Loss of use of land after restitution: opposability of prior judgment to third-party concession holder and failure to rule on incidental guarantee request

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta societatea B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, sumă estimativă (respectiv 220.850 RON), reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 187,26 m.p. proprietatea sa, situat în Bucureşti, Bd. x, de la data de 22.10.2011 şi până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urm. din C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru ca, în situaţia în care ar cădea în pretenţii, să fie obligaţi chemaţii în garanţie să suporte sumele de bani pretinse de reclamanta A..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1564 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Consiliul General al municipiul Bucureşti, ca nefondată; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 19.182,8 RON către pârâta B. S.A.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 441A din 02 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi a respins ca atare acţiunea reclamantei sub aspectul faptei ilicite a construirii; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a pârâtei; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.566 RON, reprezentând taxe judiciare timbru aferente cererii de chemare în garanţie; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în apel de către reclamantă, ca nefondată şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii în apel.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 907 din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 316 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea precizatoare formulată la termenul din 19 ianuarie 2021, ca inadmisibilă; a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1564 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1564 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată la data de 13 septembrie 2016; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 RON), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 31.317 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată fond, apel şi recurs.

6. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 316 din 23 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta B. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei şi respingerii apelului reclamantei.

În argumentarea criticii circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că cercetarea judecătorească, motivarea şi soluţia curţii de apel au fost realizate exclusiv din perspectiva acordării unei protecţii reclamantei, fiind ignorate argumentele, probele şi apărările formulate de pârâtă.

De asemenea, în contextul nu a fost parte în litigiile anterioare, în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei să achite reclamantei contravaloarea lipsei de folosinţă, deşi deţine un titlu valabil pentru ocuparea terenului, nedesfiinţat.

În privinţa argumentelor curţii de apel potrivit cărora soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cea de-a doua faptă a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacată cu recurs, această soluţie omite două aspecte importante: pe de o parte, soluţia dată în apel, în primul ciclu procesual, a fost desfiinţată, în totalitate, ca urmare a admiterii ambelor recursuri, aşa încât decizia respectivă, în întregime, inclusiv considerentele, nu mai are nicio putere; pe de altă parte, instanţa de recurs a analizat exclusiv nelegalitatea deciziei pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, dând o dezlegare problemei de drept privind fapta pârâtei ca fiind exclusiv cea de ocupare a terenului, iar nu cea de construire. Prin urmare, rezultă ca soluţia primei instanţe este una greşită, prin raportare la motivarea pricinii pe fondul cauzei, care are drept consecinţă soluţia de admitere a apelului pârâtei şi schimbarea sentinţei, cel puţin sub aspectul înlocuirii considerentelor.

Ca atare, soluţia dată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este netemeinică, constatarea faptei de construire impunea şi admiterea excepţiei prescripţiei, în condiţiile art. 8 din Decretul 167/1958, iar înlăturarea acesteia presupune schimbarea motivării.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a preluat în mod selectiv apărările sale, analizând doar inopozabilitatea sentinţelor nr. 3338 din 01.03.1999 şi nr. 5857 din 19.04.1999 din perspectiva recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantei în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, deşi apărările cu privire la inopozabilitate privesc, pe de o parte, inopozabilitatea dreptului de proprietate, aspect care a primit deja o dezlegare prin decizia pronunţată în recurs, iar pe de altă parte, inopozabilitatea statuării asupra ocupării ilegale a terenului, aspect care nu a fost analizat de instanţa de recurs şi care cădea în sarcina instanţei de apel. Această apărare esenţială nu a mai fost analizată, deşi are o importanţă influenţă asupra existenţei vinovăţiei şi a existenţei faptei ori a titularului acesteia.

Instanţa de apel a preluat din decizia de casare numai acele aspecte care au susţinut soluţia pronunţată, omiţând, în mod deliberat, faptul că instanţa de recurs a dat unele dezlegări şi cu privire la faptul că, potrivit conţinutului cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat drept cauză juridică a acţiunii fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun titlu, a terenului, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., că în demersul de edificare a construcţiei, pârâta nu a participat, respectiv că, potrivit noilor reglementări, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale nu sunt diferite de cele anterioare, iar vinovăţia îşi conservă rolul de fundament, cu valoare de principiu, a angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În aceste condiţii, inopozabilitatea menţiunii privind ocuparea abuzivă reprezintă o apărare esenţială, reţinerea împrejurării cum că ocuparea este una fără niciun titlu, săvârşită cu vinovăţie, aspect intrinsec unei ocupări abuzive, aşa cum susţine reclamanta, este una nelegală, criticată de altfel şi prin motivele din apel.

S-a mai arătat că revenea instanţei de apel obligaţia de a analiza în mod complet starea de fapt şi de drept, calea de atac fiind una devolutivă, iar nu de a înlătura apărările formulate de părţi, fără o justificare în acest sens. În contextul în care instanţa de apel a reţinut că hotărârea dată în recurs are putere obligatorie, se impunea să constate puterea obligatorie în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei concrete a pârâtei, inclusiv din perspectiva existenţei unui titlu şi a inopozabilităţii titlului exhibat de reclamantă, având în vedere că nici pârâta, şi nici autoarea acesteia nu au fost părţi în cadrul litigiilor anterioare, hotărârile judecătoreşti pronunţate în respectivele litigii nefiindu-le opozabile.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 8 C. proc. civ., prin reţinerea numai a anumitor aspecte de drept dezlegate prin decizia de casare, în favoarea reclamantei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În contextul neanalizării de către instanţa de apel a unei critici esenţiale, instanţa nu a procedat la o veritabilă analiză a fondului apărărilor, ceea ce impune casarea hotărârii recurate, cererea de chemare în garanţie şi taxa judiciară de timbru datorată urmând a fi analizate odată cu soluţionarea apelului reclamantei. Având în vedere faptul că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, iar, în rejudecare, instanţa de apel a admis cererea, nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel, în soluţionarea apelului reclamantei, a încălcat principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil din perspectiva în care, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, şi deci cu nesocotirea prevederilor art. 6, art. 7, art. 14 şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 174 din acelaşi cod, a suplimentat atât motivele de apel ale reclamantei, cât şi temeiul de drept al acţiunii deduse judecăţii, în contextul în care reclamanta, prin cererea dedusă judecăţii, s-a prevalat exclusiv de prevederile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., în sensul în care în considerente instanţa a făcut trimitere şi la dispoziţiile cuprinse în art. 1441 şi art. 1427 C. civ. de la 1864, precum şi la principiile care guvernează materia acţiunii în revendicare, deşi aceste temeiuri de drept nu au fost invocate, neregularitate care nu a putut fi îndreptată prin nicio cale procesuală.

Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a celor statuate de instanţa de casare care a constatat o contradicţie în motivarea curţii de apel, din perspectiva reţinerii coexistenţei unui drept de proprietate şi a unui drept de folosinţă, reţineri care se referă la motivarea instanţei de apel, şi nu la fondul raporturilor juridice dintre părţi, pentru care instanţa de recurs a dispus casarea. Or, reţinerile curţii de apel nu corespund situaţiei de fapt deduse judecăţii în cadrul căreia pârâta pretinde un drept de concesiune asupra imobilului, iar nu un drept de folosinţă. De asemenea, în cauză, dreptul real pretins de pârâtă cu privire la imobilul în litigiu a luat naştere anterior restituirii acestuia foştilor proprietari, prin urmare se impune a se determina autorul faptei de lipsire de folosinţă asupra terenului şi dacă se poate reţine vreo culpă a pârâtei în acest sens, în condiţiile în care este titulara unui drept real asupra terenului, valabil constituit.

Analiza de către curtea de apel a pricinii deduse judecăţii din perspectiva dispoziţiilor art. 1441 şi art. 1427 din C. civ., care reglementează dreptul de folosinţă a unui bun în temeiul unui contract de locaţiune şi care nu dă naştere unui drept real, ci unui drept de folosinţă, atrage incidenţa prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea dacă Consiliul General al Municipiului Bucureşti avea sau nu în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu cu privire la care a încheiat contractul de concesiune sau dacă putea constitui în mod valabil dezmembrăminte asupra acestuia nu poate fi analizată în prezentul cadru procesual, în absenţa unei învestiri a instanţei cu un astfel de petit, raportul juridic de concesiune fiind tranşat, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 9367 din 10 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Astfel, validitatea contractului de asociere şi natura sa juridică nu pot fi cercetate pe cale incidentală, deoarece în cauză nu figurează părţile contractante, fiind inadmisibil a se reţine o situaţie juridică cu efecte asupra unei părţi contractante care nu este parte în litigiu, iar aspectul legalităţii acestui contract din perspectiva dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 15/1990 depăşeşte limitele învestirii primei instanţe, sens în care nu poate fi analizat.

Instanţa de recurs a statuat că, şi din poziţia unui terţ, există posibilitatea de a demonstra existenţa unui alt titlu sau deţinerea unui alt drept, apt sa paralizeze pretenţiile reclamantei, context în care se impunea ca instanţa de apel să analizeze dreptul real de care se prevalează pârâta prin raportare la sentinţa civilă nr. 9367 din 10 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi decizia civilă nr. 90 din 26 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care au tranşat valabilitatea contractului de concesiune şi care au fost pronunţate în contradictoriu cu reclamanta A., căreia îi sunt opozabile, instanţa de apel încălcând astfel prevederile art. 431 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Decizia civilă nr. 90 din 26 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului promovat de reclamantă, care a şi dat o declaraţia autentificată sub nr. x/03.04.2014 prin care a renunţat la judecata motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., o astfel de declaraţie având semnificaţia juridică a achiesării la hotărârile pronunţate, recunoscându-le astfel temeinicia şi legalitatea, inclusiv cu privire la considerentele intrate în puterea lucrului judecat.

Având în vedere că, prin decizia de casare, instanţa supremă nu a statuat cu privire la încetarea contractului de asociere şi clauza de concesiune, ci doar că nu este importantă calificarea dată acestuia, este lipsită de interes analizarea criticilor reclamantei privitoare la această chestiune. Cu toate acestea, se impunea ca instanţa de apel să reţină autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti invocate de pârâtă, din care rezultă că ocuparea terenului se face în temeiul unui titlu valabil, opozabil în mod direct reclamantei, ocuparea nefiind una abuzivă şi nici una fără titlu, aşa cum în mod nefondat se susţine de către reclamantă.

În condiţiile existenţei unui titlu valabil în temeiul căruia pârâta deţine folosinţa imobilului, ocuparea nefiind una abuzivă, iar în prezenta cauză nu exista un petit care să vizeze nulitatea contractului, soluţia pronunţată cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor este una nelegală. De altfel, fapta de ocupare a terenului nici nu ar putea fi imputată pârâtei, ci concedentului, acesta ocupând în drept terenul, şi care, contra unei redevenţe, a transferat dreptul real de concesiune către pârâtă.

Retrocedarea imobilului dispusă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost una formală, fără intenţia de a se dispune restituirea, aspect relevat de atitudinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti care a continuat să considere valabil contractul de concesiune, pentru care a pretins şi încasat redevenţa, reclamanta nedovedind exercitarea vreunui act material asupra imobilului.

Instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1441 şi 1427 C. civ., din perspectiva în care normele legale evocate reglementează încheierea unor contracte prin care se transmit drepturi de creanţă, ipoteza premisă fiind aceea a vânzării unui lucru închiriat, cu excepţia cazului în care există o clauză expresă de desfiinţare prevăzută în contract, iar locatarul este tulburat în posesia sa de acţiunea titularului dreptului de proprietate, diferită de cauza dedusă judecăţii în care pârâta se prevalează de un drept real, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti.

Ignorând puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor anterioare, instanţa de apel aduce atingere drepturilor câştigate definitiv, stabilităţii raporturilor juridice şi securităţii circuitului civil, iar cât timp contractul pârâtei nu a fost desfiinţat şi este opozabil reclamantei, aceasta trebuie să îl respecte, singurul remediu fiind desfiinţarea contractului, ceea ce nu face obiectul cererii deduse judecăţii.

Instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită şi a prevederilor art. 1349 din C. civ., având în vedere că, în cauză, ocuparea imobilului a fost întemeiată pe contractul de concesiune.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat şi obligaţia procesuală ce îi incumba conform art. 264 C. proc. civ., respectiv de a analiza fiecare probă în parte şi toate probele în ansamblul lor, întrucât din cuprinsul hotărârii atacate nu rezultă analiza recunoaşterilor făcute de reclamantă şi nici analiza puterii de lucru judecat în raport cu hotărârile menţionate.

Având în vedere că cererea dedusă judecăţii a fost întemeiată pe o pretinsă lipsă totală a titlului de ocupare de către pârâtă a imobilului, fără a fi solicitată verificarea eficacităţii, opozabilităţii sau valabilităţii acestuia, soluţia curţii de apel este nelegală.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel nu a analizat dobândirea de către pârâtă a dreptului de concesiune prin efectul legii, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, în condiţiile Legii nr. 50/1991, încălcând astfel art. 6 CEDO şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. precum şi prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva în care nu a expus considerentele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 488 pct. 5.

Cum reclamanta, prin acţiune, a invocat lipsa titlului pârâtei pentru ocuparea imobilului, instanţa era limitată în a verifica existenţa sau nu a unui astfel de titlu, iar în situaţia constatării existenţei acestuia, să respingă cererea ca neîntemeiată.

În ipoteza în care titlul există, dar emană de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, un astfel de viciu ar putea reprezenta o cauză de nevalabilitate a actului, iar nu de inexistenţă. Or, cum instanţa de apel a fost învestită numai în limitele reţinute de instanţa supremă prin decizia de casare, rezultă că motivele pentru care titlul pârâtei ar putea fi constatat ca fiind nevalabil nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, în absenţa unei schimbări a cauzei juridice a acţiunii deduse judecăţii.

În cauză, pârâta a exhibat titlul în temeiul căruia deţine în folosinţă imobilul, respectiv contractul de asociere cu clauza de concesiune nr. x, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, încheiat cu autoarea sa, în condiţiile art. 35 din Legea nr. 50/1991, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x la data de 19.04.1999. Prin urmare, fapta imputată de către reclamantă pârâtei, de ocupare, fără titlu a imobilului, nu există.

Instanţa de recurs a solicitat să se analizeze fapta de ocupare fără a drept a imobilului de către pârâtă ulterior momentului restituirii, ocazie cu care se impunea ca instanţa de apel să aibă în vedere existenţa unui titlu pentru folosirea de către pârâtă a terenului reprezentat de contractul de concesiune, a cărui valabilitate nu poate fi tranşată pentru că excede cadrului procesual; înscrierea în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti prin încheierea nr. 6424/04.07.2001, a contractului de concesiune, opozabil reclamantei; inexistenţa nulităţilor de drept în dreptul românesc; ocuparea terenului s-a făcut anterior existenţei vreunui drept al reclamantei asupra acestuia, prin edificarea unei construcţii în baza unei autorizaţii de construire valabile, neatacate; fapta de ocupare a terenului aparţine Municipiului Bucureşti având în vedere că punerea în executare a hotărârii din anul 1999, modificată în anul 2001, a fost pur formală, Consiliul General al Municipiului Bucureşti comportându-se ca un verus dominus.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta a fost asumat de către reclamantă, cunoscând situaţia juridică a imobilului la momentul la care a solicitat restituirea, aspect reliefat şi de litigiul purtat anterior între părţi prin care pretenţiile reclamantei au fost respinse.

Prin urmare, în opinia recurentei, nu îi poate fi imputată acesteia nicio faptă şi nici vinovăţia, în condiţiile în care din actele dosarului şi din susţinerile instanţei anterioare de judecată reiese că pârâta este titulara unui drept de concesiune, drept real înscris în cartea funciară, nedesfiinţat, chiar reclamanta susţinând această teză prin solicitarea de a fi substituită în contract, pe care, deci, l-a validat, recunoaşterea sa fiind o probă ce îi poate fi opusă conform art. 348 şi art. 349 C. proc. civ.

Ca urmare a nelegalei soluţii date apelului reclamantei, au fost stabilite cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, astfel că se solicită ca, în ipoteza admiterii recursului, casării în întregime a deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului, cheltuielile de judecată să fie stabilite cu acea ocazie.

8. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, după prezentarea pe larg a istoricului litigiului şi a parcursului procesual, a susţinut că aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, decizia recurată fiind pronunţată în limitele tranşate prin decizia de casare, cu respectarea principiului disponibilităţii şi a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3).

În realitate, recurenta este nemulţumită că instanţa nu ar fi motivat respingerea unora dintre argumentele sale, aspect care s-ar putea circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica privind incidenţa puterii de lucru judecat a soluţiei de respingere a prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât această soluţie nu a făcut obiectul recursului, cum corect a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, curtea de apel a analizat ambele apeluri, în limitele casării, contrar argumentelor recurentei că ar fi preluat selectiv apărările reclamantei, fiind respectat principiul disponibilităţii, întrucât reţinerea unor texte legale care nu au fost invocate de părţi nu înseamnă suplimentarea cererii de apel, ci reprezintă o consecinţă a rolului activ al judecătorului şi apanajul unei motivări exhaustive.

