Commencement of limitation period for contractual penalties: expiry of delivery deadlines vs. administrative audit findings

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

După deliberare, asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara – secţia I civilă la 14 iulie 2020, sub nr. x/2020*, ulterior pronunţării încheierii civile nr. 111/CA/CC din 13 iulie 2020 a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Hunedoara în dosarul nr. x/2020, reclamantul Municipiul Hunedoara, prin reprezentant legal, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. şi S.C. B. S.R.L. Bucureşti, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 98.766,77 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului constând în penalităţi de întârziere stabilite pentru abaterea constatată prin măsura II.1 a - pct. 1 din decizia nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor, calculate începând cu data producerii prejudiciului, până la data achitării lui integrale.

În drept, a fost invocate următoarele prevederi legale: art. 1020-1021, art. 1073 şi urm. din C. civ. de la 1864, art. 1270,1349 şi urm. precum şi art. 1596 şi urm. C. civ., O.G. nr. 34/2006, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 215/2001 republicată, Legea nr. 82/1991 republicată, Legea nr. 500/2002, Legea nr. 273/2006 şi Regulamentul Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014 cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Pârâta S.C. A. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. B. S.R.L..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 2878 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Hunedoara – secţia I civilă a respins atât acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Hunedoara, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. A. S.A., pe excepţia prescripţiei extinctive.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1900 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Hunedoara împotriva sentinţei nr. 2878 din 11 decembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1900 din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Municipiul Hunedoara, prin reprezentant legal, prin care a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, contestând soluţia pronunţată asupra prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A solicitat ca, în rejudecare, să fie respinse excepţiile invocate în cauză, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi restul excepţiilor invocate în cauză - a inadmisibilităţii, a lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes şi să se pronunţe o soluţie de admitere a acţiunii civile formulate, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata sumei de 98.766,77 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului pentru abaterea stabilită prin decizia nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, prin măsura II.1a-pct. 1 (ce vizează penalităţile pentru întârzierea la livrare a produselor), şi la plata dobânzilor şi a penalităţilor calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a acestuia.

Recurentul a arătat că, aşa cum a învederat în etapa procesuală a fondului, prin decizia nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, primarul municipiului Hunedoara, în calitatea sa de ordonator principal de credite, trebuia să dispună, printre altele, stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului local, ca urmare a primirii cu întârziere, faţă de termenul prevăzut în graficul de livrare, a unor echipamente medicale ce fac obiectul contractului de leasing înregistrat la Primăria Hunedoara sub nr. x din 15 februarie 2011.

A susţinut că, prin decizia menţionată, s-a stabilit o valoare estimată a prejudiciului în sumă de 98.766,42 euro, calculat conform anexei nr. 17A la raportul de audit financiar, faţă de numărul zilelor de întârziere între data livrării produselor şi termenelor de livrare stabilite în anexa-grafic de livrare la contract.

Urmare a raportului Comisiei de analiză, a fost emisă dispoziţia Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1778/25.09.2019 pentru punerea în aplicare a celor dispuse de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara în baza controlului efectuat în perioada 13.09.2012-02.11.2012, prin măsurile prevăzute la pct. II.1.a, II.2-pct. 4, II.3-pct. 5, II.4-pct. 6, II.5-pct. 8, II.7-pct. 10, II.8-pct. 11, II.9-pct. 12, II.10-pct. 13 din decizia nr. 1/2013. Astfel, s-a stabilit, la art. 1, întinderea prejudiciului pentru abaterea stabilită la pct. II.1a-pct. 1 din decizia nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, în sumă de 98.766,77 euro, conform anexei nr. 1 la raportul nr. x/23.09.2019, reprezentând penalităţi de întârziere.

A menţionat că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, intimatele nu au contestat calculul şi valoarea penalităţilor, apărarea acestora fiind fondată pe motive care ţin mai mult de excepţiile procesuale şi procedurale.

A susţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimate, se impunea a fi respinsă de instanţa de fond, întrucât producerea pagubei nu poate fi considerată că exista până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control - decizia nr. 1/2013 a Camerei de Conturi Hunedoara şi al raportului Comisiei de analiză numite prin Dispoziţia Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019.

Invocând dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, precum şi pe cele ale art. 2523 C. civ., recurentul a afirmat că a cunoscut paguba şi persoanele care răspund de aceasta la 23 septembrie 2020, odată cu emiterea raportului nr. x/23.09.2019 al Comisiei de analiză, numită prin Dispoziţia primarului nr. 1662/2019, cu completările ulterioare, prin raport fiind identificate persoanele responsabile şi prejudiciul efectiv creat de fiecare persoană în parte.

Prin urmare, prin dispoziţia Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1778/25.09.2020 pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, în urma controlului efectuat în perioada 13.09.2012-02.11.2012, s-a stabilit, la art. 1, întinderea prejudiciului pentru abaterea menţionată, reprezentând penalităţi de întârziere, şi s-a dat prejudiciului caracter cert, lichid şi exigibil, dispunându-se recuperarea acestuia de la persoanele vinovate.

Recurentul a apreciat că, de la 23 septembrie 2019 începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, termenul de 3 ani împlinindu-se la 23 septembrie 2022, iar acţiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 29 mai 2020. Data producerii prejudiciului coincide cu data stabilirii întinderii acestuia, urmare a întocmirii raportului Comisiei de analiză din 23 septembrie 2019.

Recurentul a afirmat că raţionamentul instanţei de fond şi al celei de apel nu este corect, întrucât, anterior emiterii deciziei nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, nu se putea vorbi despre vreun prejudiciu, iar înainte de întocmirea raportului Comisiei de analiză nu se punea problema identificării exacte a persoanelor care l-au cauzat sau de întinderea exactă a prejudiciului.

Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei, chiar înainte ca titularul să fi avut posibilitatea să îşi exercite acest drept, deoarece, cât timp păgubitul nu a cunoscut existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu putea acţiona.

Astfel, instanţele de fond şi de apel ar fi trebuit să respingă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la prevederile legale menţionate.

Chiar dacă izvorul juridic este contractul de leasing, până la data rămânerii definitive a acţiunii din dosarul Curţii de Apel Alba Iulia nu au survenit întârzieri, data limită de livrare a produselor fiind raportată la un alt moment privind intrarea în vigoare a contractului. Astfel cum au considerat auditorii Curţii de Conturi şi cum a rezultat şi din raportul comisiei de analiză, trebuia luată în considerare o altă dată de intrare în vigoare a contractului şi recalculate termenele. Deşi produsele au fost livrate, unele din acestea au fost expediate cu întârziere, ceea ce justifică solicitarea penalităţilor de întârziere, recurentul activând clauza penală stipulată la pct. 10.1 în contractul de leasing.

În dezacord cu cele reţinute de instanţele de fond şi de apel, referitor la răspunderea civilă delictuală şi la faptul că acţiunea a fost introdusă în mod formal, recurentul a arătat că, prin răspunsul întâmpinare şi prin concluziile scrise depuse la fond, a specificat că se pune problema unei răspunderi contractuale, izvorâte din încălcarea, de către pârâte, a obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de leasing financiar nr. LZ3053 din 22 octombrie 2010/22/7958 din 15 februarie 2011.

A menţionat că arătarea motivelor de fapt şi de drept nu presupune indicarea ad literam a articolelor şi a alineatelor din legislaţia incidentă, iar, conform art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire."

Deşi cele expuse nu au legătură cu motivarea excepţiei prescripţiei, fiind mai mult o analiză de fond a cauzei, recurentul a precizat că nu a renunţat la penalităţile de întârziere, ci le-a solicitat la momentul la care s-a stabilit că termenul de livrare a fost încălcat, când cunoştea valoarea exactă a acestora, la data emiterii raportului comisiei de analiză. A arătat că nu au relevanţă aspecte precum semnarea proceselor-verbale de recepţie sau eliberarea garanţiei de participare.

