Wrongful lifetime pension restitution and joint tort liability of former athlete and certifying federation despite erroneous application of new civil code

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată în data de 21.12.2017 pe rolul Tribunalului Braşov – secţia I civilă, reclamantul Ministerul Tineretului şi Sportului a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând obligarea pârâţilor la returnarea sumei de 236.861 RON reprezentând debit principal, constând în renta viageră încasată nejustificat de pârât în baza documentelor emise de federaţie, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere până la plata efectivă.

În drept au fost invocate prevederile art. 1349, 1381-1395 C. civ. şi art. 43 din H.G. nr. 884/2001.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 103/S/17 mai 2018, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B., a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Ministerul Tineretului şi Sportului în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 866/AP/29.06.2021 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, sa admis apelul declarat de apelantul-reclamant Ministerul Tineretului şi Sportului în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 103/S/17.05.2018 a Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în sensul că a admis capătul principal al cererii de chemare în judecată şi în consecinţă i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 238.961 RON cu titlu de prejudiciu material. A admis în parte capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată şi i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantului, în solidar, dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 238.961 RON începând cu data de 22.12.2017 şi până la data achitării efective a debitului principal. A respins, ca nefondat, capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a penalităţilor de întârziere. A respins cererea pârâtului A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov au declarat recursuri pârâţii A. şi B., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs formulată de pârâtul A. se prezintă pe larg istoricul cauzei şi se formulează, în esenţă, următoarele susţineri:

- Este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 1375 C. civ., astfel cum a solicitat reclamantul şi a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile; a nesocotit dispoziţiile art. 78 Constituţia României; nu a avut în vedere art. 1 C. civ. de la 1864 şi art. 6 din Noul C. civ.

- Astfel, legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligaţii (răspunderea civilă delictuală), potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 este legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite, respectiv cea din anul 2007, astfel că instanţa trebuia să se raporteze la art. 998-999 C. civ. de la 1864;

- Pornind de la dispoziţiile art. 22 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., precum şi de la temeiul juridic de drept invocat de către reclamantă în susţinerea cererii sale introductive de instanţă, rezultă că instanţa de fond era ţinută să analizeze sentinţa doar prin prisma temeiului invocat, respectiv al afirmaţiilor făcute de către reclamantă în cadrul motivării în fapt a cererii;

- Instanţa de apel a reţinut ca fiind aplicabil art. 1357 C. civ. ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie, dar nu are în vedere dispoziţiile art. 1371 C. civ., care reglementează vinovăţia comună, pluralitatea de cauze, deşi reţine în considerentele hotărârii că şi apelantul Ministerul Tineretului şi Sportului are o culpă prin faptul că nu a respectat procedura reglementată de art. 40 din H.G. nr. 884/2001 ce stabileşte cum se realizează confirmarea dreptului de renta viageră, respectiv procedura;

- A mai reţinut solidaritatea, fără să argumenteze în acest sens. Prin art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., se consacră regula de principiu potrivit căruia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte, întrucât fiecare răspunde de faptele sale proprii;

- În situaţia dedusă judecăţii nu există o faptă ilicită comună şi nici nu se poate prezuma că pârâţii sunt vinovaţi în egală măsură şi proporţie, fără a se analiza şi stabili care a fost aportul, atitudinea psihică a autorilor faptelor. Atunci când prejudiciul reprezintă consecinţa săvârşirii mai multor fapte ilicite, fiecare participant poate fi obligat la reparaţie, însă numai în limitele în care propria faptă a determinat producerea prejudiciului; în noua reglementare a C. civ. se instituie criteriul proporţionalităţii contribuţiei tuturor celor care au cauzat prejudiciul, ceea ce reprezintă o soluţie echitabilă întrucât fiecare codebitor este responsabil corespunzător implicării sale la producerea prejudiciului;

- consideră că antrenarea răspunderii civile delictuale solidare pentru toţi pârâţii din prezentul dosar nu poate fi acceptată, în lipsa unei cuantificări şi obiectivări concrete a contribuţiei fiecăruia;

- Instanţa de apel nu a avut in vedere că apelantul Ministerul Tineretului şi Sportului nu a contestat potrivit art. 3 din Ordinul 491/2000 realitatea rezultatelor obţinute de sportivi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, pârâta B. a invocat următoarele:

- Curtea de Apel Braşov nu a pus in discuţia tuturor părţilor aspectele reţinute cu titlu definitiv prin sentinţa nr. 169/05.12.2018 Curţii de Apel Braşov - SCAF pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 2196/06.04.2021 a Î.C.C.J., deşi acestea au fost determinante în ceea ce priveşte motivarea soluţiei instanţei de apel, încălcând astfel prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., fapt care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Curtea de Apel Braşov arată că, în cadrul dosarului nr. x/2018, prin sentinţa nr. 169/05.12.2018 (definitivă prin decizia nr. 2196/06.04.2021 a Î.C.CJ.) s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat că, "deşi reclamantul A. a făcut parte din lotul naţional de rugby seniori al României începând din anul 1982, nu a participat la niciunul din meciurile Campionatului European de Rugby derulat in intervalul 1982-1983-F.I.R.A. (România-Franţa, Maroc-România, România-Italia, Uniunea Sovietică-România, acesta din urma desfăşurat la Kiev în 15.03.1983 - filele x volumul II) finalizat cu victoria României si câştigarea medaliei de aur. De altfel, meciul de debut al reclamantului A. la F.I.R.A. (campionatul European de Rugby), consemnat in arhivele internaţionale de rugby, a fost meciul România - Uniunea Sovietica din 20.11.1983, desfăşurat la Bucureşti ". De asemenea, mai arată Curtea de Apel Braşov că prin considerentele aceleiaşi sentinţe s-au reţinut următoarele aspecte: "Astfel în cazul competiţiilor pe echipe şi care presupun derularea mai multor meciuri, cum este cazul şi F.I.R.A., în rugby, această condiţie este îndeplinită numai dacă solicitantul a participat cel puţin la unul dintre meciurile competiţiei respective, finalizată cu medalie pentru echipa naţională. Or, în cauză, în mod evident, probele administrate dovedesc faptul că reclamantul A. nu a participat la niciunul dintre meciurile ce au dus la câştigarea medaliei de aur de către România la F.I.R.A. (Campionatul European de Rugby) în anul competiţional 1982/1983".

- Arată recurentul pârât că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor aceste aspecte reţinute prin sentinţa nr. 169/05.12.2018, cu atât mai mult cu cât B. nu a fost parte în acest dosar, şi nu avea posibilitatea concretă de a cunoaşte aceste aspecte pentru a le putea combate, astfel că a încălcat principiul contradictorialităţii.

- A fost astfel încălcat dreptul la apărare al B., întrucât federaţia nu a fost reprezentată din motive obiective la termenul de judecată din data 15.06.2021 (concediul de odihnă al consilierului juridic care reprezenta partea), astfel încât nu a putut susţine apărări referitoare la aspectele reţinute prin sentinţa nr. 169/05.12.2018 a Curţii de Apel Braşov - SCAF, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi nu a putut pune concluzii pe fondul cauzei, încălcând astfel prevederile art. 24 din Constituţia României, fapt care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Arată că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018 nu i-au fost comunicate de către instanţa de apel şi nici nu i s-a acordat posibilitatea practică de face dovada faptului că nu aveau cunoştinţă de acestea, instanţa de apel soluţionând cauza fără a da posibilitatea B. să formuleze şi să administreze probe faţă de aspectele reţinute prin sentinţa nr. 169/05.12.2018 a Curţii de Apel Braşov – SCAF.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Pârâta B. a depus întâmpinare la recursul formulat de către pârâtul A., solicitând admiterea căii de atac.

Reclamantul Ministerul Tineretului şi Sportului a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, nulitatea ambelor recursuri pentru neîncadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Pârâta B. a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 martie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul B., invocată de intimatul Ministerul Tineretului şi Sportului.

A admis în principiu recursurile declarate de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 866/AP din 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

A fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele cauzei, relevante pentru soluţionarea recursului sunt, pe scurt, următoarele:

Reclamantul Ministerul Tineretului şi Sportului a cerut primei instanţe obligarea celor doi pârâţi la restituirea sumelor încasate de pârâtul persoană fizică cu titlu de rentă viageră din anul 2007 până în prezent; a justificat solicitarea cu împrejurarea că pârâtul A., în calitate de fost jucător de rugby a solicitat acordarea rentei în temeiul art. 64 alin. (1) şi alin. (1)1 din Legea nr. 69/2000, prevederi care recunoşteau acest drept sportivilor care au participat la olimpiadă sau la campionate europene (la proba olimpică respectivă) şi au câştigat o medalie; potrivit celor reţinute de instanţele de fond, această rentă viageră a fost acordată.

Ca urmare a unui control al Curţii de Conturi, a arătat reclamantul, s-a constatat că existau mai multe persoane care nu îndepliniseră condiţiile pentru acordarea rentei; participarea la competiţie şi câştigarea medaliei erau atestate de B., astfel că s-a invocat şi răspunderea acesteia.

Prima instanţă a respins excepţiile invocate de pârâţi (prescripţia dreptului material la acţiune şi lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului B.) şi a respins acţiunea, argumentând că reclamantul este cel care nu a urmat întreaga procedură legală şi că nu îşi poate invoca propria culpă.

Instanţa de apel, admiţând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului, a admis acţiunea pentru 238.961 RON cu titlu de prejudiciu material şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 238.961 RON începând cu data de 22.12.2017 şi până la data achitării efective a debitului principal, respingând ca nefondat capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a penalităţilor de întârziere.

Pentru a admite acţiunea, Curtea de apel a constatat că temeiul acordării rentei viagere a fost constituit de art. 64 alin. (1) şi alin. (1)1 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului (în forma în vigoare la data de 16.07.2007) şi că pârâtul A. a cerut în anul 2007 acordarea rentei, susţinând că a câştigat o medalie de aur la Campionatele Europene - Sistem turneu din anul 1983 în proba olimpică rugby şi că s-a retras din activitatea sportivă în anul 2000.

Au fost reţinute ca incidente şi dispoziţiile art. 40 din H.G. nr. 884/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispoziţiilor Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, ce reglementau procedura de acordare a rentei.

