Finality of admissibility decisions in annulment proceedings and non-applicability of ordinary appeal

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 955 din data de 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 431 rap. la art. 426 C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare promovată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 642/2022 din 30.08.2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul penal nr. x/2020

În baza art. 430 C. proc. pen., s-a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării deciziei penale nr. 642/2022 din 30.08.2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul penal nr. x/2020

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel a reţinut că etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare vizează exclusiv verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a căii de atac extraordinare, instanţa verificând dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute în art. 426 C. proc. pen., dacă hotărârea contestată este o hotărâre definitivă, dacă cererea de contestaţie în anulare a fost formulată de către o persoană prevăzută de art. 427 Cod procedură penală şi în termenul prevăzut de art. 428 Cod procedură penală, dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie, precum şi dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai format obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.

Numai dacă se constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pozitive şi negative menţionate anterior, contestaţia în anulare poate parcurge următoarea etapă vizând judecarea temeiniciei sale.

În speţa de faţă, Curtea a constatat că cererea de contestaţie în anulare este formulată de către o persoană care are calitatea procesuală în acest sens, în acord cu dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. proc. pen., deoarece contestatorul A. a avut calitatea de parte în dosarul nr. x/2020 cu privire la care s-a formulat prezenta cale extraordinară de atac, iar hotărârea (decizia) judecătorească contestată este definitivă, în speţă decizia penală nr. 642 din 30.08.2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul penal nr. x/2020

În plus, contestaţia a fost introdusă în termen legal în raport de cazurile invocate – art. 426 alin. (1) lit. d) şi h) C. proc. pen.., depunerea prezentei căi de atac la data de 13.09.2022 corespunzând termenului de declarare prev. de art. 428 alin. (1) C. proc. pen.

În jurisprudenţă s-a reţinut că: "Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de lege, invocarea de motive care se sprijină pe cazurile prevăzute în Cod, precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, iar examinarea temeiniciei contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu. Prin urmare, dacă motivele invocate de contestator nu se încadrează în cazurile prevăzute în C. proc. pen., nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de a căror îndeplinire cumulativă este condiţionată admiterea în principiu, contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă (I. C. civ..J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 108/2006, www.x.ro).

Conform art. 426 C. proc. pen.., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Deşi contestatorul condamnat a invocat formal cazurile de contestaţie prev. de art. 426 lit. d) şi h) C. proc. pen.., Curtea a apreciat că este evident că motivarea în fapt dată de acesta şi de apărătorul său ales cererii deduse judecăţii de faţă nu are corespondent cu aceste cazuri de contestaţie în anulare.

În practica judiciară (a se vedea în acest sens decizia 160/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, decizia 941/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, sau decizia nr. 131/2015 a Curţii de Apel Oradea) s-a arătat că în situaţia în care cazul de contestaţie în anulare invocat se încadrează formal în prevederile art. 426 lit. b) C. proc. pen.., însă în concret nu s-a făcut referire la o asemenea cauză de încetare a procesului penal, temeiul de drept nefiind susţinut de o expunere a unei situaţii cu acest conţinut, contestaţia în anulare este inadmisibilă.

În practica CEDO s-a apreciat, de asemenea, în sensul că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (Guerra ş.a. contra Italiei, Berktay contra Turcia).

A mai arătat că, din perspectiva cazului de contestaţie prev. de art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., reţinerea existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen.., poate fi invocată pe calea contestaţiei în scopul garantării imparţialităţii instanţei şi al respectării dreptului la un proces echitabil.

Numai că, în concret, contestatorul condamnat a invocat, din perspectiva acestui motiv de contestaţie, că judecătorii din compunerea completului de apel au îndeplinit şi funcţia de judecător de cameră preliminară în acelaşi dosar, soluţionând o contestaţie măsuri preventive în dosarul x/2020

Dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. pen.. invocate de contestator prevăd că Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac. Din coroborarea acestor prevederi legale cu cele ale art. 3 C. proc. pen.. rezultă că incompatibilitatea există între exercitarea funcţiei de judecător de drepturi şi libertăţi şi a funcţiei de judecată (funcţie specifică fazei apelului penal) şi nu între funcţia de judecător de cameră preliminară şi funcţia de judecată.

Din procesul-verbal ataşat la dosarului x/2020 rezultă că membrii completului de apeluri penale cu indicativul A1 nu au îndeplinit funcţia de judecător de drepturi şi libertăţi în dosarul de urmărire penală x/2019.

