Solidary liability of legal entity and its organ as prerequisite for applying positive effect of res judicata in tort claims

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 16 aprilie 2013 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 6.642.900 RON, echivalent în RON a sumei de 1.500.000 euro, reprezentând daune morale, şi la plata sumei de 25.894,02 RON, echivalent în RON a sumei de 5.847,81 euro, reprezentând daune materiale.

Prin încheierea din 6 martie 2014, tribunalul a dispus disjungerea cererii formulate de reclamant împotriva S.C. C.

Prin notele scrise depuse la 20 februarie 2014, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la următoarele fapte: cumpărarea bunurilor societăţii falite; punerea în executare a sentinţei civile nr. 7786/2004 a Tribunalului Bucureşti; concesionarea terenului în suprafaţă de 8546 ha de la ADS; introducerea a 11 acţiuni pe rolul instanţelor din Ialomiţa; intrarea pe terenul D. S.R.L..

Prin încheierea nr. 7F din 14 iulie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus strămutarea prezentului proces de la Tribunalul Ialomiţa la Tribunalul Giurgiu şi a păstrat toate actele de procedură îndeplinite până la acel moment.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 147 din 21 iunie 2016, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul A. şi apel incident pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 230A din 10 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul A. şi apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 147 din 21 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Giurgiu – secţia civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 230A din 10 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A., atât cu privire la dispozitiv, cât şi cu privire la considerentele ce vizează cererea de restituire a taxei judiciare de timbru.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi înlocuirea considerentului "în privinţa cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, urmează a fi avute în vedere prevederile art. 39 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, din care reiese că asupra unei asemenea măsuri dispune, prin încheiere, completul care a soluţionat cererea de reexaminare" şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul admiterii cererii de restituire a taxei judiciare de timbru astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a formulat, în esenţă, următoarele critici:

1. Instanţa de apel a încălcat efectele deciziei nr. 1050 din 22 martie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, hotărârea recurată fiind pronunţată cu nerespectarea limitelor de casare şi, implicit, a autorităţii de lucru judecat a acestei hotărâri.

Se susţine că instanţa de apel a soluţionat apelul reclamantului fără a intra în judecata fondului în raport de probatoriul administrat şi a respins calea de atac urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a deciziei nr. 1775A din 23.10.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013. Procedând astfel, a încălcat decizia de casare nr. 1050 din 22 martie 2018, prin care s-a statuat că soluţionarea dosarului de faţă nu depinde de soluţia din dosarul nr. x/2013, neexistând o legătură suficientă, de natură să atragă suspendarea şi, cu atât mai mult, să atragă incidenţa autorităţii de lucru judecat.

Prin respingerea apelului reclamantului ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv, instanţa de apel a lăsat fără efecte atât decizia de casare, cât şi probatoriul încuviinţat şi administrat în cauză, aceasta în condiţiile în care prin decizia de casare s-a statuat că nu este incident art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., în sensul că soluţia din dosarul nr. x/2013 nu are o influenţă asupra rezolvării prezentei cauze, dosarul fiind trimis la instanţa de apel în vederea stabilirii depline şi concrete a împrejurărilor cauzei, independent de procesul menţionat.

Câtă vreme prin decizia de casare instanţa supremă a înlăturat aplicabilitatea art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., înseamnă că a înlăturat şi aplicabilitatea art. 431 alin. (2) din acelaşi cod privind autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv. Fundamentul suspendării îl constituie tocmai necesitatea conservării autorităţii de lucru judecat, or, Înalta Curte a statuat ca nu există fundament pentru suspendare, deci nici pentru reţinerea vreunei autorităţi de lucru judecat.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea soluţiona apelul prin ignorarea celor tranşate anterior prin decizia de casare. Reţinând autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv, instanţa de apel a încălcat efectele deciziei de casare şi nu a respectat art. 429 - 430 şi art. 500 alin. (1) C. proc. civ.

2. În cauză, nu sunt întrunite cerinţele pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat în condiţiile în care în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013 părţile sunt diferite.