Or, a constatat instanţa de apel, pârâtul A. a contestat ordinul Ministerului Tineretului şi Sportului prin care i s-a retras renta, astfel că s-a pronunţat în dosarul nr. x/2018 sentinţa nr. 169/05.12.2018 a Curţii de Apel Braşov - SCAF, (definitivă prin decizia nr. 2196/06.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), unde s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că, "deşi reclamantul A. a făcut parte din lotul naţional de rugby seniori al României începând din anul 1982, nu a participat la niciunul dintre meciurile Campionatului European de Rugby derulat în intervalul 1982-1983 – FIRA (România-Franţa, Maroc-România, România Italia, Uniunea Sovietică-România, acesta din urmă desfăşurat la Kiev în 15.03.1983 – filele x vol. II) şi finalizat cu victoria României şi câştigarea medaliei de aur. De altfel, meciul de debut al reclamantului A. la FIRA (Campionatului European de Rugby), consemnat în arhivele internaţionale de rugby, a fost meciul România-Uniunea Sovietică din 20.11.1983, desfăşurat la Bucureşti ".

De asemenea, s-a reţinut şi argumentarea instanţei de contencios administrativ în sensul că "Astfel, în cazul competiţiilor pe echipe şi care presupun derularea mai multor meciuri, cum este cazul şi FIRA, în rugby, această condiţie este îndeplinită numai dacă solicitantul a participat cel puţin la unul dintre meciurile competiţiei respective, finalizată cu medalie pentru echipa naţională. Or, în cauză, în mod evident, probele administrate dovedesc faptul că reclamantul A. nu a participat la niciunul dintre meciurile ce au dus la câştigarea medaliei de aur de către România la FIRA (Campionatului European de Rugby), în anul competiţional 1982/1983."

Faţă de aceste aspecte, Curtea de apel a reţinut că pârâtul persoană fizică nu îndeplinea condiţiile pentru primirea rentei şi a săvârşit astfel fapta ilicită de a solicita acordarea rentei, deşi nu avea dreptul la ea, în timp ce pârâtul B. a atestat participarea sportivului la competiţiile amintite şi primirea medaliei, contrar adevărului, ceea ce face să se aplice art. 43 din H.G. nr. 884/2001.

S-a reţinut că şi reclamantul MTS a dat dovadă de neglijenţă, pentru că nu a solicitat şi Comitetului Olimpic Român atestarea performanţei, dar acest aspect a fost considerat fără relevanţă pentru că sarcina COR era de a atesta alte împrejurări, care nu au legătură cu condiţia a cărei neîndeplinire se constată: "încadrarea probelor sportive disputate la campionatele mondiale/europene de seniori în alte condiţii decât cele desfăşurate la Jocurile Olimpice în categoria probelor olimpice, precum şi determinarea perioadei în care unele probe sportive au făcut parte din categoria probelor olimpice se efectuează de Comitetul Olimpic Român, la solicitarea Ministerului Tineretului şi Sportului".

Faţă de toate aceste împrejurări, observând şi dovedirea prejudiciului, dar şi a vinovăţiei (cea mai uşoară culpă) şi a legăturii de cauzalitate, au fost aplicate dispoziţiile art. 1381 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., cu consecinţa obligării solidare a pârâţilor la restituirea sumelor încasate şi a dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor stabilite, calculate de la data cererii de chemare în judecată.

II.1 Prima critică dezvoltată în recursul pârâtului A. a fost reprezentată de greşita determinare a legii de drept material aplicabilă cauzei, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, susţine recurentul pârât, faţă de data faptelor imputate pârâţilor, prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stabileau că legea aplicabilă este C. civ. 1864, respectiv art. 998 şi următoarele.

Din această perspectivă, în mod formal critica este întemeiată, deoarece faptele ilicite valorificate în acţiunea formulată de reclamant au avut loc în cursul anului 2007, anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 01.10.2011; or, de vreme de art. 103 din Legea de punere în aplicare a C. civ., invocate de recurentul pârât, supune obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale (cum sunt şi cele născute din delictul civil) legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii respectivelor fapte, rezultă că în cauza de faţă raportul juridic litigios era supus C. civ. 1864.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reţine însă, în opinie majoritară, că eroarea săvârşită de instanţa de apel nu este de natură a atrage temeinicia recursului şi casarea deciziei atacate, pentru argumentele ce succed:

Astfel, din perspectiva conţinutului normelor de drept substanţial, ambele reglementări oferă aceleaşi soluţii juridice în privinţa problemelor de drept litigioase şi care fac obiectul dezbaterii în prezentul recurs.

În acest sens, cerinţele ce trebuie să fie îndeplinite cu caracter cumulativ atât sub imperiul legii vechi, cât şi potrivit noii legi civile sunt aceleaşi: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Caracterul ilicit al faptelor imputate pârâţilor se raportează la conduita necesar a fi abordată în acord cu prevederile legale reţinute de instanţa de apel – art. 64 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului şi respectiv art. 40 şi următoarele din H.G. nr. 884/2001 – astfel încât determinarea lor şi conţinutul concret al faptelor imputate nu depindea de prevederile C. civ. incidente.

