Abusive exercise of right to file criminal complaint: start of civil limitation period and rebuttal of good faith presumption

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 27.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi F., obligarea acestora la plata sumei de 300.000 RON reprezentând daune morale şi a cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., art. 252, art. 253 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 8480/18.12.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2429/05.11.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a III a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii la plata, către fiecare reclamant, a sumei de 15 000 RON cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1075/A/05.07.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor declarat împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4,6,8 C. proc. civ., pârâţii D. E., F..

Recurenţii-pârâţi au învederat că pentru a motiva decizia instanţa de apel a reţinut că în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, pentru stabilirea caracterului ilicit al faptei era esenţială soluţia instanţei cu privire la plângerea contra ordonanţei procurorului şi nu doar faptul formulării plângerii penale, căci a priori în raport de aceasta se pune problema abuzului de drept.

Aceasta reprezintă însă o aplicare greşită a legii, întrucât art. 2528 C. civ. prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Legea nu prevede că dreptul la acţiune se naşte abia după ce o instanţă recunoaşte prin hotărâre caracterul ilicit al faptei, ci atunci când reclamantul cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea. Acţiunea civilă în justiţie are tocmai scopul de a stabili existenţa faptei, caracterul ilicit al acesteia, paguba şi legătura de cauzalitate între faptă şi paguba suferită, precum şi vinovăţia pârâtului.

Respingerea unei plângeri împotriva Ordonanţei Parchetului nu înseamnă sub nicio formă că plângerea respectivă a avut caracter abuziv, acest aspect fiind stabilit numai de instanţa investită cu acţiunea în daune morale. Prin urmare, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie nu este în nici un fel legat de momentul pronunţării hotărârii privitoare la plângerea împotriva ordonanţei Parchetului.

Inexistenţa unei astfel de hotărâri nu paralizează exercitarea dreptului la acţiune, astfel că sub nicio formă nu prorogă momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

Cu această motivare, instanţa de apel a adăugat practic la lege, încălcând în mod flagrant textul legii şi depăşind limitele exercitării puterii judecătoreşti.

Chiar şi motivele cuprinse în hotărâre sunt contradictorii, având în vedere că la pag. 14 paragraful 3 din decizie se arată că paguba a fost una succesivă "cunoscută de reclamanţi cu ocazia soluţionării plângerii penale, în care reclamanţii au fost acuzaţi de pârâţi de mărturie mincinoasă". Astfel, presupusa pagubă nu a avut loc în momentul pronunţării încheierii de respingere a plângerii împotriva ordonanţei Parchetului, acela fiind momentul în care instanţa a considerat că reclamanţii nu au săvârşit fapta de mărturie mincinoasă. Ei nu au invocat pretinsa pagubă decât înainte de soluţionarea plângerii, când au luat cunoştinţă despre existenţa plângerii penale împotriva lor la data de 18.06.2015, respectiv 23.06.2015, anterior pronunţării încheierii din 25.06.2015. Chiar în finalul acţiunii reclamanţii solicită daunele morale "ca modalitate de îndreptare a prejudiciului produs reclamanţilor prin afectarea vieţii private şi profesionale ale acestora urmare a suportării, până la o soluţie definitivă, a acuzaţiilor mincinoase formulate la adresa lor". Deci, atunci când motivează pe fond existenţa pagubei instanţa de apel se referă la perioada ulterioară Ordonanţei din 05.11.2012, care a culminat cu plângerea penală pentru mărturie mincinoasă (pag. 14 paragraful 4 din decizie), iar când stabileşte momentul începerii prescripţiei, se referă la pronunţarea încheierii din 25.06.2015.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea şi chiar a încălcat legea cu privire la textele de lege care reglementează accesul liber la justiţie, răspunderea civilă delictuală şi existenţa relei-credinţe şi a abuzului de drept.

Art. 1353 C. civ. prevede că, chiar şi în situaţia în care se cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu există obligaţia de a-l repara, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv. În unanimitate s-a apreciat că fapta săvârşită cu prilejul exercitării unui drept subiectiv poate fi o faptă ilicită numai în măsura în care a produs un prejudiciu prin exercitarea abuzivă a dreptului, respectiv cu rea-credinţă, cu depăşirea limitelor sale juridice şi deturnarea de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut legal.

Art. 14 C. civ. prevede că: "(1) Persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară."

Aplicând în mod greşit legea, instanţele anterioare au prezumat existenţa relei-credinţe a pârâţilor în lipsa oricăror dovezi contrare.