Aşadar, instanţa de apel nu a suplimentat cadrul procesual, nu a invocat motive noi de drept şi nici nu şi-a întemeiat soluţia pe aceste texte legale, ci a făcut doar trimitere la acestea în contextul unei analize în fapt şi în drept complete.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei nu se circumscriu, în opinia intimatei, ipotezei avute în vedere de acest text legal, fiind simple nemulţumiri asupra unor împrejurări de fapt, clarificări asupra probelor şi semnificaţiei oferite de instanţa de apel, care nu pot face obiectul analizei în recurs, motiv pentru care se impune a fi anulat în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea acestor critici, ca nefondate, întrucât instanţa supremă a stabilit că este relevantă situaţia raporturilor juridice dintre părţi ulterior restituirii dreptului de proprietate către reclamantă, iar cauza juridică a constat în atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia prin pretinsul fapt ilicit al pârâtei, de ocupare abuzivă, fără titlu, a terenului reclamantei.

Declaraţia autentică din 03.04.2014, la care face referire recurenta, priveşte o ipoteză străină de soluţia pronunţată de instanţa supremă, sens în care nu poate fi interpretată în maniera dorită de către recurentă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei că instanţa de apel a ignorat puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare şi că nu este desfiinţat contractul recurentei, fiind opozabil reclamantei, intimata a susţinut că instanţa de apel a respectat limitele casării, iar ceea ce doreşte reclamanta nu putea fi realizat decât cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor instanţei supreme.

Intimatul Municipiul Bucureşti a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în garanţie a acestei instituţii, solicitând să se constate că argumentele instanţei de apel cu privire la această cerere au autoritate de lucru judecat, iar Municipiul Bucureşti nu mai are calitate procesuală.

S-a apărat intimatul arătând că în mod corect instanţa de apel a apeciat că nu se poate pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie, în condiţiile în care soluţia cu privire la această cerere nu se regăseşte în dispozitivul primei instanţe, iar părţile nu au formulat cerere de completare în acest sens, soluţia procedurală fiind înlăturarea considerentelor relative la cererea de chemare în garanţie pentru a fi în acord cu dispozitivul sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Or, prin cererea de recurs, recurenta nu a formulat critici cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat procedural aspectele privind cererea de chemare în garanţie, pe cale de consecinţă, aspectele de la pag. 21 din cuprinsul deciziei recurate, cu privire la înlăturarea considerentelor referitoare la cererea de chemare în garanţie, au intrat în autoritate de lucru judecat şi nu mai pot fi schimbate de instanţa de recurs.

În acest context, criticile recurentei, cu privire la nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererii de chemare în garanţie, sunt inadmisibile, în condiţiile art. 445 C. proc. civ., potrivit cu care îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ.

A conchis intimatul în sensul că în mod corect instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, fiind nefondate criticile recurentei formulate în aceste sens.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în cazul reţinerii, spre rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă şi respingerii apelului reclamantei, reiterând, în esenţă, aspecte invocate în cuprinsul cererii de recurs.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 februarie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 316A din 23 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2014 şi s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 06 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele şi potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtei este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În esenţă, prin criticile concrete de nelegalitate aduse soluţiei de respingere a apelului său, recurenta-pârâtă a invocat: greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune; reţinerea selectivă a chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare şi omisiunea analizării unor apărări esenţiale ale pârâtei, precum inopozabilitatea ocupării abuzive a terenului litigios tranşate în litigiul vizând retrocedarea bunului (prin sentinţele nr. 3338/1999 şi 5857/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) şi existenţa unui titlu care justifică ocuparea terenului; omisiunea soluţionării cererii de chemare în garanţie, obiectivată ca urmare a admiterii cererii principale.

Pe de altă parte, prin criticile de nelegalitate aduse soluţiei de admitere a apelului reclamantei, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă: încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la un proces echitabil prin extinderea analizei cuprinse în motivare la temeiuri de drept neindicate în cererea introductivă (dispoziţiile art. 1441 şi 1427 din C. civ. din 1864 şi principiile în materie de revendicare imobiliară); ignorarea existenţei în favoarea pârâtei a unui drept real (de concesiune) asupra terenului, valabil constituit anterior restituirii bunului către reclamantă, în condiţiile în care cauza juridică a pretenţiilor afirmate este ocuparea abuzivă, fără niciun titlu, a terenului; nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un litigiu anterior în care s-a tranşat, în contradictoriu cu reclamanta, valabilitatea contractului de asociere cu clauză de concesiune nr. x (sentinţa nr. 9376/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi decizia nr. 90/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă), astfel că pretinsa faptă ilicită poate fi imputată cel mult concedentului; omisiunea cercetării apărării bazate pe dobândirea dreptului de concesiune prin efectul Legii nr. 50/1991, ca urmare a dobândirii proprietăţii construcţiei (blocul H3); inexistenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, răspunderea civilă delictuală fiindu-i antrenată în mod nelegal.