În privinţa prejudiciului, determinarea şi modul de reparare a acestuia sunt identice în ambele reglementări – el constând în sumele încasate de solicitantul rentei şi în dobânda legală aferentă acestora, acordată de instanţa de apel de la data sesizării instanţei – astfel încât nicio discuţie nu are loc din perspectiva întinderii acestuia (cu observaţia că reglementarea cuprinsă în art. 1385 alin. (3) C. civ. 2009, evocat de instanţa de apel pentru argumentarea cererii privind dobânda legală, este materializarea în noua lege a dezlegărilor doctrinare şi jurisprudenţiale uniforme date sub imperiul fostului art. 1088 C. civ. 1864).

Din perspectiva vinovăţiei, în absenţa unei reglementări exprese în vechea lege civilă, doctrina şi jurisprudenţa au arătat că răspunderea pentru fapta ilicită se angajează chiar şi pentru cea mai uşoară culpă, întocmai cum prevede în legea nouă art. 1357 alin. (2), iar analiza legăturii de cauzalitate – chestiune de fapt – nu comportă nicio discuţie legată de legea aplicabilă.

În continuare, raportând această critică la celelalte motive de recurs, se observă că nici în privinţa solidarităţii pasive nu sunt deosebiri de substanţă, art. 1382 C. civ. 2009 prevăzând că "Cei care răspunde pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat", în timp de art. 1003 C. civ. 1864 arăta că "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire".

Această expunere relevă că, deşi instanţa de apel a procedat greşit la aplicarea în timp a legii de drept substanţial sub aspectul mai sus evocat, această eroare este lipsită de orice consecinţe asupra soluţiei pronunţate în cauză din perspectiva modului de angajare a răspunderii în coordonate faptice identice, care nu sunt influenţate de aplicarea vechii sau noii legi civile.

De aceea, în optica opiniei majoritare, chestiunea în discuţie nu permite identificarea vreunei vătămări în persoana recurentului pârât care să fi izvorât din eroarea instanţei de apel, astfel încât, în coordonatele art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. mai sus examinat nu este incident.

Conex acestui motiv de recurs (întemeiat tot pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) susţine recurentul pârât A. că instanţa de apel nu era în măsură a schimba cauza juridică a cererii din perspectiva aplicării normelor cuprinse în vechiul C. civ., deoarece se opuneau prevederile art. 22 alin. (5) teza I şi alin. (6) teza I C. proc. civ.

Contrar acestor critici, Înalta Curte apreciază că limitele rolului activ al judecătorului, astfel cum sunt ele conturate de art. 22 şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ., acoperă operaţiunea instanţei de a da faptelor deduse judecăţii de reclamant calificarea juridică corectă.

În acest sens s-a arătat în mod constant în doctrină şi în jurisprudenţă că judecătorul este chemat a încadra corect în drept cererile cu care este învestit şi că acesta nu este ţinut de indicarea greşită de către parte a temeiului juridic, atunci când susţinerile şi argumentele părţii indică lipsit de echivoc spre o anumită calificare a raportului juridic.

Cu atât mai mult aceste argumente sunt valabile atunci când nu se pune problema schimbării fundamentului juridic al pretenţiilor (care sunt izvorâte din săvârşirea unor fapte ilicite), ci este necesară o corectă aplicare în timp a regulilor de drept substanţial ce guvernează respectiva instituţie de drept.

De aceea, contrar susţinerilor recurentului pârât, în prezenţa acţiunii formulate de reclamant, prin care se cerea angajarea răspunderii pârâţilor pentru fapte pretins ilicite săvârşite în anul 2007, chiar dacă cererea introductivă cuprindea temeiuri de drept din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, instanţele de fond erau ţinute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. a soluţiona în mod corect cauza după regulile C. civ. 1864, fără ca prin aceasta să se depăşească limitele învestirii, cum impune art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, o asemenea conduită a instanţei nu constituia nici o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., pentru că nu este incidentă ipoteza premisă a acestui text – să existe un acord expres al părţilor privitor la drepturi de care ele pot să dispună.

Pe cale de consecinţă, atunci când reclamantul invocă greşit în acţiunea sa dispoziţii legale ce nu sunt aplicabile ratione temporis faptelor pe care le deduce judecăţii, instanţa de judecată nu va respinge ca inadmisibilă acţiunea – cum nefondat susţine recurentul pârât – ci va proceda la calificarea corectă a acţiunii din perspectiva temeiului juridic aplicabil şi va soluţiona cauza prin raportare la acesta din urmă.

Recurentul-pârât A. mai susţine în cererea sa de recurs că instanţa de apel nu a observat prevederile art. 1371 C. civ., deşi s-a reţinut în considerentele deciziei atacate existenţa culpei reclamantului în aceea că nu a urmat în integralitate procedura legală pentru soluţionarea solicitării de acordare a rentei viagere.

Or, reţine instanţa de recurs că, deşi sub reglementarea art. 998-999 C. civ. s-a arătat că fapta victimei însăşi este aptă a înlătura fie parţial, fie total vinovăţia autorului faptei ilicite imputate, în cauza pendinte o atare împrejurare a fost înlăturată de instanţa de apel.

Astfel, rezultă din considerentele deciziei atacate cu recurs că, deşi la rândul său reclamantul s-a dovedit nediligent prin aceea că nu a solicitat şi obţinut de la Comitetul Olimpic Român atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001, această faptă este lipsită de relevanţă pentru angajarea răspunderii pârâţilor, deoarece nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant şi propria sa faptă ilicită – cu argumentul că atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001 priveşte alte împrejurări, respectiv încadrarea probei de la campionatele europene în aceleaşi condiţii ca la olimpiadă şi nu participarea sportivului care solicită renta la competiţie şi nici câştigarea medaliei.

