Contestație în anulare inadmissible: post-finalization prosecutorial dismissal insufficient for ne bis in idem or preclusion grounds

Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2022

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 30 mai 2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Buzău, secţia penală, printre altele, în baza art. 334 din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A.:

- în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. a) din C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat;

- în baza art. 26 din C. pen. rap. la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de transmitere neautorizată către altă persoană a datelor de identificare prev. de art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen. şi, respectiv, de fraudă informatică, prev. de art. 49 alin. (1) din Legea nr. x, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

În baza art. 83 din C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 384/24.06.2009 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin neapelare la data de 07.07.2009, şi a dispus ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa stabilită în cauză, în final inculpatul urmând să execute 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

A dedus din pedeapsa stabilită inculpatului prevenţia de la 28.09.2009 la 24.11.2010.

A menţinut dispoziţiile cu privire la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin decizia nr. 1201/24.11.2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

Prin decizia penală nr. 112 din data de 19 iulie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, printre altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A..

Prin decizia nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, a admis recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 112 din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 63 din 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău şi, rejudecând, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, şi, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. a) din C. pen. şi art. 3201 alin. (7) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani şi 4 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 26 din C. pen. rap. la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., a art. 37 lit. a) din C. pen. şi art. 3201 alin. (7) din C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen., inculpatul A. va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 83 din C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 384/24.06.2009 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin neapelare la data de 07.07.2009, şi a dispus ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa stabilită în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute 6 ani şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2010, a formulat contestaţie în anulare condamnatul A., invocând cazurile prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. b) şi i) din C. proc. pen.

În motivarea contestaţiei, condamnatul a susţinut, în esenţă, că pentru infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat şi efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 30 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia penală, în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 497 din data de 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus clasarea cauzei prin ordonanţa nr. 4320/P/2021 din data de 22.12.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău.

În concret, a arătat că la data de 25.08.2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Buzău, s-a sesizat cu privire la aceleaşi fapte pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pronunţată în dosarul nr. x/2010, formându-se un nou dosar pe rolul Tribunalului Buzău înregistrat sub nr. x/2014.

A mai arătat că cercetările penale au fost disjunse în ceea ce îl priveşte, întrucât nu a fost depistat şi audiat în cursul urmăririi penale.

Relativ la coinculpaţii care au fost trimişi în judecată, contestatorul a arătat că instanţa, analizând probele şi actele de urmărire penală ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2014, a constatat că faptele imputate nu pot fi reţinute în sarcina acestora ca fiind infracţiuni noi, ci intră în conţinutul infracţiunilor prin care inculpaţii au fost condamnaţi prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pronunţată în dosarul nr. x/2010, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi cele ale art. 43 din acelaşi cod.

Referitor la situaţia sa particulară, contestatorul a susţinut că rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pronunţată în dosarul nr. x/2010, este identic cu ordonanţa de clasare din data de 22.12.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2021, vizând aceleaşi fapte din data de 17.08.2009, şi a arătat că pentru infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, pentru care a fost condamnat definitiv prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, s-a dispus o soluţie de clasare de către procuror în dosarul nr. x/2021, la data de 22.12.2021, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, împrejurare ce se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Deopotrivă, având în vedere că prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010, definitivă în recurs, Tribunalul Buzău l-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi constituire a unui grup infracţional organizat, iar prin ordonanţa emisă la data de 22.12.2021, în dosarul nr. x/2021 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău şi, respectiv prin rechizitoriul din 25.08.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Buzău, s-a dispus clasarea cauzei pentru aceleaşi fapte, contestatorul a apreciat că este incident cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.

Contestatorul a solicitat şi suspendarea executării hotărârii.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestaţia în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esenţial şi exclusiv, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conţine o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situaţii, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.

Dată fiind natura juridică a contestaţiei în anulare – cale extraordinară de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori de drept – condiţiile în care poate fi promovată o astfel de contestaţie sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranşate prin hotărârea definitivă.

Examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare este o procedură preliminară de control asupra condiţiilor de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, reglementate de prevederile art. 426 - 428 şi ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului legal de exercitare a căii extraordinare de atac, apartenenţa motivului pe care se sprijină cererea la cele prevăzute limitativ de art. 426 din C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul cererii.