Se arată că nu există o chestiune de drept litigioasă analizată prin raportare la părţile din prezentul dosar, în sensul că în dosarul nr. x/2013 nu au fost analizate faptele, ilicite ale pârâtului B. şi nici prejudiciul cauzat de aceste fapte în condiţiile în care în dosarul nr. x/2013 au fost analizate faptele săvârşite de societatea C. şi, implicit, efectele negative determinate de acestea;

3. Instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat în raport de art. 1455 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor", plecând de la interpretarea şi aplicarea eronată atât a dispoziţiilor art. 1455 alin. (2) C. civ., cât şi a prevederilor art. 219 şi art. 1382 C. civ.;

Se susţine că în cauza de faţă nu este vorba despre o faptă săvârşită în coautorat pentru a se reţine prevederile art. 1382 C. civ. şi solidaritatea pasivă. Astfel, societatea C. şi pârâtul B. nu deţin calitatea de codebitori pentru a fi incident art. 1455 C. civ., reţinut de instanţa de apel.

Se arată că nu există niciun text legal care sa instituie, de plano, răspunderea solidară a persoanei juridice şi a pârâtului persoană fizică, regula fiind răspunderea personală a fiecăruia. Astfel, dublarea răspunderii persoanei juridice de răspunderea personală a organelor acesteia nu transformă raporturile juridice în raporturi de solidaritate. În egală măsură, este stabilită răspunderea persoanei juridice odată ce se reţine răspunderea organului de conducere, iar nu ipoteza inversă, răspunderea organelor de conducere intervenind atunci când faptele imputate au legătura cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

În situaţia particulară a speţei, nu pot fi reţinute raporturi de solidaritate cu efectele secundare prevăzute de dispoziţiile art. 1454-1455 C. civ., fiind vorba despre o solidaritate imperfectă.

4. Considerentele instanţei de apel sunt contradictorii întrucât, pe de o parte, se susţine solidaritatea codebitorilor C. şi B., iar pe de altă parte, prin raportare la acelaşi text de lege (art. 219 C. civ.), se reţine existenţa unui singur subiect de drept civil, respectiv persoana juridică a cărei fiinţă de sine - stătătoare, distinctă şi autonomă se exprimă prin organele sale.

5. Fapta ilicită expusă la lit. e) din cererea de chemare în judecată, anume intrarea abuzivă, pe terenul concesionat, prin agresarea angajaţilor, este analizată doar în aparenţă de instanţa de apel, în condiţiile în care probele administrate în cauză au fost înlăturate de plano în favoarea considerentelor deciziei nr. 1775A/23.10.2017 pronunţate în dosarul nr. x/2013, hotărâre care nu a tranşat aspecte legate de această faptă, ci dimpotrivă, a trimis la o judecată separată, bazată pe un alt probatoriu, care nu a mai fost însă realizată.

Cu privire la fapta ilicită expusă la lit. d) din cererea de chemare în judecată, hotărârea recurată este nemotivată în condiţiile în care s-a reţinut caracterul ilicit al acestei fapte, însă nu a existat o analiză a celorlalte cerinţe ale răspunderii civile.

6. Instanţa de apel a cercetat pricina fără să aibă în vedere faptele ilicite ca un tot unitar, ci privite izolat. Faptele ilicite supuse analizei formează un tot unitar, de natură să contureze atât caracterul ilicit al acţiunilor/inacţiunilor imputate intimatului - pârât B., cât şi prejudiciul cauzat, iar analizarea separată, individuală a fiecărei acţiuni/inacţiuni, fără o minimă raportare la contextul general, atrage o soluţie nelegală, prin aceea că pricina nu a fost examinată în raport de pretenţiile reclamantului, astfel cum au fost deduse judecăţii.

7. Cu referire la considerentele hotărârii care privesc restituirea taxei judiciare de timbru, s-a susţinut că au fost interpretate şi aplicate eronat prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi cele ale art. 4529 din acelaşi act normativ, în condiţiile în care instanţa a pierdut din vedere că: taxa a fost achitată şi depusă la dosarul nr. x/2013 conform dispoziţiilor sale; cererea de reexaminare a fost depusă la acelaşi dosar, completul învestit cu soluţionarea cauzei nr. 1133/98/2013 fiind "instanţa" la care face referire art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, adică instanţa la care se înregistrează cererea; formarea dosarului asociat se realizează pentru a deveni aplicabile prevederile art. 39 alin. (2) din ordonanţă, adică strict pentru soluţionarea cererii de reexaminare de către un alt complet; art. 39 alin. (3) din ordonanţă, care reglementează posibilitatea de restituire a taxei de timbru, face referire la "instanţă" similar alin. (1) al art. 39, iar nu la un alt complet, la fel ca alin. (2) al art. 39.