Înalta Curte reţine că problemele de drept dezlegate şi limitele rejudecării, tranşate cu caracter obligatoriu şi efect de lucru judecat prin decizia de casare nr. 907 din 15 mai 2019 a instanţei supreme, au vizat, pe de o parte, cauza juridică a acţiunii, anume fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a terenului respectiv şi, pe de altă parte, modalitatea în care hotărârile judecătoreşti produc deopotrivă efecte ale relativităţii în relaţia dintre părţi, dar şi efecte de opozabilitate faţă de terţi, care nu le pot ignora, ci pot face doar dovada contrară situaţiilor juridice ori dreptului disputat într-o procedură judiciară la care nu au luat parte.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Prin sentinţa civilă nr. 3338/01.03.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, irevocabilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti şi s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406/12.05.1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, restituindu-se în natură reclamantei apartamentul situat în Bucureşti, Bd. x nr. 24 sector 1, în suprafaţă de 98,17 m.p. şi terenul aferent în suprafaţă de 63 mp. De asemenea, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 956 mp şi a fost obligat pârâtul la despăgubiri (în conformitate cu Legea nr. 112/1995) pentru celelalte apartamente demolate în 1987-1988 şi pentru garajul şi gospodăria aferente proprietăţii demolate în anul 1989.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiaşi instanţe a fost rectificat şi lămurit înţelesul dispozitivului hotărârii sus-menţionate, în sensul că apartamentul are suprafaţa de 126 mp, iar pârâtul a fost obligat "să lase în deplină, perpetuă şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 956 mp din Bucureşti, bd. x, în compunerea precizată în concluziile raportului de expertiză: 333 mp teren rămas neocupat în curtea contestatoarei, din care 126 mp suprafaţă construită; 253 mp ocupaţi ilegal de C. şi D.; 332 mp ocupaţi ilegal de S.C. E. S.A. şi 38 mp ocupaţi ilegal de o societate particulară".

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.04.1999 de BNP F., S.C. E. S.A. a vândut către S.C. B. S.A., recurenta-pârâtă, dreptul de proprietate asupra blocului H3, cu menţiunea că terenul aferent blocului în suprafaţă de 976 mp este concesionat către S.C. E. S.A. pe perioada existenţei construcţiei conform contractului de asociere în participaţiune nr. x/1993.

Formalităţile de publicitate imobiliară au fost întocmite la data de 13.03.2006, când imobilul a fost intabulat în cartea funciară nr. x Bucureşti Sectorul 1 şi a fost înscris dreptul de proprietate al reclamantei, realizându-se astfel începând cu acel moment opozabilitatea dreptului său real, conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 7/1996.

Aşadar, prin efectul hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate în dosarul nr. x/1997, anterior menţionat, terenul litigios a revenit în patrimoniul reclamantei în anul 1999, întrucât actul jurisdicţional prin care bunul i-a fost retrocedat în natură constituie titlu de proprietate, potrivit art. 22 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, iar Municipiul Bucureşti prin Consiliul General a şi executat hotărârile judecătoreşti favorabile reclamantei, emiţând în acest sens Hotărârea nr. 3716/22.11.2001.

Critica recurentei adusă păstrării de către instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a soluţiei de respingere ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, analizată din perspectiva tezelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Aceasta întrucât, pe temeiul acţiunii în răspundere civilă delictuală, reclamanta a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, pentru perioada 22.10.2011-14.04.2016 (cererea precizatoare depusă la 13.09.2016), pentru atingerea adusă dreptului său de proprietate prin fapta ilicită de ocupare abuzivă a bunului, astfel că învestirea instanţei prin înregistrarea cererii introductive la data de 22.10.2014 s-a realizat cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., nefiind incidentă sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune.

Urmează, însă, a fi substituit în acest sens considerentul din decizia recurată potrivit cu care soluţia instanţei de apel din primul ciclu procesual nu a fost atacată cu recurs şi ar avea ca atare autoritate de lucru judecat, întrucât respectiva decizie din apel fusese casată în tot şi rămasă fără nicio putere, conform art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu mai putea avea, în mod raţional, ataşat vreun efect de lucru judecat.

Criticile de nelegalitate prin care s-a invocat reţinerea selectivă a chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare şi omisiunea analizării unor apărări esenţiale ale pârâtei - inopozabilitatea ocupării abuzive a terenului litigios tranşate în litigiul vizând retrocedarea bunului (prin sentinţele nr. 3338/1999 şi 5857/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) şi existenţa unui titlu care justifică ocuparea terenului -, subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., sunt vădit nefondate.

Astfel, cu referire la cauza juridică a litigiului (înţeleasă ca izvor de drept al pretenţiilor reclamantei, dat de situaţia de fapt cu încadrarea juridică a acesteia), prin decizia de casare s-a statuat că: "potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat pretenţii constând în contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului-teren de 187,26 mp din Bucureşti, B-dul x, nr. 8A, indicând drept cauză juridică a acestora fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a terenului respectiv.

Aşadar, ceea ce s-a susţinut ca izvor (fundament) al pretenţiilor a fost atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei prin fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a bunului reclamantei.

Fundamentarea în drept a pretenţiilor a fost făcută cu referire la dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., care obligă la repararea prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane."

Recurenta-pârâtă invocă inopozabilitatea statuării asupra ocupării ilegale a terenului de către autoarea sa (menţiunea "332 mp ocupaţi ilegal de S.C. E. SA"), consemnată în dispozitivul sentinţei civile nr. 3338/01.03.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare, astfel cum a fost rectificată şi lămurită prin sentinţa civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiaşi instanţe, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 503/08.02.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, hotărâri judecătoreşti prin efectul cărora terenul litigios a revenit în patrimoniul reclamantei, fiindu-i restituit în natură în baza Legii nr. 112/1995, şi în raport cu care autoarea pârâtei nu este decât un terţ.

Dintru început, se cuvine observat faptul că cele două sentinţe anterior evocate au fost pronunţate în perioada de activitate a O.G. nr. 13/1998 prin care au fost modificate dispoziţiile art. 261 din C. proc. civ. de la 1865, astfel că ele nu conţin şi partea din hotărâre dedicată considerentelor ("motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor").

Astfel fiind, Înalta Curte are a examina critica recurentei, făcând aplicabilitatea principiilor relativităţii şi opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, cu referire la faptul ocupării ilegale a terenului litigios de către autoarea pârâtei, menţionat în dispozitivul lămurit sub aspectul înţelesului şi întinderii sale.