Or, evaluarea existenţei legăturii de cauzalitate ca cerinţă a răspunderii delictuale reprezintă o chestiune de fapt, ce presupune examinarea probatoriului şi a faptelor astfel reţinute, motiv pentru care aspectul scapă controlului instanţei de recurs, control rezervat exclusiv aplicării legii la fapte stabilite de instanţele inferioare de fond.

De aceea, văzând că instanţa de apel a argumentat concluzia de a înlătura apărarea pârâţilor privind existenţa culpei concurente a reclamantului în modul arătat, Înalta Curte constată că nu se identifică nici un viciu de aplicare a legii în această privinţă.

Evaluând critica recurentului (încadrată în art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) referitoare la inexistenţa solidarităţii pasive – cu referire la art. 1382 C. civ. – Înalta Curte constată că s-a susţinut că legea reclamă pentru a se angaja răspunderea în mod solidar ca ea să fie rezultatul aceleiaşi fapte, nu al unor fapte distincte, cum este cazul în speţă.

Cu privire la acest aspect, ambele reglementări aplicabile (art. 1003 C. civ. 1864 şi art. 1382 C. civ. 2009) sunt echivoce, făcând referire la "delictul (…) imputabil mai multor persoane", respectiv la "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă", astfel încât revine instanţei de judecată să determine înţelesul concret şi modul de aplicare a respectivei dispoziţii legale.

Astfel, deşi poate fi acceptată şi teza necesităţii ca cei care răspund solidar să fi săvârşit – împreună – aceeaşi faptă ilicită, Înalta Curte apreciază că este corectă interpretarea propusă în mod constant în doctrină potrivit căreia norma acoperă situaţii mai largi, în care acelaşi prejudiciu este produs prin faptele ilicite ale mai multor persoane, comune sau nu, condiţia solidarităţii pasive fiind în realitate ca faptele autorilor să fi produs victimei un prejudiciu comun, care urmează astfel să fie reparat solidar de toţi autorii.

În plus, în cauza de faţă, faptele reţinute de instanţele de fond relevă că niciuna dintre faptele ilicite imputate pârâţilor nu era aptă, per se, a atrage producerea rezultatului vătămător pentru reclamant: faţă de condiţiile cumulative prevăzute în reglementarea procedurii de acordare a rentei viagere, cererea pârâtului A. nu ar fi fost aprobată în absenţa atestării performanţei sportive de către celălalt pârât şi reciproc, în absenţa acestei cereri avizul Federaţiei pârâte nu ar fi produs nici un efect.

De aceea, interdependenţa faptelor imputate şi reţinute de instanţe justifică concluzia aplicării art. 1003 C. civ. 1864 în speţă, prejudiciul suferit de reclamant fiind cauzat de ambele fapte ilicite, astfel cum a constatat Curtea de apel.

În ceea ce priveşte raportul dintre debitorii solidari, acesta nu face obiectul judecăţii pentru că nu îl priveşte pe reclamant şi din această perspectivă argumentele legate de necesitatea stabilirii proporţiei contribuţiei fiecăruia la producerea prejudiciului nu sunt proprii cauzei de faţă.

Recurentul pârât persoană fizică susţine că s-a omis de către instanţa de apel a lua în considerare că reclamantul nu a cerut certificarea realităţii rezultatelor sportive conform art. 3 din OMTS nr. 491/2000 ("Realitatea rezultatelor obţinute de sportivii de performanţă, în vederea acordării rentei viagere, se confirmă de federaţiile sportive naţionale, la solicitarea Ministerului Tineretului şi Sportului.").

Deşi nu se argumentează care ar fi consecinţa acestei omisiuni în planul legalităţii deciziei, din perspectiva cazurilor de recurs prevăzute de lege, este suficient a consemna pentru netemeinicia motivului de critică împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că existenţa performanţei sportive afirmate de pârâtul solicitant al rentei a fost atestată de Federaţia pârâtă şi că practic aceasta este fapta ilicită a celei din urmă, ce a justificat angajarea răspunderii pârâtului persoană juridică; prin urmare, nu a avut loc o atare omisiune în argumentarea logico-juridică cuprinsă în decizia recurată.

O parte consistentă din argumentaţia recurentului pârât A. priveşte pretinsa nelegalitate a măsurii de retragere a rentei, însă Înalta Curte observă că această chestiune nu face obiectul învestirii instanţei pendinte, deoarece a fost dezlegată juridic cu caracter definitiv în litigiul ce a avut ca obiect contestaţia recurentului împotriva deciziei MTS prin care s-a dispus retragerea rentei viagere.

De aceea, din perspectiva lipsei de îndreptăţire a pârâtului la acordarea rentei, această hotărâre are faţă de acesta autoritate de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv, dezlegările instanţei de contencios administrativ neputând fi contrazise în prezentul proces de părţile primului litigiu care sunt şi părţi în cauza de faţă, reclamantul MTS şi pârâtul A..