În opinia recurentului, textele menţionate anterior prevăd că restituirea se dispune de către instanţa care soluţionează cauza în care a fost achitată taxa de timbru a cărei restituire se solicită.

S-a apreciat că instanţa de apel a extins, în mod eronat, aplicarea alin. (3) al art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 şi asupra măsurii de restituire a taxei de timbru în condiţiile în care norma reglementează strict judecata cererii de reexaminare.

În subsidiar, s-a arătat că, atât timp cât reclamantul a învestit instanţa cu cererea de restituire, chiar presupunând că raţionamentul adoptat de Curtea de Apel este corect, aceasta nu putea să lase nesoluţionată solicitarea. Astfel, se impunea înaintarea cererii completului următor, similar înaintării cererii de reexaminare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârâte B. a solicitat respingerea recursului, în ceea ce priveşte soluţia din apel, ca nefondat.

Referitor la criticile aduse în legătură cu restituirea taxei judiciare de timbru, a apreciat că acestea au rămas fără obiect dată fiind restituirea dosarului - cu privire la cererea de restituire a taxei - completului învestit cu soluţionarea solicitării, C2A, şi restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 34.575 RON către recurent prin încheierea din 7 iulie 2020.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată a recursului la 3 februarie 2022, ora 09:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

La 03 februarie 2022, S.C. C. S.R.L. a formulat cerere intervenţie accesorie în interesul intimatului – pârât B., admisă prin încheierea de şedinţă din 31 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul afirmatei încălcări a efectelor deciziei de casare nr. 1050/22.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Aceste dispoziţii legale recunosc instanţei învestite cu judecarea unui proces prerogativa de a aprecia în concret şi de a dispune suspendarea judecăţii acestuia până la soluţionarea altuia cu care s-ar afla în legătură şi care, în funcţie de dezlegările care s-ar dat în respectivul proces, ar punea avea o influenţă asupra soluţionării procesului pendinte.

Fără a considera necesar să se refere mai amplu, prin cele de faţă, la raţiunile avute în vedere de legiuitor atunci când a instituit cazul de suspendare evocat prin dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte găseşte însă potrivit să arate că instanţa are un drept de apreciere cu privire la oportunitatea suspendării, uzând de un examen al aparenţelor privitoare la elementele de asemănare şi/sau de diferenţă dintre procese şi la eventualele interrelaţii dintre ele.

Analiza pe care o realizează instanţa care dispune suspendarea sau care, dimpotrivă, respinge o cerere cu acest obiect este, însă, în mod inevitabil dependentă de elementele de care ea dispune la momentul acestei analize, fără însă a putea anticipa dacă şi în ce măsură prin hotărârea care se va da la finele judecăţii în celălalt proces, se vor tranşa în mod efectiv chestiuni de fapt şi/sau drept care să influenţeze judecata din procesul pendinte. Instanţa care se pronunţă asupra suspendării nu ar putea, deci, să cunoască cu certitudine la momentul acestei pronunţări dacă hotărârea ce se va da în celălalt proces va conţine dezlegări ce vor putea fi invocate cu autoritate de lucru judecat în procesul pendinte şi nici dacă aceste dezlegări vor fi dintre acelea subsumate efectului pozitiv al lucrului judecat.

Verificarea efectivă şi în concret a eventualelor interdependenţe şi condiţionări se va putea, însă, realiza numai după darea hotărârii în celălalt proces, căci doar la acest moment, prin raportare la hotărârea pronunţată şi la cunoaşterea conţinutului şi limitelor judecăţii realizate, se va putea stabili cu certitudine dacă există ori nu dezlegări protejate de autoritatea lucrului judecat şi de care, cu forţă obligatorie, trebuie să se ţină seama în procesul pendinte.