Este îndeobşte cunoscut că modalitatea în care se produc efectele unei hotărâri judecătoreşti îşi află sediul materiei în art. 435 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară". Obligativitatea operează inter partes, fiind relativă, iar opozabilitatea operează erga omnes, fiind generală.

Aşadar, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fără însă ca aceasta să antreneze consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi.

Aceasta întrucât, completând relativitatea, principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti dă expresie respectului datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică. Altfel spus, existenţa sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară, suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecăţii la care nu au participat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că opunerea chestiunii litigioase, tranşate jurisdicţional prin dispozitivul lămurit al hotărârii de restituire în natură a terenului, intră în sfera de manifestare a opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, întrucât reclamanta (parte litigantă în sentinţele nr. 3338/1999 şi 5857/1999) s-a prevalat de actul jurisdicţional cu valoare de mijloc de probă, susceptibil de dovada contrară, iar pârâta (terţ în raport cu respectiva procedură judiciară) nu poate ignora statuarea din dispozitivul hotărârii, până când nu demonstrează că realitatea juridică este alta.

Mai mult decât atât, rezultă cu forţa evidenţei faptul că pârâta nu poate fi socotită un terţ desăvârşit în raport de care efectele hotărârii opuse de reclamantă să nu se repercuteze în niciun fel, ci, dimpotrivă, este un veritabil terţ interesat, atins în mod indirect de modalitatea în care a fost tranşat litigiul anterior şi care are, astfel, interesul să iasă din pasivitate pentru a combate şi înlătura, faţă de el, efectele unei judecăţi care îl prejudiciază.

Altfel spus, tranşarea chestiunii litigioase vizând "ocuparea ilegală" a terenului, reintrat în patrimoniul reclamantei în urma unei proceduri judiciare derulate în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Consiliul General, entitate de la care provine titlul invocat de pârâtă în justificarea ocupării terenului ulterior anului 1999, poate fi opusă acesteia din urmă care, deşi nu a fost implicată, ea sau autoarea sa, în respectiva procedură judiciară, totuşi nu poate ignora situaţia juridică generată şi este ţinută să demonstreze contrariul aspectului verificat şi statuat jurisdicţional în procesul de retrocedare a terenului litigios.

Cu referire la titlul de care se prevalează recurenta-pârâtă pentru a justifica ocuparea terenului şi, astfel, a combate caracterul ilicit al faptei imputate pe tărâm delictual, Înalta Curte are a observa că instanţa de apel a examinat apărarea invocată, în limitele rejudecării şi conformându-se întocmai indicaţiilor trasate prin decizia de casare.

În mod corect instanţa de apel a luat în considerare premisa de la care porneşte construcţia argumentativă circumscrisă titlului invocat în apărare, anume aceea că pârâta nu a invocat un drept de proprietate asupra terenului, ci un drept de folosinţă pe care l-ar deţine de la Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care unitatea administrativ-teritorială nu mai avea în patrimoniul său începând cu anul 1999 un drept de proprietate asupra terenului pentru a putea constitui în mod valabil dezmembrăminte asupra acestuia.

Prezintă relevanţă sub acest aspect statuările obligatorii din decizia de casare, potrivit cu care:

"Considerentul instanţei conform căruia hotărârea judecătorească de recunoaştere a dreptului reclamantei a fost pronunţată în anul 1999, ulterior transmiterii dreptului de proprietate asupra construcţiei şi a dreptului de folosinţă asupra terenului (în anul 1996) de către Municipiul Bucureşti către S.C. E. S.A. (autoarea pârâtei) şi astfel, aceasta putea transmite un drept de folosinţă valabil către pârâtă, este eronat.

Fundamentat pe inopozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti de restituire a dreptului reclamantei faţă de S.C. E., întrucât aceasta nu a fost parte în proces, argumentul instanţei este greşit.

Aceasta deoarece în respectivul proces a fost disputat dreptul de proprietate şi ca atare nu putea avea calitatea de parte decât cel în patrimoniul căruia se afla bunul la acel moment, adică Municipiul, cel care a şi fost obligat la restituire, iar nu acela care era titularul unui simplu drept de folosinţă (situaţia autoarei pârâtei).

În acelaşi timp, pentru că efectele hotărârii pronunţate în contradictoriu cu o parte se răsfrâng şi asupra celui care deţine bunul cu un titlu derivat din cel al părţii respective (în speţă, Municipiul Bucureşti acordase folosinţa asupra terenului către E. în considerarea dreptului de proprietate pe care îl avea la acel moment - 1996 - şi care pe cale judecătorească s-a dovedit, în anul 1999, că aparţine de fapt reclamantei).

În acest context, inopozabilitatea hotărârii este inoperantă în termenii reţinuţi de instanţă.

Aceasta întrucât parte în procesul în care s-a tranşat asupra dreptului de proprietate a stat chiar Municipiul Bucureşti de la care pârâta susţine că autoarea sa a dobândit în mod valabil dreptul de folosinţă în anul 1996, astfel încât rămâne contradictorie şi fără fundament teza asigurării valabile a acestei folosinţe ulterior anului 1999.

Chiar şi din poziţia unui simplu terţ, inopozabilitatea efectelor unei hotărâri nu înseamnă, cum corect de altfel reţinuse instanţa de apel, ignorarea sau nesocotirea rezultatului unei judecăţi, ci posibilitatea de a demonstra existenţa unui alt titlu sau deţinerea altui drept, mai puternic ori mai bine caracterizat decât cel care făcuse obiectul judecăţii, apt să paralizeze pretenţiile reclamantei.