5. Apărările formulate în cauză

La 30 martie 2022, intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la 4 aprilie 2022, intimata A. S.A., prin Sucursala Bucureşti, prin administrator judiciar Consorţiul format din C. şi D., a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea în termen a acestuia şi neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinările intimatelor, la 18 şi 19 aprilie 2022, solicitând respingerea apărărilor formulate prin intermediul acestor acte procedurale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul Municipiul Hunedoara a solicitat obligarea pârâtelor A. S.A. şi B. S.R.L. la plata, în solidar, a sumei de 98.766,77 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului constatat pentru abaterea stabilită prin măsura II.1a pct. 1 din cuprinsul deciziei nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, constând în penalităţi de întârziere, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a acestuia.

Prin sentinţa nr. 2878 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Hunedoara – secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte prin întâmpinările formulate în cauză şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Hunedoara, prin reprezentant legal, ca fiind prescrisă, reţinând, în esenţă incidenţa dispoziţiilor art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi faptul că termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ era împlinit, în raport de ultima dată de livrare stabilită şi de data emiterii raportului de audit, finalizat prin decizia nr. 1 din 28 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara.

Sentinţa pronunţată de tribunal a fost menţinută de Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia nr. 1900 din 8 decembrie 2021, prin care s-a constatat că pretenţiile exhibate de reclamant sunt prescrise, în raport de aceleaşi dispoziţii legale - art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - şi de clauzele contractuale prin care au fost stabilite termene de livrare (art. 9.2 din contractul de leasing şi anexa la contract), precum şi faţă de clauzele din contract care prevedeau plata unor penalităţi în cazul neîndeplinirii, de către pârâte, a obligaţiilor în termen (art. 10.1).

Criticile formulate în recurs vizează, în esenţă, neîmplinirea termenului de prescripţie faţă de faptul că producerea pagubei nu putea fi considerată ca fiind existentă până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control (decizia nr. 1/2013 a Camerei de Conturi Hunedoara şi raportul Comisiei de analiză numită prin Dispoziţia Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019) şi faţă de faptul că prejudiciul a fost cunoscut la momentul la care s-a stabilit că termenul de livrare a fost încălcat, când se putea şti valoarea exactă a acestuia, respectiv la data emiterii raportului comisiei de analiză.

Aceste motive de recurs nu sunt fondate.

Pretenţiile solicitate de recurent prin cererea de chemare în judecată reprezintă, potrivit susţinerilor sale, prejudiciul stabilit pentru abaterea disciplinară constatată prin decizia nr. 1/2013 emisă de Curtea de Conturi a Judeţului Hunedoara (pct. II.1.a) în urma efectuării auditului financiar asupra conturilor de execuţie bugetară în anul 2011 la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Hunedoara, decizie prin care s-a dispus, pe de o parte, determinarea prejudiciului adus bugetului local pentru primirea cu întârziere, faţă de termenul prevăzut în graficul de livrare, a unor echipamente medicale, conform contractului de leasing înregistrat la Primăria Municipiului Hunedoara sub nr. x din 15 februarie 2011, iar pe de altă parte, recuperarea pagubei produse în termenul de prescripţie.

Prin decizia nr. 1/2013, Curtea de Conturi a constatat că valoarea contractului de leasing a fost supraestimată şi că, după încheierea acestuia, au avut loc întârzieri la expedierea produselor faţă de termenul stabilit în graficul de livrare, întârzieri pentru care furnizorul datora penalităţi în sumă de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, din valoarea echipamentelor nelivrate, conform art. 10.1 din contract, prejudiciul fiind cuantificat la suma de 98.766,42 euro (449.762 RON) prin raportul Comisiei de analiză constituite prin dispoziţia nr. x/2019 a Municipiului Hunedoara, reprezentat prin primar, în vederea punerii în aplicare a măsurilor stabilite prin decizie.