Prin urmare, atât în cazul în care instanţa a dispus suspendarea judecăţii, cât şi în cazul în care aceasta nu ar fi fost dispusă, determinarea influenţelor hotărârii date în celălalt proces asupra procesului pendinte nu ar putea fi stabilită în mod deplin (iar nu doar cu valoare anticipatorie, deci în condiţii de precaritate) atunci când se decide asupra cererii de suspendare a judecăţii în termenul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În considerarea unor asemenea raţiuni, trebuie considerat că indiferent de natura, felul şi măsura aprecierilor făcute de instanţa sau instanţele chemate să se pronunţe în legătură cu oportunitatea suspendării judecăţii conform acestor prevederi legale, aceste aprecieri nu vor putea în nicio situaţie să împiedice instanţa din procesul pendinte ca, atunci când consideră că hotărârea dată în celălalt proces ar conţine dezlegări intrate în autoritatea lucrului judecat ce impietează asupra procesului în curs, să le invoce şi să le reţină în cadrul acestuia, punându-le la baza hotărârii pe care urmează să o pronunţe.

A considera altfel, zicând, precum recurentul din prezentul proces, că atunci când suspendarea judecăţii în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost infirmată de instanţa de control judiciar, dezlegările făcute cu privire la fondul cauzei prin hotărârea dată în celălalt proces nu ar mai putea fi avute în vedere în procesul pendinte, înseamnă a îngădui încălcarea dispoziţiilor de vădită ordine publică, deci irepresibil obligatorii, ale art. 431 C. proc. civ., ceea ce ar fi inadmisibil.

În concluzie, este de considerat că soluţia dată cu privire la suspendarea judecăţii întemeiate pe prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., indiferent dacă această măsură procesuală a fost sau nu dispusă ori menţinută, nu poate, în nicio situaţie, să împiedice a se reţine, dându-li-se cuvenitele efecte legale, autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor făcute prin hotărârea dată în soluţionarea celuilalt proces.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că într-o asemenea situaţie s-ar nesocoti dezlegările făcute prin hotărârea în cuprinsul căreia s-a stabilit că măsura suspendării judecăţii nu se justifică deoarece nu ar fi întrunite condiţiile stabilite de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., încălcându-se autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, căci o asemenea hotărâre îşi limitează efectele – inclusiv sub aspectul propriului lucru judecat – doar la chestiunea tranşantă în cuprinsul ei, adică doar cu privire la suspendarea judecăţii, fără a se putea extinde şi către aspectele care ţin de judecarea fondului cauzei.

Astfel fiind, conchide Înalta Curte că atunci când, în prezentul proces, instanţa de apel a apreciat că poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2013, nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1050/22.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, în condiţiile în care prin aceasta din urmă decizie se statuase exclusiv cu privire la oportunitatea suspendării judecăţii în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. apreciindu-se că soluţia din litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/2013 nu ar avea influenţe asupra soluţionării prezentului proces.

Acest motiv al recursului este, deci, nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., inclusiv prin eventuala lui corelare cu motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al aceluiaşi articol.

b) În legătură cu motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a normelor care reglementează efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat:

Spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat, ce poate fi reţinut doar atunci când un al doilea proces este pornit între aceleaşi părţi în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze a cererii şi pentru acelaşi obiect (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), efectul pozitiv al lucrului judecat se impune ori de câte ori un proces ulterior se poartă între aceleaşi părţi, iar între cele două procese există o suficientă legătură. În acest din urmă caz, identitatea de cauză a cererii şi de obiect nu mai sunt pretinse de lege, aceasta mărginindu-se la a dispune (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.) că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Prin raportare la prevederile art. 435 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora", trebuie considerat că efectul pozitiv al lucrului judecat poate fi invocat şi împotriva succesorilor celui care a fost parte în proces, legea având în vedere că prin succesiune ei dobândesc situaţia juridică a părţii pe care au moştenit-o.

Astfel fiind, rezultă că doar identitatea de părţi litigioase reprezintă o condiţie legală obligatorie în cazul ambelor efecte ale lucrului judecat.