Or, pârâta nu se prevalează de un astfel de titlu ci de dreptul de folosinţă pe care autoarea sa l-a obţinut ca fiind derivat din dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti şi a cărui existenţă juridică, din anul 1999, a fost recunoscută irevocabil în patrimoniul reclamantei."

În strânsă legătură cu criticile de nelegalitate anterior examinate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al susţinerilor recurentei, subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., prin care se invocă ignorarea de către instanţa de apel a existenţei unui drept real de concesiune asupra terenului, valabil constituit anterior restituirii bunului către reclamantă, precum şi nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior în care s-a tranşat, în contradictoriu cu reclamanta, valabilitatea contractului de asociere cu clauză de concesiune nr. x/1993.

Este cunoscut faptul că, spre deosebire de actuala reglementare în care dreptul de concesiune se poate constitui numai pe temeiul dreptului de proprietate publică, sub imperiul reglementărilor legale anterioare O.U.G. nr. 54/2006 un atare drept se putea constitui şi pe temeiul dreptului de proprietate privată.

Se poate considera, aşadar, că titlul afirmat de recurenta-pârâtă în justificarea ocupării terenului litigios nu este reprezentat de un simplu drept de folosinţă ca dezmembrământ derivat din dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti, ci, de un drept de concesiune, privit ca drept real specific constituit pe temeiul dreptului de proprietate privată aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, dobândit în baza contractului de asociere nr. x/19.05.1993.

Însă, prin decizia de casare, de ale cărei dezlegări obligatorii era ţinută instanţa de apel în rejudecarea căii de atac, conform dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., instanţa supremă a statuat în sensul că autoarea pârâtei este "titularul unui simplu drept de folosinţă" pe care aceasta "l-a obţinut ca fiind derivat din dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti şi a cărui existenţă juridică, din anul 1999, a fost recunoscut irevocabil în patrimoniul reclamantei".

Mai mult decât atât, instanţa de casare a subliniat că "ceea ce este relevant din punct de vedere al pretenţiilor reclamantei şi al cauzei juridice a acestora, este situaţia raporturilor juridice dintre părţi, ulterior restituirii dreptului de proprietate către reclamantă, conform sentinţei civile nr. 3338/1.03.1999 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiaşi instanţe, iar nu calificarea dată contractului de asociere", argument integrat judicios în cadrul raţionamentului instanţei de rejudecare.

Prin urmare, în mod corect a conchis instanţa de apel că, din momentul admiterii acţiunii în revendicare (de drept comun sau întemeiate pe dispoziţiile unor legi speciale), titularul dreptului de folosinţă dobândit în temeiul unei convenţii încheiate cu un neproprietar ocupă imobilul fără drept, problema nefiind valabilitatea/nevalabilitatea unei convenţii încheiate cu neproprietarul, ci faptul că ea nu poate fi opusă adevăratului proprietar, care nu a participat la încheierea sa şi nici nu este ţinut să o respecte în temeiul vreunei dispoziţii legale.

Cu referire la pretinsa nesocotire a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2005 al Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă (sentinţa nr. 9376/2012 şi decizia nr. 90/2013), în care au figurat colitiganţi şi părţile din prezentul proces, Înalta Curte are a observa că, pe de o parte, decizia recurată nu pune în discuţie vreo cauză de ineficacitate a actului juridic care să înfrângă chestiunea valabilităţii contractului de asociere nr. x/1993 tranşată jurisdicţional în litigiul anterior, iar, pe de altă parte, instanţa de casare a statuat cu caracter obligatoriu că din perspectiva pretenţiilor afirmate de reclamantă şi a cauzei lor juridice nu are relevanţă calificarea juridică a contractului de asociere şi că rămâne fără fundament teza asigurării valabile, ulterior anului 1999, a dreptului de folosinţă dobândit anterior în mod valabil.

Ca atare, este legal considerentul instanţei de apel prin care s-a conchis că "în aceste coordonate, a rămas definitiv stabilit că este lipsită de interes analizarea criticilor privind calificarea contractului nr. x/19.05.1993, implicit şi a succesiunii în timp a litigiilor şi demersurilor apelantei-reclamante prin raportare la data încheierii acestuia", criticile recurentei fiind nefondate.

Din aceleaşi raţiuni, nu poate fi primită nici critica din memoriul de recurs prin care se invocă omisiunea examinării apărării bazate pe dobândirea dreptului de concesiune prin efectul Legii nr. 50/1991, ca urmare a dobândirii proprietăţii construcţiei (blocul H3).

De asemenea, nu poate fi primită critica prin care se susţine încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la un proces echitabil, prin extinderea analizei cuprinse în motivare la temeiuri de drept neindicate în cererea introductivă.

Distinct de caracterul pur formal al invocării acestor pretinse neregularităţi, Înalta Curte reţine că nu pot avea decât valenţele unor considerente nenecesare, supraabundente, trimiterile de ordin teoretic şi comparaţiile cu instituţii juridice în materie de locaţiune sau revendicare, dedicate unor situaţii juridice pe care instanţa de apel le-a considerat ca fiind într-o anumită măsură asemănătoare şi apte să faciliteze înţelegerea raţionamentului juridic expus.

Critica recurentei-pârâte prin care se susţine neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 şi urm. din C. civ. referitoare la fapta ilicită şi vinovăţie, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Aceasta întrucât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că simplul fapt al ocupării fără drept a imobilului proprietatea unei alte persoane constituie un fapt juridic ilicit şi dă naştere unei obligaţii de reparare a prejudiciului astfel cauzat şi că forma de vinovăţie este intenţia indirectă, întrucât deşi nu a urmărit, totuşi pârâta a acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, de vreme ce a cunoscut, cel mai târziu la data de 13.03.2006 când s-au realizat formalităţile de publicitate imobiliară, faptul că ocupă imobilul aparţinând unei alte persoane decât cea care i-a constituit dreptul de folosinţă.

