Scope of appellate review under general civil tort liability versus statutory judicial error compensation regime

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 21.01.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătăţii şi reputaţiei reclamantului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 350 din 14 octombrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 4210 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 350 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Calea de atac

Împotriva deciziei nr. 4210 din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că motivarea deciziei recurate este contradictorie, considerentele acesteia putând fi apreciate ca fiind străine de natura cauzei întrucât în mod greşit a considerat prima instanţă, raţionament validat de către instanţa de apel, că temeiul acţiunii civile deduse judecăţii constă în dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen. privind răspunderea statului pentru erori judiciare.

A arătat că fapta ilicită a intimatului constă în îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu prin trimiterea în judecată şi condamnarea nelegală a recurentului, nefiind aplicabile în speţă dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., care presupun altă situaţie premisă decât cea existentă în cauză.

Astfel, achitarea reclamantului a fost dispusă în cauza penală ca urmare a promovării recursului în casaţie, iar nu ca efect al rejudecării şi anulării sau desfiinţării hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

A mai susţinut că repararea prejudiciului cauzat unei persoane inculpate într-un dosar penal poate fi realizată şi pe calea dreptului comun, prin promovarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, iar nu exclusiv pe calea procedurii speciale reglementate de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., cum eronat au apreciat instanţele de fond.

A afirmat că fapta ilicită a Statului constă în vătămarea unor drepturi nepatrimoniale subsumate unor daune morale, atât timp cât vătămarea a existat în mod concret şi este dovedită atât cu înscrisurile de la dosar, cât şi cu martorii audiaţi în faţa primei instanţe.

Fiind vorba de o faptă ilicită, acesta este generatoare de prejudiciu, pentru că s-a concluzionat că activităţile de urmărire penală, inculpare şi trimitere în judecată a reclamantului au fost exercitate în mod abuziv, din partea autorităţilor judiciare. Acestea nu şi-au desfăşurat activitatea în deplină legalitate atâta vreme cât, la început şi pe parcursul urmăririi penale, reclamantul era chemat la audieri, telefonic, chiar în ziua în care urma să aibă loc acele audieri, iar ofiţerul de poliţie judiciară îi comunica că în măsura în care nu se va prezenta, se vor dispune împotriva sa măsuri preventive. Totodată, pe parcursul judecării în apel, reclamantului i s-a făcut rău, în sala de judecată şi nu i s-a permis de către completul de judecată să se aşeze pe un scaun. Or, toate aceste aspecte demonstrează că, pe tot parcursul derulării procesului penal, reclamantul a fost hărţuit, ameninţat, supus unui stres suplimentar, faţă de cel inerent, în mod uzual, pentru orice persoană aflată în derularea unui proces penal.

De aceea, recurentul a considerat că trimiterea sa în judecată prin rechizitoriu are caracterul unei fapte ilicite, deşi la dosarul cauzei nu existau probe care să îl incrimineze.

Prezentând şi alte aspecte ce ţin de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu referire la situaţia de fapt, recurentul a învederat că dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi cele ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României nu sunt aplicabile în speţă, în mod greşit făcându-se referire la acestea şi la deciziile Curţii Constituţionale.

A mai susţinut că în mod greşit reţine instanţa de apel că reclamantul nu a fost condamnat definitiv, deşi prin decizia penală nr. 956/2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2014 tocmai acest fapt s-a dispus în calea de atac a apelului, hotărârea fiind definitivă.

Printr-o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a precizat că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că acţiunea promovată de către reclamant ar fi trebuit să se întemeieze pe dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., reţinându-se, în mod greşit, că doar în această situaţie reclamantul ar fi putut solicita dreptul la reparaţie.

Or, în speţă, nu există o eroare judiciară, astfel cum nelegal reţine instanţa de apel, ci o răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru un prejudiciu creat prin anchetarea, trimiterea în judecată şi condamnarea definitivă a reclamantului.