Aceste concluzii au o valoare generală şi de principiu, ele articulând regula în materie; în acelaşi timp, trebuie observat că în mod excepţional şi derogatoriu, legea poate stabili ca, în anumite situaţii particulare, unele dezlegări jurisdicţionale protejate de efectul pozitiv al lucrului judecat să poată fi opuse şi altor persoane sau subiecţi decât aceia care au avut calitatea de părţi într-un proces anterior sau care sunt succesori ai fostelor părţi.

În prezentul proces, reţinând autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive nr. 1775/A/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a observat că între acest proces şi cel de faţă nu există o desăvârşită identitate de părţi, în sensul că deşi reclamantul este acelaşi (A.), pârâţii sunt diferiţi (SC C., în litigiul anterior, respectiv B. în procesul de faţă).

În considerarea acestei diferenţe, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1455 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor". Pentru a reţine incidenţa acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a avut în vedere că în cauză solidaritatea dintre S.C. C. şi B. rezultă din prevederile art. 219 alin. (2) şi ale art. 1389 din noul C. civ., respectiv din cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 1003 din vechiul C. civ., în condiţiile în care respingerea acţiunii reclamantului A. în celălalt dosar reprezintă o soluţie favorabilă codebitorului din prezenta cauză, respectiv lui B..

În consecinţă, pentru a recunoaşte, în prezentul proces, efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a ţinut seama de situaţia juridică particulară a părţilor din prezentul proces, în raport de care pârâtului B. îi puteau profita, în baza prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ., dezlegările făcute în celălalt proces în care S.C. C. a avut calitatea de pârât, aceasta şi în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că între pârât şi S.C. C. există un raport juridic de solidaritate.

Văzând, aşadar, aceste fundamente juridice ale deciziei date în apel, nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că ar exista o încălcare a dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile juridice ale efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul prevederilor deja evocate ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Câtă vreme caracterul personal al răspunderii nu exclude solidaritatea în sensul prevederilor art. 219 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel era în drept a-i opune reclamantului dezlegările făcute în celălalt proces, apreciind că ele produc efecte şi în procesul de faţă.

În concluzie, şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

c) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale în materia solidarităţii între debitori:

Astfel cum Înalta Curte a arătat deja mai sus, instanţa de apel, reţinând, în planul efectului pozitiv al lucrului judecat, autoritatea dezlegărilor făcute prin decizia civilă nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a întemeiat pe prevederile art. 1455 alin. (2), ale art. 219 alin. (2) şi ale art. 1382 alin. (2) din noul C. civ., precum şi pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 1003 din vechiul C. civ.

Potrivit dispoziţiilor, deja menţionate mai sus, ale art. 1455 alin. (2) din noul C. civ., "(2) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor", ceea ce înseamnă că afară de cazul în care ar fi vorba despre o apărare cu caracter pur personal, deci care să îi profite exclusiv debitorului care a obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă, în celelalte situaţii oricare dintre debitorii obligaţi în solidar poate invoca, în propriul proces, cele stabilite prin hotărârea obţinută anterior de celălalt creditor.

În ce priveşte art. 219 C. civ., acesta are următorul conţinut:

(1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţat.

(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi".

Rezultă din aceste dispoziţii legale, cu îndestulătoare claritate, că atunci când organele unei persoane juridice săvârşesc un fapt juridic, fie el licit sau ilicit, persoana juridică este ea însăşi obligată la toate consecinţele ce rezultă din aceste fapte, sub condiţia însă ca faptele respective să aibă legătură fie cu atribuţiile, fie cu scopul funcţiilor încredinţate acelora care acţionează ca organe ale persoanei juridice respective.

Când este însă vorba despre fapte ilicite, legea înţelege să extindă limitele şi natura răspunderii civile rezultate din asemenea fapte, stabilind, prin alin. (2) al articolului, că acestea atrag, pe lângă răspunderea persoanei juridice, şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţele persoane prejudiciate. În acest caz, legea însăşi instituie solidaritatea între coautori, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

În aceste circumstanţe de reglementare, instanţa de apel era în drept a face referire şi la prevederile art. 1382 (indicat dintr-o eroare materială ca art. 1389) din noul C. civ., potrivit cărora "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat". Aceste dispoziţii legale sunt, în esenţa lor, similare celor ale art. 1003 din vechiul C. civ., şi acestea din urmă afirmând răspunderea solidară a coautorilor unui delict sau cvasidelict.