Cu privire la lipsa caracterului ilicit al faptei recurentului de a solicita acordarea rentei (susţinută sub pct. 8 în numerotarea criticilor din recurs), se observă că în mod corect Curtea de apel a conchis că, în lumina art. 43 din H.G. nr. 884/2001, şi titularul cererii este răspunzător pentru cele afirmate în cuprinsul cererii de acordare a rentei: "De realitatea şi exactitatea datelor cuprinse în cerere şi în notele prevăzute la art. 40 răspund, în condiţiile legii: petentul, federaţia sportivă naţională şi Comitetul Olimpic Român."

II.2. Recursul declarat de pârâtul B. dezvoltă o critică întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că reţinerea de către Curtea de apel a efectelor sentinţei nr. 169/05.12.2018 a Curţii de Apel Braşov - SCAF, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a făcut cu încălcarea contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al recurentului pârât B., efectele acestei hotărâri nefiind puse în discuţia prealabilă a părţilor, pentru a putea fi combătute sau pentru a se putea administra probe contrarii.

Conex acestor chestiuni, rezultă din cererea de recurs a acestui pârât că apreciază că respingerea cererii de amânare formulată în faţa Curţii de apel la termenul când s-a discutat cererea de repunere pe rol şi au avut loc şi dezbaterile asupra apelului a contribuit, de asemenea, la încălcarea dreptului său la apărare, în legătură cu aceeaşi chestiune.

Cu privire la aceste critici, instanţa de recurs observă că în faţa instanţei de apel judecarea căii de atac a fost suspendată la data de 26.11.2018 conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, la acel moment cauza fiind încă pe rolul primei instanţe de contencios administrativ.

Cu ocazia redeschiderii judecăţii, la solicitarea reclamantului MTS de repunere a cauzei pe rol a fost ataşată copia sentinţei nr. 169/2018 în dosarul nr. x/2018 şi extrasul din portalul instanţelor de judecată atestând respingerea recursului declarat împotriva hotărârii primei instanţe de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a fixat termenul de judecată pentru discutarea cererii de repunere pe rol la data de 15.06.2021, dispunând citarea în acest scop a părţilor, iar recurentul B. a primit citaţia pentru acest termen la data de 26.05.2021, conform dovezii aflate la dosarul de apel .

Anterior termenului de judecată din 15.06.2021, la data de 9.06.2021, recurentul B. a solicitat instanţei amânarea cauzei pentru motivul efectuării concediului de odihnă de către consilierul juridic al acestei părţi la data stabilită pentru termenul de judecată.

La data de 15.06.2021, Curtea de Apel Braşov a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că au încetat împrejurările care au cauzat suspendarea, a respins cererea de amânare formulată de intimata pârâtă B., apreciind că este nefondată; apoi a procedat la discutarea cererilor de probaţiune şi a acordat cuvântul părţilor prezente pentru dezbaterile asupra fondului apelului.

S-a dispus amânarea pronunţării hotărârii pentru data de 29.06.2021, când a fost pronunţată decizia atacată cu recurs.

Din perspectiva legalităţii măsurii instanţei de apel de a respinge cererea de amânare, se observă că motivele recursului se referă la încălcarea dreptului de apărare al recurentei B. şi la nesocotirea prevederilor art. 24 din Constituţia României, fără vreo argumentare suplimentară.

Cu toate acestea, rezultă indirect din argumentare că în realitate se consideră că încălcarea dreptului la apărare a avut loc prin aceea că respingerea cererii de amânare a pus partea în imposibilitatea de a se apăra faţă de probatoriul administrat de apelanta-reclamantă MTS în faţa instanţei de apel, respectiv hotărârea instanţei de contencios administrativ prin care s-a constatat legalitatea ordinului MTSD de retragere a rentei viagere în discuţie.

Or, apreciind asupra cererii de amânare, în mod corect a observat Curtea de Apel că aceasta nu este fondată, deoarece împrejurările la care se referă art. 222 C. proc. civ. trebuie să constituie motive temeinice pentru care părţii nu i se poate asigura apărarea.

În cauză, concediul de odihnă al consilierului juridic al B., solicitat şi aprobat după primirea citaţiei pentru termenul de judecată acordat, după cum rezultă din înscrisurile depuse de B. la dosarul instanţei de apel, nu pot constitui asemenea motive temeinice pentru că situaţia lipsei de apărare a fost creată voluntar la un moment la care era cunoscută necesitatea reprezentării la termenul din 15.06.2021 şi ea putea fi evitată, inclusiv prin substituirea unui reprezentant convenţional la termenul menţionat.

De aceea, respingerea cererii de amânare în aceste coordonate s-a făcut cu respectarea legii.

Cu privire la susţinerea în sensul că instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Braşov, instanţa de recurs observă că această hotărâre a fost depusă la dosarul cauzei de reclamantul MTS odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei şi ea reprezenta o probă în susţinerea pretenţiilor sale.

Din această perspectivă nu exista o obligaţie a instanţei de apel de a proceda la punerea în discuţia părţilor a împrejurărilor tranşate prin această hotărâre, instanţa de recurs neputând identifica nicio normă procesuală care să instituie o asemenea obligaţie.

Este relevantă, din această perspectivă, împrejurarea că existenţa litigiului ce a purtat numărul 148/64/2018 şi obiectul acestuia au fost cunoscute părţilor, deoarece acesta a fost motivul care a determinat suspendarea judecăţii în apel conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. la data de 26.11.2018.