Recurentul a afirmat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului, dezvoltând elementele care, în opinia sa, conduc la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş astfel precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătăţii şi reputaţiei acestuia.

Reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, fapta ilicită invocată fiind aceea de efectuare defectuoasă a activităţii de urmărire penală şi judecată ce a avut drept consecinţă trimiterea în judecată şi condamnarea sa de către Curtea de Apel Piteşti.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, învederând că, atunci când reclamantul, în baza principiului disponibilităţii, alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant.

În opinia pârâtului, relativ la răspunderea statului, această răspundere este una specială, în caz de eroare judiciară, prevăzută de dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen., respectiv de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, ori de cele ale art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii la data de 08.07.2020, reţinând ca temei de drept al cererii de chemare în judecată dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun.

Prin sentinţa civilă nr. 350 din 14 octombrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea, constatând, prin raportare la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi art. 1537 C. civ., că în cauza de faţă reclamantul nu face dovada săvârşirii unei fapte ilicite.

În esenţă, a reţinut, cu privire la fapta ilicită, că reclamantul a afirmat că urmare a activităţii de urmărire penală şi judecată efectuate în mod defectuos de către reprezentanţii Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 12.05.2014 şi condamnat de către Curtea de Apel Piteşti la data de 24.10.2017, prin decizia penală nr. 956/2017. Ulterior, acesta a fost achitat de către aceeaşi instanţă prin decizia penală nr. 410/22.04.2019 ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac (recurs în casaţie). Practic, reclamantul a invocat că agenţii statului au interpretat eronat probatoriul administrat, cu consecinţa unei condamnări (ce a fost anulată ulterior).

Instanţa de fond a arătat că statul este obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, însă a considerat că schimbarea unei soluţii de condamnare într-una de achitare, pe baza reinterpretării judiciare a probatoriului, nu poate duce la concluzia că în apel, când s-a dispus condamnarea reclamantului, s-ar fi săvârşit vreo faptă ilicită, în condiţiile în care sistemul de drept penal permite îndreptarea, în căile de atac ordinare/extraordinare, a unei interpretări judiciare eronate.

Instanţa de fond a concluzionat că, simpla interpretare a probatoriului, în lipsa dovedirii unei abateri grave de la interpretarea şi aplicarea normelor legale sau a unor abuzuri de putere, nu constituie o faptă ilicită, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală, iar, întrucât condiţiile răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte trei condiţii (existenţa prejudiciului, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei).

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat apel doar reclamantul, care a arătat că instanţa de fond în mod greşit a considerat că nu există faptă ilicită, fără a valida probele administrate în cauză.

A susţinut că în litigiul de faţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, aşa încât reclamantul justifică un interes în promovarea prezentei acţiuni, sens în care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost precizată, ţinându-se seama şi de efectul devolutiv al apelului.

Prin decizia nr. 4210 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 350 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor reprezentând contravaloarea prejudiciului moral pe care pretinde că acesta i l-a produs ca urmare a instrumentării defectuoase, în faza de urmărire penală, precum şi a pronunţării de către instanţa de judecată a unei hotărâri de condamnare, procesul penal fiind finalizat cu hotărâre de achitare a apelantului.

Raportându-se la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 538-539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, instanţa de apel a apreciat că apelantul reclamant solicită repararea prejudiciului moral pentru caz de eroare judiciară şi a reţinut că în acest caz, pentru a exista dreptul la repararea pagubei, este necesar să fi fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare, or, în speţă, apelantul nu a fost condamnat definitiv, câtă vreme în urma admiterii căii de atac extraordinare a recursului în casaţie a fost achitat de către Curtea de Apel Piteşti.

În opinia curţii, Statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare, iar în speţă nu s-a făcut dovada unei erori judiciare în ceea ce-l priveşte pe reclamant.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu poate fi antrenată răspunderea statului pe temeiul răspunderii civile delictuale fundamentată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., aşa cum a solicitat reclamantul prin cererea introductivă de instanţă, ci numai în condiţiile art. 538 C. proc. pen., or, în speţă, nu s-a făcut dovada unei erori judiciare, în sensul acestei norme.