Concluzia instanţei de apel potrivit căreia, în cauză, poate fi avută în vedere existenţa unui raport juridic de solidaritate între S.C. C. şi pârâtul B. este, prin raportare la faptele imputate acestui din urmă pârât prin cererea de chemare în judecată, una justă, în condiţiile în care, aşa cum s-a precizat în cuprinsul deciziei atacate, fiinţa persoanei juridice se exprimă prin organele sale de conducere, acestea concretizând şi exteriorizând voinţa persoanei juridice însăşi.

Atunci când o persoană ce are calitatea de organ al unei persoane juridice acţionează în legătură cu atribuţiile sale sau cu scopul în vederea căruia i-a fost încredinţată sau deţine o anumită funcţie, trebuie considerat că aceasta atrage o răspundere solidară a lor faţă de terţul prejudiciat. Legiuitorul a impus aceasta în scopul de a-l proteja pe terţ, fiind vădit că sub aspectul realizării creanţei sale rezultate din săvârşirea faptei ilicite, îndestularea este facilitată de existenţa solidarităţii.

În acelaşi timp însă, atunci când, în sensul evocatelor prevederi ale art. 1455 alin. (2) C. civ., unul dintre codebitorii solidari obţine o hotărâre judecătorească favorabilă, aceasta le profită şi celorlalţi codebitori care nu au avut calitatea de părţi în respectivul proces, afară de cazul când hotărârea respectivă s-ar întemeia pe o cauză ce putea fi invocată exclusiv de codebitorul litigant.

Prin cererea sa de recurs, reclamantul combate existenţa unei legături juridice de solidaritate între pârâtul B. şi S.C. C., afirmând că în situaţia particulară a prezentei cauze ar fi vorba despre o solidaritate imperfectă (obligaţie in solidum), în sensul că fiecare dintre cei doi este ţinut să repare integral prejudiciul, fără însă a face aceasta de pe temeiul solidarităţii perfecte.

Afirmând acestea, recurentul omite că, astfel cum a observat şi instanţa de apel, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezentul proces reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi S.C. C., solicitând "obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de . . . . . . . . . .", menţionând încă în prima frază a motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată că ".... subsemnatul solicită atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în solidar, aşa cum prevede art. 219 N. C. civ. şi, art. 35 din Decretul nr. 31/1954", pentru ca în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată să se refere la faptele săvârşite de pârâtul B. ca reprezentant al S.C. C..

Examinarea nu doar a acestor aserţiuni, ci şi a cererii de chemare în judecată în întregul ei, trimite la concluzia că însuşi reclamantul a evocat şi şi-a întemeiat cererea în justiţie pe teza răspunderii solidare a celor doi pârâţi iniţiali, fără a înţelege să distingă în sensul existenţei unor particularităţi ale raportului juridic dintre cei doi pârâţi care să oblige la reconsiderarea naturii lui juridice, aceea a solidarităţii.

A pretinde altfel întâia oară în recurs ar avea semnificaţia unei modificări a cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce, cu evidenţă este inadmisibil prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi pierdut din vedere că pretenţiile recurentului reclamant au vizat fapte personale ale pârâtului B., astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia nr. 890/19.03.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013. Sub acest aspect, observă prezenta instanţă că în chiar considerentele redate de recurent (pag. 15 din cererea de recurs) se menţionează că " . . . . . . . . . .reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul S.P. pentru a atrage răspunderea personală a acestuia pentru faptele ilicite săvârşite în exercitarea reprezentării societăţii comerciale....". Referirea este, aşadar, la fapta săvârşită ca reprezentant al societăţii comerciale, iar nu la fapte exclusiv personale ale pârâtului B., deci complet detaşate de calitatea acestuia de reprezentant al S.C. C..

