru termenul de judecată din 21.06.2022 (335 RON, conform chitanţei şi facturii aflate la dosar).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 27 din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă şi împotriva deciziei nr. 143 A din 3 iunie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Obligă recurenţii la plata sumei de 9335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.