De altfel, instanţa de apel nu face referire în motivarea sa la nicio probă de natură a dovedi reaua-credinţă a pârâţilor, ci doar prezumă că pârâţii, având pregătire juridică, şi-au exercitat cu rea-credinţă drepturile procesuale. Chiar şi aceste prezumţii nu conduc la dovedirea relei-credinţe fără putinţă de tăgadă, în condiţiile în care instanţa de apel reţine că "se poate ajunge la constatarea relei-credinţe şi a intenţiei de a prejudicia prin deturnarea scopului pentru care a fost recunoscut dreptul de care au uzat pârâţii, accesul la instanţă în scop de şicană, în condiţiile în care demersul nu era destinat să conducă la rezolvarea problemelor care au generat tensiunile, respective cele izvorâte din starea de coproprietate."

În consecinţă, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (2) C. civ. întrucât nu a prezumat buna-credinţă a pârâţilor în lipsa probelor contrare. Ea nu a ajuns la constatarea certă a relei-credinţe, ci doar a speculat că se poate ajunge la constatarea relei-credinţe. În plus, nu s-a arătat în ce mod ar fi deturnat pârâţii scopul pentru care a fost recunoscut dreptul, în condiţiile în care a fost pronunţată o hotărâre penală împotriva pârâţilor tocmai pe baza mărturiei acestor reclamanţi. Demersul pârâţilor nu era destinat să conducă la rezolvarea tensiunilor izvorâte din starea de coproprietate, ci la soluţionarea unui litigiu penal, născut în urma plângerii formulate de soţul reclamantei împotriva pârâţilor.

Instanţa de apel a aplicat greşit legea şi cu privire la existenţa abuzului de drept. Art. 15 C. civ., care defineşte abuzul de drept, prevede că: "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe." Instanţa de apel nu a arătat în motivarea sa existenţa vreunuia din aceste elemente care definesc abuzul de drept:scopul de a vătăma sau păgubi pe altul;excesul şi nerezonabilitatea demersului pârâţilor;reaua-credintă.

În condiţiile în care soţul reclamantei a formulat o plângere penală împotriva pârâţilor, iar soluţionarea acesteia s-a bazat pe mărturia soţiei sale şi a celorlalţi doi reclamanţi, dacă s-ar fi putut dovedi că aceştia au dat mărturii mincinoase, acesta ar fi fost un aspect esenţial, de natură a duce la aflarea adevărului în cauza penală.

Având în vedere că practic plângerea pentru mărturie mincinoasă nici nu a fost cercetată cu adevărat, ci doar formal, pe baza hotărârii judecătoreşti pronunţate, martorii nefiind chemaţi să dea vreo declaraţie, era normal să se ceară instanţei să cenzureze soluţia Parchetului. Din acest motiv, nici instanţa de apel nu a putut invoca vreo conduită excesivă sau nerezonabilă a pârâţilor.

Prin urmare, în lipsa susţinerii acestor elemente definitorii ale abuzului de drept, instanţa de apel nu a putut ajunge la concluzia că a fost un abuz de drept decât prin aplicarea greşită a legii.

Având în vedere că în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, trebuie să se dea o foarte mare atenţie dovedirii existenţei faptei ilicite.

În acest sens, recurenţii consideră că a fost greşit aplicată şi chiar încălcată legea cu privire la dreptul de acces liber la justiţie. În cauză nu este vorba de situaţii precum cele ce au făcut obiectul deciziei nr. 153/27.01.2016 a Înaltei Curţi, ci într-o situaţie în care stabilirea faptului dacă reclamanţii au depus mărturii mincinoase era de cea mai mare importanţă pentru pârâţi, împotriva cărora soţul reclamantei formulase o plângere penală, astfel că aveau un puternic interes legitim în cercetarea acestui aspect.

Simpla exercitare a dreptului de a formula o plângere penală, respectând limitele reglementărilor legale, nu poate fi considerată un abuz de drept cu privire la reclamanţi, deşi instanţa de apel a invocat în mod greşit repetabilitatea conduitei pârâţilor, făcând referire la o plângere formulată anterior împotriva soţului reclamantei, deci nu există repetabilitate faţă de cei trei reclamanţi din prezenta cauză. Iar prin sentinţa penală nr. 167/F/10.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală plângerea pârâţilor a fost admisă în parte, deci nu este vorba de un comportament abuziv prin repetabilitate.

Încercând să motiveze, fără a reuşi, restrângerea dreptului de acces liber la justiţie al pârâţilor, instanţa de apel invocă o serie de hotărâri CEDO, care însă nu se referă niciuna la o situaţie similară. Aceste hotărâri se referă la nemotivarea hotărârilor judecătoreşti, la dovedirea suferinţelor şi respectiv la nivelul de gravitate şi maniera atacului adus reputaţiei într-un caz ce vizează atacuri susţinute în mass media -televiziune, presă.