Acestor condiţii de admisibilitate li se adaugă şi cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., respectiv acelea ca cererea să vizeze o hotărâre penală definitivă susceptibilă a fi supusă contestaţiei în anulare, iar semnatarul ei să figureze printre persoanele care au calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.

Sub aspectul introducerii în termen legal a contestaţiei în anulare, examenul de admisibilitate se raportează la cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 din C. proc. pen., concret invocat în cuprinsul cererii, art. 428 din C. proc. pen. reglementând diferenţiat termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, în funcţie de motivul invocat în susţinerea acesteia.

La rândul său, condiţia de admisibilitate vizând apartenenţa motivului pe care se sprijină cererea la unul dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. presupune indicarea explicită a cazului de contestaţie în anulare şi a temeiurilor faptice ce stau la baza sa, de o manieră care să releve, cel puţin aparent, o concordanţă între aceste temeiuri şi cazul de contestaţie invocat.

Simpla trimitere teoretică la unul dintre cazurile de contestaţie prevăzute de lege, dar fără a exista o susţinere, cel puţin aparentă, cu argumente faptice corelative, nu satisface cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.. Natura juridică a contestaţiei în anulare şi efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform normei juridice evocate să aibă caracter concret şi efectiv în raport de toate cerinţele de admisibilitate, neputând fi admisă limitarea sa la o analiză exclusiv teoretică.

În consecinţă, obligativitatea indicării în cuprinsul cererii a cazurilor de contestaţie care fundamentează demersul judiciar, precum şi a motivelor aduse în sprijinul acestora, reglementată de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., constituie o condiţie de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, a cărei nerespectare face inutilă verificarea celorlalte condiţii prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context normativ şi interpretativ, procedând la verificarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 426 şi art. 427 alin. (1) din C. proc. pen., fiind exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive susceptibilă a fi supusă căii extraordinare de atac analizate (hotărârea instanţei de apel, prin care s-a modificat, în parte, hotărârea de condamnare pronunţată în primă instanţă) şi de către o persoană care are calitatea cerută de lege (respectiv, inculpatul condamnat).

În continuare, verificând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 428 din C. proc. pen. prin raportare la cazurile prev. de art. 426 lit. b) şi i) din C. proc. pen., invocate de contestatorul A. în calea de atac declarată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., "contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând".

Însă, evaluând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la cazurile prev. de art. 426 lit. b) şi i) din C. proc. pen. şi motivele invocate în sprijinul acestora, Înalta Curte constată că aspectele detaliat prezentate de contestatorul condamnat A., în cererea de contestaţie în anulare, nu se circumscriu nici măcar formal sferei de aplicabilitate a temeiurilor de drept invocate.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Condiţia generală de admisibilitate prevăzută de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv, invocarea sau depunerea, în sprijinul contestaţiei în anulare, a unor dovezi aflate la dosar, reflectă particularităţile contestaţiei în anulare care, fiind o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe nulitatea actelor de procedură (error in procedendo), poate fi exercitată numai atunci când se tinde la înlăturarea unui viciu fundamental derivat din încălcarea, de către instanţa de apel, a unei dispoziţii procesuale subsumate unuia dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

În situaţia particulară invocată de contestator, posibilitatea formulării unei contestaţii în anulare întemeiate pe art. 426 lit. b) din C. proc. pen. este condiţionată normativ, în mod expres, de constatarea existenţei, la însuşi momentul soluţionării definitive a cauzei, atât a unor probe cu privire la incidenţa prescripţiei, cât şi a unei omisiuni a instanţei de apel de a examina cauza de încetare a procesului penal, cu consecinţa afectării hotărârii de condamnare de un viciu procedural fundamental.

Or, în speţă, contestatorul A. a invocat ca bază a incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal o împrejurare nouă, ivită ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii contestate (12 februarie 2013), situaţie ce exclude de plano posibilitatea subsumării acesteia, oricare ar fi, cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Ceea ce invocă în concret contestatorul este un element ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, reţinut prin ordonanţa emisă la data de 22.12.2021, în dosarul nr. x/2021 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău.