Totuşi, înţelegând să facă o necesară distincţie, instanţa de apel a reţinut, privitor la fapta de a intra cu forţa pe terenul S.C. D. S.R.L., că aceasta nu a fost examinată pe fondul ei prin decizia civilă nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti întrucât cu privire la aceasta (şi numai cu privire la aceasta) se pretinde că nu a fost săvârşită de S.C. C., ci de B..

Din toate cele de mai sus rezultă, aşadar, că şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

d) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei date în apel:

Contrar celor afirmate de recurent, raţionamentul juridic pe care se întemeiază decizia este logic şi coerent, lipsind contradicţii care, în mod real, să îi afecteze corectitudinea.

Pentru a reţine existenţa unui raport juridic de solidaritate între pârât şi S.C. C., instanţa de apel s-a întemeiat, în principal şi decisiv, pe dispoziţiile art. 1455 alin. (2) ale art. 219 alin. (2) şi ale art. 1382 din noul C. civ., precum şi pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 1003 din vechiul C. civ.

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale instanţa de apel a tras concluzia "solidarităţi între debitori", referirile ulterioare la concepţia organicistă cu privire la persoana juridică având doar semnificaţia unui argument suplimentar şi, prin urmare, a unuia care nu era neapărat necesar. Această apreciere se sprijină pe chiar partea introductivă a alineatului care, urmându-i aceluia prin care se afirmă existenţa solidarităţii în temeiul dispoziţiilor legale incidente, menţionează: "Cu atât mai mult este valabilă această concluzie în situaţia solidarităţii între persoane juridice şi organele sale de conducere....".

Conchide, aşadar, Înalta Curte că argumentul tras de instanţa de apel din invocarea concepţiei organiciste cu privire la persoana juridică nu are caracter decisiv şi necesar, el fiind menţionat în completare, pentru a întări o constatare care îşi are un suficient temei în dispoziţiile legale deja invocate. Mai mult, el nu este, în context, nici eronat juridic, câtă vreme îşi propune să evidenţieze, fie şi în plan volitiv, puternica şi consubstanţiala legătură dintre persoana juridică şi organele sale de conducere.

Decizia nu conţine aserţiuni contradictorii nici atunci când, pe de o parte, în motivarea soluţiei dată apelului reclamantului face referiri la solidaritatea pasivă în relaţie cu teoria organicistă, iar pe de altă parte când, analizând apelul pârâtului B., afirmă existenţa a două raporturi juridice de răspundere: între persoana juridică şi terţul prejudiciat, respectiv între organele de conducere ale persoanei juridice şi terţ.

Observă Înalta Curte că, în ambele situaţii, instanţa de apel are ca teză de fundament răspunderea solidară a persoanei juridice şi a organelor sale de conducere, statuând că "Victima va putea chema în judecată fie numai persoana juridică, fie doar persoanele în cauză sau pe toate acestea pentru a răspunde solidar, în conformitate cu prevederile art. 1382 noul C. civ. . . . . . . . . . .".

Prin urmare, nu există nicio contradicţie reală în argumentaţia instanţei de apel, aceasta uzând de argumente care, fiecare în parte şi toate împreună, contribuie la a demonstra că între pârât şi S.C. C. există solidaritate.

e) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 588 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sub aspectul analizării faptei prevăzute la lit. e) în cererea introductivă de instanţă (intrarea abuzivă, cu forţa, pe terenul concesionat):

Contrar celor pe care, expres sau implicit, recurentul le afirmă în cuprinsul acestui motiv de recurs, Înalta Curte înţelege să observe că referirea făcută de instanţa de apel la unele dezlegări făcute prin decizia civilă nr. 1775/A/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti apăreau ca necesare, în condiţiile care, deşi acestea nu se puteau impune cu autoritate de lucru judecat, ele aveau o semnificativă legătură cu fapta pârâtului B. de a intra pe terenul concesionat.

Or, pentru a stabili dacă această faptă imputată pârâtului avea sau nu un caracter ilicit, instanţa de apel era în drept a stabili conexiuni cu alte fapte pe care le considera relevante, în condiţiile în care pârâtul avea calitatea de organ de conducere şi deţinea atribuţii de reprezentare în cadrul S.C. C.. Prin urmare, chiar dacă fapta de pătrundere pe teren îi este imputată exclusiv pârâtului, stabilirea tuturor aspectelor relevante cu privire la ea nu excludea unele interrelaţii cu alte fapte relevante, inclusiv dintre acelea analizate pe fond şi tranşate în celălalt proces.