În raport de circumstanţele factuale particulare ale litigiului, se cuvine subliniat că, prin fapta culpabilă a pârâtei, reclamanta este împiedicată în exercitarea integrală a prerogativelor ce configurează conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra terenului litigios, reintrat în patrimoniul său prin efectul Legii nr. 112/1995, fiind lipsită în mod injust de atributul folosinţei bunului, astfel încât despăgubirile materiale acordate au funcţia reparatorie a unui prejudiciu în relaţie directă cu privarea de plenitudinea atributelor dreptului său şi cu afectarea în substanţă a acestuia.

Sub un ultim aspect luat în analiză, Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticii de nelegalitate referitoare la omisiunea soluţionării cererii de chemare în garanţie, obiectivată ca urmare a admiterii cererii principale, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit cadrului procesual configurat la judecata în primă instanţă, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a terţilor Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru a fi obligaţi să îi plătească, în situaţia în care ar cădea în pretenţii, sumele de bani pretinse de reclamantă cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului litigios.

Terţii chemaţi în garanţie au dobândit calitatea de părţi în proces, prin efectul încheierii de admitere în principiu din 11.06.2015, conform art. 74 alin. (2) raportat la art. 64 şi art. 65 din C. proc. civ.

În cuprinsul sentinţei instanţei de fond s-a argumentat în considerente că "faţă de soluţia dată cererii de chemare în judecată, pârâta nefiind obligată la dezdăunare, cererea de chemare în garanţie apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă", fără însă ca în dispozitivul hotărârii să fie consemnată vreo soluţie dată acestei cereri incidentale.

Prin apelul declarat, pârâta a criticat şi "soluţia dată cererii de chemare în garanţie" (pag. 5 pct. 3 paragrafele 14-16), argumentând, în esenţă, că este nelegală respingerea ca nefondată a cererii incidentale, întrucât, prin respingerea ca neîntemeiată a cererii principale, cererea de chemare în garanţie, deşi temeinică şi legală, totuşi a rămas fără obiect.

În rejudecarea căii de atac declarate de pârâtă, instanţa de apel a respins ca nefondat motivul de nelegalitate circumscris modului de soluţionare a cererii incidentale, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. şi justificând că, de vreme ce nu se regăseşte în dispozitivul sentinţei fondului soluţia dată cererii de chemare în garanţie, se impune înlăturarea considerentului criticat, redat în cele ce preced, pentru a pune în acord cele două părţi ale hotărârii apelate, întrucât respectivul considerent nu sprijină nicio soluţie din dispozitiv.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel, susţinând că, în condiţiile admiterii cererii principale în etapa rejudecării apelului, s-a obiectivat cererea de chemare în garanţie care trebuia să primească o soluţie în faţa instanţei de apel ce a devoluat fondul.

Critica este fondată.

Pe de o parte, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 şi regulile devoluţiunii din apel reglementate de art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., în condiţiile în care motivul de apel a vizat, în chip limpede, pretinsa nelegalitate a soluţiei date cererii de chemare în garanţie dimpreună cu considerentul pe care se sprijină aceasta (care în opinia pârâtei se impunea a fi respinsă ca rămasă fără obiect, iar nu ca nefondată), iar nicidecum nu a fost îndreptat exclusiv împotriva considerentului în discuţie, astfel că nu erau aplicabile dispoziţiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. în interpretarea dată acestora prin decizia recurată.

Pe de altă parte, în contextul schimbării soluţiei date cererii principale în rejudecarea apelului, suprimarea considerentului dedicat cererii de chemare în garanţie şi lăsarea nesoluţionată a acesteia, contravin înseşi raţiunii instituţiei chemării în garanţie, în accepţiunea de mijloc procesual de atragere a terţului la judecată reglementat de dispoziţiile art. 72 şi urm. din C. proc. civ., aceea de rezolvare concomitentă cu cererea principală a unor situaţii litigioase concurente.

Tocmai de aceea dispoziţiile art. 74 alin. (4) teza I din C. proc. civ. instituie regula potrivit cu care cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală.

Drept urmare, soluţia dată motivului de apel circumscris modului de soluţionare a cererii de chemare în garanţie echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancţionată cu casarea în parte a deciziei recurate, în temeiul art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Nu poate fi primită apărarea intimaţilor chemaţi în garanţie, potrivit cu care reformarea deciziei recurate nu este admisibilă în prezentul control de legalitate, întrucât pârâta ar avea deschise doar procedurile prevăzute de art. 442-444, astfel cum stipulează prevederile art. 445 din C. proc. civ.

Lăsarea nerezolvată a cererii de chemare în garanţie nu este rezultatul unei simple omisiuni a instanţei de apel de a soluţiona o cerere incidentală cu care a fost învestită legal, care să intre în sfera neregulilor procedurale apte a fi valorificate şi îndreptate în procedura completării hotărârii, prevăzută de art. 444 din C. proc. civ., ci, dimpotrivă, este chiar urmarea unor verificări jurisdicţionale în condiţii de contradictorialitate şi a unui silogism judiciar în cadrul căruia instanţa de prim control judiciar a optat pentru o interpretare şi aplicare greşită a normelor juridice incidente, ce se impune a fi reformată prin prezenta decizie de recurs.

Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în parte decizia recurată, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de aceasta, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

În baza dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte care a pierdut procesul în raport cu intimata-reclamantă, parte câştigătoare, se va dispune obligarea celei dintâi la plata cheltuielilor de judecată în recurs în sumă de 8787,56 RON, reprezentând onorariu de avocat, caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului cheltuielilor fiind dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 316A din 23 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2014.

Casează, în parte, decizia recurată sub aspectul soluţiei date apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A. şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 8787,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.