Se observă, aşadar, că în cauza pendinte se pune problema reparării patrimoniale a prejudiciului material creat bugetului Primăriei Municipiului Hunedoara pentru executarea defectuoasă a contractului de furnizare produse în sistem leasing financiar nr. 22/7958 din 15 februarie 2011, încheiat de recurent cu pârâtele A. S.A. şi B. S.R.L..

Raportând solicitările formulate prin acţiunea dedusă judecăţii la circumstanţele cauzei, se constată că în mod corect curtea de apel a reţinut, în exercitarea rolului său activ, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., că dreptul ce se urmăreşte a fi valorificat prin intermediul acesteia îşi are izvorul în răspunderea civilă contractuală, fiind supus prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă conform prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 faţă de data încheierii contractului de leasing financiar, 15 februarie 2011, "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită."

Conform art. 3 teza I din Decretul nr. 167/1958, "Termenul prescripţiei este de 3 ani (…)."

Înalta Curte constată că, prin dispoziţiile prevăzute la art. 9.2 în contractul de leasing financiar - "Obligaţiile şi drepturile furnizorului" – intimatele s-au obligat să transporte şi să livreze recurentului, la destinaţia finală, produsele însoţite de întreaga documentaţie necesară, cu respectarea termenelor prevăzute în graficul de livrare anexat contractului.

Potrivit art. 10 din contract – "Sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor" – în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de livrare conform art. 9.2, intimatele urmau să plătească recurentului penalităţi reprezentând 0,1% din valoarea produselor neexpediate, pe zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului limită prevăzut în anexa – grafic de livrare, până la predarea efectivă a produselor.

Potrivit celor reţinute de comisia de analiză prin raportul întocmit la 23 septembrie 2019, în vederea punerii în aplicare a deciziei nr. 1/2013 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, din procesele-verbale de recepţie a echipamentelor medicale a reieşit că termenele maxime de expediere prevăzute în graficul de livrare au fost depăşite.

În această situaţie, deveneau eficiente dispoziţiile art. 10.1 din contractul de leasing, în temeiul cărora recurentul avea posibilitatea să solicite de la intimate, la scadenţa fiecărei obligaţii, plata penalităţilor stipulate şi în legătură cu care Curtea de Conturi – Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, prin decizia nr. 1/2013, a stabilit că nu a fost determinat cuantumul acestora, iar entitatea auditată (Primăria Municipiului Hunedoara) nu a cerut contravaloarea lor de la furnizor, până la încheierea misiunii de audit.

Astfel cum corect a constatat instanţa de apel, părţile au stabilit un program de livrare a bunurilor achiziţionate, fixând termene diferite pentru fiecare dintre acestea, debutul termenelor fiind stipulat la date distincte, începând de la 90 de zile de la data intrării în vigoare a contractului, până la 124 de zile de la acest moment.

În cazul prestaţiilor succesive, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care fiecare dintre acestea a devenit scadentă, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că, "În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită."

Înalta Curte constată că expedierea tuturor produselor urma să se finalizeze în perioada iunie- august 2011, potrivit graficului de livrare şi a situaţiei privind calculul penalităţilor în conformitate cu art. 10.2 din contractul de leasing financiar întocmit de comisia de audit.

Raportat la regula înscrisă în art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani pentru promovarea prezentei acţiuni a început să curgă de la data la care recurentul a luat cunoştinţă de naşterea acestui drept, moment ce se identifică, în speţă, cu datele limită la care bunurile contractate trebuiau să-i fie livrate, ultima perioadă pentru efectuarea acestei operaţiuni fiind stabilită în luna august a anului 2011, conform graficului de livrare şi a situaţiei privind calculul penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, întocmite de comisia de audit în conformitate cu dispoziţiile art. 10.2 din contractul nr. x/7958 din 15 februarie 2011.