Potrivit art. 426 lit. i) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Înalta Curte reţine că, subsecvent deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care a rămas definitivă soluţia de condamnare pronunţată prin sentinţa penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, faţă de contestatorul A. s-a dispus, prin rechizitoriul din 25.08.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Buzău, printre altele, clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen., tocmai în considerarea existenţei autorităţii de lucru judecat, dispunându-se totodată disjungerea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002.

Ulterior, prin ordonanţa de clasare din data de 22.12.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2021, s-a dispus o soluţie de clasare şi sub aspectul săvârşirii de către contestator a infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, fiind incidentă o cauză de încetare a procesului.

Pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau de încetare a procesului penal; să existe identitate de persoană între aceea în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi persoana în privinţa căreia se intenţionează începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată sau pronunţarea unei noi hotărâri judecătoreşti; să existe identitate între fapta materială pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi fapta materială de care este acuzată din nou aceeaşi persoană (identitate de obiect).

Or, pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat constă în aceea că, subsecvent rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost condamnat, la data de 22.12.2021, în cauza nr. 4320/P/2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a dispus o soluţie de clasare cu privire la aceeaşi faptă, conform susţinerilor contestatorului.

Aşadar, cazul de contestaţie invocat presupune coexistenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive, or, dispunerea printr-o ordonanţă a unei soluţii de clasare faţă de aceeaşi persoană pentru o infracţiune pentru care a intervenit prescripţia, indiferent de fapta pentru care s-a dispus condamnarea iniţială, nu corespunde situaţiei premisă cazului de contestaţie în anulare invocat. Este adevărat că, în considerarea jurisprudenţei relevante a instanţelor de contencios european, se poate invoca autoritatea de lucru judecat şi atunci când procesul penal a parcurs exclusiv faza de urmărire penală, însă doar în ipoteza în care soluţia adoptată de procuror a fost supusă controlului instanţei judecătoreşti. Astfel, chiar şi în această situaţie, autoritatea de lucru judecat se raportează la încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care este menţinută soluţia de clasare sau de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, în urma respingerii ca nefondate a plângerii formulate în condiţiile art. 341 din C. pen., în considerarea caracterului definitiv al acesteia.

Astfel, cazul de contestaţie în anulare invocat constituie, în concret, un remediu procesual constând în retractarea unei hotărâri penale definitive pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, o aplicare concretă a principiului ne bis in idem şi, ca atare, se reclamă existenţa a două hotărâri judecătoreşti, soluţia dispusă de procuror nefiind aptă de plano să declanşeze cercetarea temeiniciei contestaţiei în anulare.

În contextul prezentat, Înalta Curte apreciază că inexistenţa unei concordanţe, cel puţin formale, între motivele faptice invocate de condamnatul A. în calea extraordinară de atac şi cazurile de contestaţie în anulare analizate contravine exigenţelor 431 alin. (2) din C. proc. pen. şi atrage inadmisibilitatea contestaţiei.

Aşa cum s-a subliniat anterior, natura juridică a contestaţiei în anulare, de cale extraordinară de atac, impune valorificarea principiului preeminenţei dreptului şi al securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia soluţia dată în mod definitiv de către o instanţă nu poate fi repusă în discuţie decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (cauza Mitrea c. României, hotărârea din 29.07.2008 şi în cauza Urbanovici c. României, hotărârea din 23.09.2008, ambele ale Curţii Europene a Drepturilor Omului). Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 07.07.2009, în cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24.07.2003, în cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

În concluzie, în condiţiile în care condamnatul A. a invocat cazurile de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. b) şi i) din C. proc. pen. în mod eminamente formal, Înalta Curte constată inadmisibilă contestaţia în anulare de faţă, urmând a o respinge în consecinţă.

În raport cu soluţia dispusă şi exigenţele art. 430 din C. proc. pen., Înalta Curte nu va mai supune cenzurii sale cererea de suspendare a executării deciziei atacate, formulată de contestatorul condamnat.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2010.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2010.

Obligă pe contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 decembrie 2022.