În recurs, recurentul a criticat calificarea dată prezentei acţiuni de către curte, învederând că a învestit instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, însă analiza a purtat asupra îndeplinirii în cauză a prevederilor art. 538-539 C. proc. pen., iar nu cât priveşte soluţia dată pe fondul litigiului.

Deşi în drept recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd casarea unei hotărâri când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cu referire la acest temei de drept, Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa de apel a nu analizat şi nu s-a pronunţat în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel asupra împrejurărilor de fapt şi de drept invocate de apelantul-reclamant, iar, printr-un raţionament juridic raportat la un alt temei de drept decât cel avut în vedere de instanţa de fond şi necontestat de partea adversă, a concluzionat că cererea dedusă judecăţii este inadmisibilă.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că schimbarea unei soluţii de condamnare într-una de achitare, pe baza reinterpretării judiciare a probatoriului, în lipsa dovedirii unei abateri grave de la interpretarea şi aplicarea normelor legale sau a unor abuzuri de putere, nu constituie o faptă ilicită, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.

Or, în apel, nu s-a răspuns criticilor reclamantului referitoare la încadrarea acestor elemente, dar şi a altor circumstanţe factuale care au definit, în opinia reclamantului, o conduită abuzivă a organelor judiciare de natură a-i cauza un prejudiciu personal nepatrimonial, în noţiunea de faptă ilicită astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în situaţia dedusă judecăţii, la baza raţionamentului juridic expus de către curtea de apel nu a stat principiul disponibilităţii, în raport de care critica formulată de reclamant în apel a privit îndeplinirea condiţiilor cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pe temeiul art. 1357 şi următoarele C. civ.

Rezultă, aşadar, că, în cazul de faţă, în ceea ce priveşte obiectul supus examinării prin acţiune de către reclamant, instanţa de apel era ţinută de criticile formulate prin cererea de apel, cu referire directă la soluţia instanţei de fond, obligaţia acesteia de a se pronunţa cu referire la ceea ce s-a cerut nefiind îndeplinită, ceea ce constituie o încălcare a principiului disponibilităţii, care conducea la nulitatea hotărârii date.

O astfel de soluţie este contrară dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât pretenţiile reclamantului nu au fost analizate efectiv, instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu nerespectare principiului disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat regulile efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită de către reclamantul-apelant, iar soluţia dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei.

Aceasta întrucât, după cum este cunoscut, efectul devolutiv constituie o trăsătură esenţială a apelului, astfel că, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. civ.

În directă legătură fiind cu principiul disponibilităţii, efectul devolutiv este limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispoziţiile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. sunt cele care dau valoare normativă regulilor anterior evocate. Potrivit celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Pe de altă parte, potrivit celei de-a doua reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, deşi apelul poate provoca o nouă judecată în fond a litigiului, totuşi cadrul procesual – sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor – rămâne, de principiu, cel care a fost stabilit înaintea primei instanţe, de unde şi regula potrivit căreia în apel nu se pot formula cereri noi şi nu pot fi atrase în judecată şi alte persoane.

Altfel spus, instanţei de apel nu doar că îi este îngăduită, ci, mai mult decât atât, îi este impusă obligaţia de a cerceta motivele de apel circumscrise pretenţiilor afirmate, numai în acest mod putându-se considera că este valorizată efectiv devoluţiunea specifică apelului şi sunt respectate, în substanţa lor, regulile care consacră limitele acesteia, prevăzute de normele invocate.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluţia dată cererii de apel formulate de reclamant încalcă regulile efectului devolutiv şi echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancţionată cu casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind de prisos a examina şi celelalte critici ale recurentului-reclamant care vizează fondul litigiului.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4210 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, ţinând seama şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4210 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Pronunţată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.