Referirile instanţei de apel la faptul că în celălalt proces nu s-a reţinut existenţa unei conivenţe frauduloase între intimatul-pârât şi Agenţia Domeniilor Statului în ce priveşte încheierea contractului de concesiune, precum şi la faptul că la data pătrunderii pârâtului pe teren, contractul de concesiune nr. x/27.05.2011 era în vigoare, apăreau în context, ca necesare, ele fiind relevante pentru a stabili dacă pârâtul era în drept a pătrunde pe teren. Aceste referiri au constituit una dintre premisele raţionamentului de care instanţa de apel a uzat, fără însă a reprezenta întregul raţionament al instanţei.

Se va respinge aşadar, ca neîntemeiat şi acest motiv al recursului.

f) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul reţinerii caracterului ilicit al faptei menţionate de lit. d) în cererea introductivă, însă fără a exista o analiză a celorlalte cerinţe ale răspunderii civile:

Are în vedere Înalta Curte, în ce priveşte acest motiv de recurs, că, într-adevăr, prin decizia civilă nr. 1631/A din 11.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că fapta pârâtului B. de a introduce 11 acţiuni în justiţie, de a obţine strămutarea judecăţii cu privire la acestea şi, apoi, de a le retrage reprezintă o faptă ilicită aptă de a produce un prejudiciu altei persoane.

În acelaşi timp însă, prin aceeaşi decizie s-a stabilit şi că reclamanta D. S.R.L. nu a justificat în nici un fel prejudiciul reclamat şi nu a dovedit în vreun fel modul în care acţiunile i-au fost afectat imaginea.

În ce priveşte dezlegările făcute prin decizia civilă nr. 1775/A/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a statuat în cuprinsul acestei decizii că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între introducerea celor 11 acţiuni în justiţie şi prejudiciul invocat de contestator, precum şi că nu s-a făcut dovada prejudiciului cauzat prin această faptă.

Or, câtă vreme instanţa de apel, întemeindu-se pe efectele ce rezultă din existenţa unui raport de solidaritate între B. şi S.C. C., a reţinut autoritatea lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1775/A/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, o analiză suplimentară a faptelor, pe fondul lor şi în raport cu persoana fizică B., nu se mai impunea, acestuia profitându-i constatările făcute prin menţionata decizie, în fructificarea prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ..

Rezultă, deci, că şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

g) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sub aspectul faptului că instanţa de apel a analizat pricina fără să aibă în vedere faptele ilicite ca un tot unitar, ci izolat:

Examinarea argumentelor de care instanţa de apel a uzat, inclusiv a împrejurării că pentru mai multe dintre faptele imputate pârâtului s-a reţinut că este necesar a se lua în considerare autoritatea lucrului anterior judecat, trimite Înalta Curte la concluzia că acest motiv al recursului este lipsit de temei. Deşi recurentul se referă la lipsa unei analize efective a faptelor şi la ignorarea contextului general, nu oferă detalii cu valoare de veritabilă şi efectivă motivare, sub acest aspect, a recursului, care să poată conduce la concluzia că, din perspectiva invocată, s-ar fi săvârşit de către instanţa de apel o eroare de judecată.

h) În legătură cu motivul de recurs privitor la restituirea taxei de timbru:

Are în vedere Înalta Curte că faţă de împrejurarea că prin încheierea din data de 02.06.2020 Curtea de Apel Bucureşti a dispus restituirea către actualul recurent a taxei judiciare de timbru în sumă de 34.575 RON, a devenit fără interes pentru recurent a se dispune substituirea considerentelor cuprinse în decizia atacată şi admiterea cererii de restituire a taxei judiciare de timbru.

Faţă de toate cele ce preced, recursul se va respinge, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, faţă de această soluţie dată recursului, se va admite cererea de intervenţie voluntară în apărarea pârâtului B., formulată de S.C. C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 230 A din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite cererea de intervenţie voluntară formulată de S.C. C. în apărarea intimatului B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.