Instanţa de apel nu a putut justifica restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale pârâţilor, între care se încadrează liberul acces la justiţie, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar nu a reuşit nici să creeze jurisprudenţa în acest sens, evitând să clarifice argumentele care susţin o astfel de poziţie de încălcare a liberului acces la justiţie.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16.03.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 15.06.2022.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Primul motiv de critică, ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sub aspectul momentului de la care curge termenul general de prescripţie, de 3 ani.

Astfel, recurenţii susţin o greşită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ., în sensul că data de la care trebuie să se considere că reclamanţii au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea nu este data soluţionării definitive a plângerii penale pe care pârâţii au formulat-o împotriva lor (cum au considerat instanţele de fond), ci data formulării plângerii penale respective, despre care se pretinde că a constituit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Din împrejurările faptice reţinute de instanţele de fond se reţine de instanţa de recurs că părţile litigiului locuiesc în imobile ce au o curte comună şi că între acestea, respectiv între familia pârâţilor şi familia reclamantei A. – ce îl include şi pe soţul reclamantei – există o stare conflictuală prelungită.

Ca urmare a participării reclamanţilor din cauza de faţă în calitate de martori în cadrul unui dosar penal ce avea ca obiect infracţiunea de lovire şi alte violenţe săvârşită de pârâţi asupra soţului reclamantei A., dosar în cadrul căruia pârâţilor li s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ, aceştia din urmă au formulat împotriva celor 3 reclamanţi plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Această plângere a fost soluţionată prin clasare la data de 16.02.2015, iar ordonanţa de clasare a fost menţinută prin hotărârea din data de 25.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, dată în dosarul nr. x/2015.

Cum s-a arătat mai sus, contrar opiniei recurenţilor, instanţele de fond au considerat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru repararea pagubei pretins rezultate din formularea unei plângeri penale cu exerciţiul abuziv al acestui drept a început să curgă de la data la care plângerea penală a fost soluţionată cu caracter definitiv.

Astfel cum a arătat în mod judicios şi argumentat instanţa de apel, deşi existenţa plângerii penale formulată de pârâţi a fost cunoscută reclamanţilor la un moment anterior, până la momentul la care instanţa penală a soluţionat acea plângere cu caracter definitiv nu se poate afirma că paguba a fost cunoscută de reclamanţi.

Astfel, în speţă nu s-a reproşat prin acţiune pârâţilor simpla formulare a unei plângeri penale, ci exercitarea acestui drept (recunoscut de lege) în mod abuziv, astfel încât numai întreg contextul faptic ce caracterizează acest demers este apt a configura existenţa şi dimensiunile abuzului imputat recurenţilor.

De aceea, instanţa de recurs apreciază, în mod similar cu instanţele de fond, că anterior soluţionării definitive a plângerii penale, reclamanţilor nu le era cunoscută pe deplin paguba – din perspectiva faptului că statuările organelor de urmărire penală, respectiv ale instanţei penale cu privire la circumstanţele concrete ale netemeiniciei plângerii penale formulate erau necesare reclamanţilor pentru a cunoaşte în mod rezonabil existenţa abuzului de drept şi, corelativ, a prejudiciului cauzat de acesta.

În susţinerea acestor critici referitoare la prescripţie s-a mai arătat (motiv ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) că argumentele instanţei de apel sunt contradictorii, deoarece aceasta se referă la producerea pagubei în mod succesiv, respectiv cu ocazia soluţionării plângerii penale şi până la momentul soluţionării definitive a acesteia şi totuşi consideră că termenul de prescripţie nu a început să curgă înainte de hotărârea definitivă.

Înalta Curte observă însă că nicio contradicţie nu se identifică în acest raţionament, deoarece textul art. 2528 C. civ. nu se referă la momentul producerii pagubei, ci la momentul cunoaşterii acesteia, iar aceste noţiuni nu sunt în mod necesar coincidente, deoarece existenţa unui prejudiciu este o circumstanţă obiectivă, iar cunoaşterea sa este un element subiectiv, care depinde de numeroşi factori, variabili de la caz la caz.

Prin urmare, faptul că reclamanţii au suferit un prejudiciu care s-a prelungit în timp pe durata procedurilor penale amintite nu este incompatibil cu împrejurarea că ei au cunoscut paguba (inclusiv întinderea sa) abia la momentul pronunţării instanţei penale cu caracter definitiv.

În cadrul motivului de recurs care valorifică o pretinsă încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1353 C. civ. şi art. 14 C. civ., recurenţii pârâţi au susţinut că instanţa a reţinut reaua-credinţă pe baza unei prezumţii şi fără dovezi contrare, aşa cum cerea art. 14 alin. (2) C. civ.