Astfel, începând, cel mai târziu din luna august 2011, recurentul avea deschisă calea acţiunii în justiţie pentru recuperarea sumelor pretinse prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, când era stipulat ultimul termen de expediere a produselor de către pârâte.

Stabilind că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai târziu din luna august 2011, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit trei ani mai târziu, anterior datei la care recurentul a promovat cererea de chemare în judecată, respectiv la 29 mai 2020.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că respectivul contract de leasing încheiat de părţi cuprinde elementele necesare şi suficiente pentru determinarea momentului de la care s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantului, respectiv în august 2011, astfel că acţiunea înregistrată în 2020 este formulată cu depăşirea termenului de prescripţie.

Susţinerile recurentului potrivit cărora producerea pagubei nu putea fi considerată ca fiind existentă până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control, respectiv a deciziei nr. 1/2013 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara şi a raportului Comisiei de analiză numite prin Dispoziţia Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019 nu sunt fondate, cursul termenului de prescripţie începând să curgă, astfel cum s-a arătat, la data scadenţei ultimei prestaţii la care erau obligate cele două pârâte.

Decizia nr. 1/2013 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara nu reprezintă titlul în baza căruia recurentul putea să solicite executarea obligaţiilor contractuale asumate de pârâte, ci contractul însuşi, acesta fiind legea părţilor, conform art. 969 C. civ.

Prin eficienţa principiului forţei obligatorii a contractului, părţilor aflate în ipoteza normei menţionate nu li se permite să înlăture, prin voinţa lor, obligaţiile asumate prin contract, acestea fiind ţinute să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat.

Astfel, executarea obligaţiilor generate de contract trebuie să corespundă reperelor stabilite contractual de părţi, sub aspectul calităţii, cantităţii, identităţii, locului, timpului şi a modalităţii de executare a unei prestaţii contractuale, ceea ce în speţă, nu s-a întâmplat.

Faptul că momentul începeri curgerii termenului de prescripţie nu poate fi raportat la momentul emiterii deciziei nr. 1/2013 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara şi a raportului Comisiei de analiză, ci la dispoziţiile contractuale stabilite de părţi este justificat şi prin considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a reţinut că, (pct. 60) "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată"; (pct. 63) "Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie"; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Deşi această decizie se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă în cazul acţiunii privind angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), ea este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza sa, care este aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Actul de control efectuat de Curtea de Conturi şi verificările care au urmat acestuia sunt lipsite de relevanţă din perspectiva instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăţi, se impunea ca recurentul să solicite, în baza prevederilor contractuale, penalităţile stabilite prin art. 10.1, deoarece cunoştea datele exigibilităţii acestora, ce au fost stabilite prin graficul de rambursare.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care decizia Curţii de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deşi partea a pierdut dreptul la acţiune prin lipsa de diligenţă în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este decizia Curţii de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Validarea opiniei recurentului (respectiv că a cunoscut prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea lui la data emiterii deciziei nr. 1/2013 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara şi a raportului Comisiei de analiză numite prin Dispoziţia Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019) contrazice principiul de drept potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea un drept.

Se reţine că, de altfel, recurentul nu a atacat măsurile dispuse de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara prin decizia nr. 1/2013 cu privire la recuperarea prejudiciului generat de executarea necorespunzătoare a clauzelor contractului de leasing financiar, aspect ce rezultă din considerentele deciziei nr. 3671 din 3 iulie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2013, prin care s-a reţinut că măsurile dispuse la Capitolul II pct. 1 şi pct. 2 din decizia nr. 1/28.01.2013 "sunt măsuri rămase definitive".

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Hunedoara împotriva deciziei nr. 1900 din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Totodată, în lipsa dovezilor de plată a cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă A. S.A. prin întâmpinare, conform prevederilor art. 452 C. proc. civ., în baza art. 453 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge cererea acestei părţi privind obligarea recurentului-reclamant la plata spezelor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Hunedoara împotriva deciziei nr. 1900 din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte A. S.A. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei, conform art. 402 C. proc. civ.