În acelaşi timp, este utilă şi observaţia că instanţa de apel nu a reţinut în considerentele sale autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri (sub aspect pozitiv), deoarece recurentul B. nu a fost parte în acel proces, efectul prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. neputându-i fi opus în aceste coordonate; de aceea, cu atât mai mult se impune înlăturarea susţinerii necesităţii de a pune în discuţie efectele acestei hotărâri.

Dimpotrivă, faţă de recurentul pârât B. hotărârea a primit efectele prevăzute de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., a căror aplicare a fost corect realizată de instanţa de apel, care a consemnat că proba contrară împrejurărilor reţinute de acea instanţă putea fi administrată în litigiul pendinte de cel care nu a fost parte în proces.

În acelaşi timp, imposibilitatea de a se apăra faţă de cele probate de reclamant prin această hotărâre nu poate reprezenta rezultatul unei culpe a instanţei (decurgând din respingerea cererii de amânare), deoarece dacă o cerere de amânare este respinsă cu aprecierea corectă a incidenţei prevederilor art. 222 C. proc. civ., ea are drept efect suportarea de către partea a cărei cerere a fost respinsă a tuturor consecinţelor ce pot decurge din continuarea procedurii judiciare în absenţa sa.

În caz contrar, dispoziţiile art. 222 C. proc. civ. ar fi lipsite de conţinut, întrucât indiferent de împrejurările care au cauzat imposibilitatea asigurării apărării, măsura respingerii cererii de amânare va apărea întotdeauna ca nelegală dacă se va considera că omisiunea de a administra probe în acest context este imputabilă instanţei.

De aceea, cele două critici formulate de recurentul pârât B., examinate distinct şi împreună, sunt nefondate.

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul A. şi de pârâtă B. împotriva deciziei nr. 866/Ap din 29 iunie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.

Cu opinia separată a doamnei judecător C. în sensul admiterii recursurilor, casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

1. Sub un prim aspect, am apreciat că recursul promovat de către pârâta B. (în continuare B.) se impunea a fi admis întrucât criticile sale referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, cu nerespectarea astfel a prevederilor art. 13 C. proc. civ. ("(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege (...)") sunt fondate.

Astfel, constat că în cursul suspendării judecăţii în apel, rezoluţia magistratului aplicată pe cererea de repunere pe rol a cauzei a fost în sensul stabilirii unui termen "pentru discutare repunere pe rol", sens în care s-a procedat la citarea părţilor procesuale pentru respectivul termen de judecată.

La data respectivă stabilită, 15.06.2021 (pentru când recurenta pârâtă a formulat în prealabil o cerere de amânare a judecăţii întrucât consilierul său juridic se afla în concediu de odihnă, cerere care a fost respinsă fără nici o minimă motivare de către curtea de apel), instanţa de judecată a procedat la repunerea cauzei pe rol şi, deşi în cadrul rezoluţiei administrative stabilise termenul doar pentru discutarea cererii de repunere pe rol – astfel cum am arătat anterior -, totuşi a continuat cu discutarea de probe şi subsecvent, cu dezbaterea apelului formulat, rămânând în pronunţare asupra cauzei.

Consider că maniera concretă în care a procedat instanţa de apel este de natură a încălca dispoziţiile legale citate din perspectiva a patru argumente. Astfel, un prim argument derivă din faptul că deşi a stabilit în mod expres termen pentru discutarea cererii de repunere pe rol, curtea de apel a procedat la aceeaşi dată la continuarea judecăţii, încălcând astfel exigenţa de predictibilitate a procedurii judiciare, atribut al dreptului la un proces echitabil a cărui componentă este dreptul la apărare.

Cu alte cuvinte, raportat la conţinutul concret al dispoziţiei administrative, partea procesuală se aştepta în mod rezonabil ca la respectivul termen de judecată, să se discute doar cererea de repunere pe rol, nu şi alte aspecte (precum ar fi cel important al dezbaterii apelului), situaţie diferită care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi putut determina o altă conduită procesuală a recurentei pârâte pentru respectivul termen de judecată decât formularea unei cereri de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a consilierului juridic aflat în concediu de odihnă.

Un al doilea argument este cel dedus din faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea sa prin raportare determinantă la sentinţa nr. 169/2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Însă, această hotărâre judecătorească nu a fost nicicând încuviinţată ca probă de către instanţa de apel, evident în urma unei dezbateri contradictorii a părţilor procesuale în şedinţă publică. Curtea de apel nu a pus în discuţie nicicând această probă nici după ce ea a fost depusă la dosar de către apelanta reclamantă şi cu atât mai puţin, anterior. Observ totodată, că recurenta pârâtă nu a fost parte în litigiul de contencios administrativ respectiv, iar în dosarul cauzei pendinte nu există nici vreo dovadă a faptului că respectiva sentinţă i-ar fi fost comunicată acestei părţi procesuale.

Or, a fundamenta în mod esenţial decizia pronunţată pe o probă care nu a fost pusă în discuţia părţilor procesuale şi care nu a fost nicicând încuviinţată de instanţă pe parcursul procesului şi mai mult, despre care partea procesuală nu are cunoştinţă, echivalează cu o încălcare certă a dreptului la apărare al recurentei pârâte ce a pierdut în apel, ca de altfel şi a principiului contradictorialităţii care guvernează procesul civil.