Analizând în acest context nu modul concret de apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel (pentru că o atare măsură nu este deschisă instanţei de recurs în coordonatele prevederilor art. 488 C. proc. civ.), ci mecanismul juridic utilizat în cadrul raţionamentului expus de Curtea de apel, instanţa de recurs observă că această critică nu poate fi primită.

Astfel, deşi este adevărat că art. 14 alin. (2) C. civ. prezumă relativ buna-credinţă, la fel de adevărat este că instanţa de apel a reţinut că această prezumţie este răsturnată de o altă prezumţie, aceea rezultată din faptul vecin şi conex al existenţei pregătirii juridice a pârâţilor, în sensul că demersul lor a fost conştient deturnat de la scopul legitim al unei plângeri penale; totodată, s-a reţinut aceeaşi prezumţie rezultată din conduita procesuală a acestora pe parcursul procesului penal ce s-a desfăşurat ca urmare a plângerii în discuţie.

Prin urmare, reţinând că există probe (în speţă prezumţii) contrare prezumţiei legale relative mai sus evocate, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile de drept material la care recurenţii se referă.

În privinţa susţinerii că a fost încălcat şi art. 15 C. civ., deoarece instanţa de apel a reţinut greşit existenţa abuzului de drept prin raportare la aceste prevederi legale, Înalta Curte observă că această critică tinde, de fapt, la reevaluarea împrejurărilor faptice relevante ale speţei, în scopul înlăturării aplicării în speţă a normei menţionate, care dădea caracter ilicit conduitei recurenţilor.

Aceasta întrucât, în prezenţa argumentelor – lămuritor şi limpede expuse – pentru care instanţa de apel a apreciat că se impune a reţine că plângerea penală nu a fost formulată de pârâţi în scopul respectării legii şi a aflării adevărului, ci în scop de şicană şi pentru a prejudicia persoanele vizate de acest demers, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a proceda la verificarea acestor împrejurări din care au fost trase pe cale judecătorească prezumţiile mai sus arătate.

Mai mult, contrar celor arătate de recurenţi, din considerentele deciziei atacate nu lipsesc reperele necesar a fi existente pentru aplicarea art. 15 C. civ., respectiv exercitarea unui drept prevăzut de lege în alt scop decât cel pentru care a fost edictat.

În fine, nefondat se reproşează instanţei de apel utilizarea unor argumente din hotărâri ale instanţei supreme şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului ce sunt străine cauzei şi care priveau alte probleme de fapt şi de drept – critică ce poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, referirile instanţei de apel privesc hotărâri ale Curţii EDO prin care au fost analizate încălcări ale unor drepturi nepatrimoniale şi au fost destinate fundamentării considerentelor ce au privit întinderea prejudiciului moral suferit de reclamanţi ca urmare a încălcării drepturilor lor la viaţă privată şi la demnitate.

Chiar dacă împrejurările concrete ce au făcut obiectul acelor cauze nu sunt identice, jurisprudenţa instanţei europene menţionate constituie un reper important de apreciere a modalităţii concrete în care se va dispune repararea prejudiciului într-o cauză aflată pe rolul instanţei naţionale, mai ales având în vedere dificultăţile recunoscute de cuantificare a prejudiciului de natură morală suferit în cazul încălcării unor drepturi de natură nepatrimonială.

De aceea, nicio contradicţie nu poate fi identificată între considerentele care evocă jurisprudenţa Curţii EDO şi împrejurările cauzei, urmând ca şi acest motiv de recurs să fie înlăturat ca nefondat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea instanţei de apel nu constituie, prin ea însăşi, o restrângere nejustificată a dreptului lor de acces la instanţă (prin sancţionarea demersului de a formula o plângere penală, respectiv de a ataca actul emis de procuror în faţa instanţei), pentru că tocmai aceasta este esenţa argumentării instanţei de apel: dreptul de acces la instanţă este recunoscut, dar şi el, ca orice alt drept, trebuie să fie exercitat în mod corect, în limitele sale externe şi interne şi în scopul urmărit de legiuitor la momentul menţionării sale în lege (sau în Constituţie).

De aceea, sancţionarea exercitării abuzive a unui drept nu reprezintă o restrângere nejustificată a acestui drept, ci una justificată, instanţa naţională fiind ţinută de obligaţia de a asigura şi protecţia drepturilor fundamentale ale terţilor, vătămate prin exerciţiul abuziv cum este cel pe care ea l-a constatat.

Faţă de toate aceste argumente, constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D., F. împotriva deciziei nr. 1075/A din 5 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.