Sub acest aspect – şi aici intervine şi cel de-al treilea argument pe care îl reţin – observ că în cadrul deciziei civile recurate, instanţa de apel, reţinând în temeiul autorităţii de lucru judecat în sens pozitiv potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., statuările din cuprinsul sentinţei respective definitive de contencios administrativ, a precizat că pârâta recurentă a avut conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. posibilitatea de a face dovada contrară celor stabilite pe cale judiciară de instanţa de contencios administrativ, însă nu a făcut o astfel de dovadă.

Or, procedând de maniera anterior ilustrată (nepunerea nicicând în discuţia părţilor procesuale şi neîncuviinţarea nicicând a probei cu respectiva hotărâre judecătorească care nici nu a fost vreodată comunicată părţii procesuale şi soluţionarea dosarului la primul termen de judecată ulterior depunerii la dosar a acestei hotărâri, termen stabilit doar pentru discutarea cererii de repunere pe rol, inclusiv cu respingerea nemotivată a unei cereri de amânare pentru lipsă de apărare formulată de parte), într-adevăr instanţa de apel nu a acordat părţii recurente pârâte dreptul procesual conferit de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., de a realiza dovada contrară celor statuate prin respectiva sentinţă judecătorească, anterior pronunţării deciziei de apel.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din al patrulea argument reprezentat de împrejurarea că la termenul de judecată din data de 26.11.2018, instanţa de apel încuviinţase anumite probe pentru stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, punându-se în vedere depunerea la dosarul cauzei, a mai multor înscrisuri.

Or, la singurul termen de judecată stabilit ulterior, cel din 15.06.2021 când instanţa a rămas în pronunţare asupra apelului, aceste probe deja încuviinţate şi care astfel, puteau avea vocaţia juridică de a realiza dovada contrară celor statuate prin respectiva sentinţă judecătorească de contencios administrativ, nu au mai fost administrate, deşi din cuprinsul respectivei încheieri de şedinţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi revenit asupra lor.

Din perspectiva celor enunţate, apreciez aşadar, că pronunţarea în contextul enunţat a unei hotărâri defavorabile recurentei pârâte, întemeiat esenţial pe o probă neîncuviinţată de către instanţa de judecată şi fără acordarea posibilităţii de a realiza dovada contrară, ilustrează un bilanţ nelegal, nerezonabil în cauză al instanţei de apel asupra prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., art. 13 C. proc. civ. şi art. 14 C. proc. civ., astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă B. este fondat, impunându-se admiterea acestui recurs, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

2. Sub un al doilea aspect, consider că aceeaşi soluţie se impune şi în privinţa recursului pârâtului A..

Astfel, observ că instanţa de apel a pronunţat decizia sa în temeiul noului C. civ., folosind în cadrul motivării sale mai multe texte legale din acest nou C. civ., deşi potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 trebuia să se raporteze la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, întrucât faptele ilicite imputate datează din anul 2007. Asupra corectei incidenţe în cauză a prevederilor vechiul C. civ. 1864 nu există nici o divergenţă între membrii completului de judecată de recurs.

Consider că procedând astfel, respectiv aplicând o lege nouă unor fapte supuse de legiuitor legii vechi, instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 ("Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor"), dar şi principiul neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României: "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Or, încălcarea unui principiu constituţional care se justifică prin aceea că este un factor de stabilitate în circuitul civil unde aplicarea legii noi asupra trecutului ar crea nesiguranţă şi ar influenţa în sens negativ încrederea în legea civilă, cu efecte negative asupra respectării legalităţii şi ordinii de drept, principiul impunându-se atât participanţilor la raporturile juridice civile, cât şi organului de jurisdicţie, reprezintă în mod indubitabil o cauză de nulitate absolută în sensul art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Surmontând problema de drept a calificării sale juridice ca şi eventuală cauză şi de nulitate necondiţionată potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ. şi apreciind aşadar, că ne aflăm în prezenţa unei cauze de nulitate condiţionată, consider faptul că vătămarea cauzată acestui recurent pârât este dovedită în cauză, în condiţiile în care hotărârea pronunţată cu încălcarea acestui principiu constituţional, respectiv în temeiul unei alte legi decât cea aplicabilă cauzei, este una nefavorabilă acestei părţi procesuale.

Consider în egală măsură, că în decelarea vătămării, nu se poate proceda la analiza comparativă a diverselor norme juridice străine (utilizate de instanţa de apel) cu cele care erau de fapt incidente cauzei, pentru că acest procedeu nu ar reprezenta decât o nouă aplicabilitate în cauză a legii neincidente, o confirmare în cauză a aplicabilităţii legii străine de proces, lege căreia i-am da valenţă juridică în procesul prezent în urma unei astfel de comparaţii. Cu alte cuvinte, confirmarea, menţinerea deciziei de apel întemeiate integral pe dispoziţii legale neaplicabile cauzei, în temeiul exclusiv al argumentului de analogie, ar echivala din punctul meu de vedere cu înfrângerea din nou a principiului constituţional al neretroactivităţii legii enunţat.