Astfel, a apreciat Curtea că, în realitate contestatorul condamnat A. a invocat doar formal cazul de contestaţie în anulare privind incompatibilitatea membrilor completului de apeluri penale, susţinând în fapt că exercitarea funcţiei de judecător de cameră preliminară este incompatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, contrar disp. art. 3 alin. (3) C. proc. pen.

Deşi apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnat a încercat să schimbe motivarea de fapt a acestui caz de contestaţie în anulare invocat, susţinând că judecătorii care au soluţionat apelul şi-au exprimat opinia în cauză prin motivarea dată contestaţiei în materia măsurilor preventive, Curtea a reţinut că nu s-a indicat în concret vreo exprimare din care să rezulte acest aspect. Aceasta în contextul în care simpla pronunţare asupra unor chestiuni prealabile fondului nu poate conduce la concluzia că judecătorii şi-au exprimat opinia referitor la vinovăţia persoanei acuzate, standardul de probaţiune în materia măsurilor preventive fiind unul mai redus decât cel specific fondului judecăţii.

Referitor la cel de-al doilea caz de contestaţie în anulare invocat de contestator, Curtea a arătat că acesta este incident în ipoteza în care audierea inculpatului nu a avut loc, deşi era posibilă.

Potrivit art. 420 alin. (4) C. proc. pen.. instanţa de apel trebuie să procedeze la ascultarea inculpatului, în toate cazurile în care aceasta este posibilă, indiferent de soluţia pronunţată în prima instanţă.

Astfel, a apreciat că va fi incident acest motiv de contestaţie în anulare în cazul în care inculpatul prezent în faţa instanţei nu a fost audiat sau când instanţa nu a depus nicio diligenţă pentru a asigura prezenţa inculpatului în scopul audierii; în toate aceste ipoteze se va reţine că audierea era legal posibilă şi instanţa nu a procedat la aceasta.

Totuşi, nu va fi incident acest caz de contestaţie în anulare dacă inculpatul a invocat dreptul la tăcere, situaţie în care, corelativ, şi obligaţia de ascultare prevăzută în sarcina instanţei a încetat să mai existe.

Curtea a constatat, din analiza dosarului x/2020 ataşat, că inculpatul A. a beneficiat de amânarea consecutivă a judecăţii în apel pentru motive privind pregătirea apărării, la primul termen, la cererea sa (pentru a-şi angaja un apărător), iar la al doilea termen, la cererea apărătorului său, pentru a depune motivele de apel în formă scrisă la dosar.

La al treilea termen de judecată, inculpatul, prezent în faţa instanţei de judecată împreună cu apărătorul său ales, a precizat că nu doreşte să fie audiat la acel termen şi că va da declaraţie, dar după administrarea probelor în apel; în acest context, completul de judecată i-a pus expres în vedere inculpatului că trebuie să aducă la cunoştinţa instanţei intenţia sa de a da declaraţie în cauză, nemaifiind obligaţia instanţei de a interpela pe inculpat în acest sens.

La acelaşi termen instanţa de apel s-a pronunţat motivat referitor la cererile inculpatului de administrare a unor probe în faţa instanţei de apel, unele fiind admise, altele respinse, motivat, de judecătorii instanţei de apel, contrar susţinerilor contestatorului în sensul că "toate probele i-au fost respinse".

La următorul termen de judecată acordat în faţa instanţei de apel apărătorul ales al inculpatului a adus la cunoştinţa completului de judecată că la următorul termen inculpatul se va prezenta pentru a fi audiat. Totuşi, la termenul astfel stabilit, inculpatul nu s-a prezentat, apărătorul ales al acestuia susţinând că este internat în spital, deşi nu a putut oferi dovezi în acest sens. Totuşi, instanţa de apel a amânat judecata cauzei, însă nici la termenul acordat, la data de 02.05.2022, inculpatul nu s-a prezentat pentru a fi audiat, apărătorul acestuia susţinând că "inculpatul nu se simţea bine" şi că nu este apt să se prezinte în faţa instanţei.

În acest context instanţa de apel a reţinut cauza în deliberare şi pronunţare, stabilind pronunţarea la data de 30.06.2022.

La data de 03.06.2022 inculpatul a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol pentru a fi audiat de instanţa de apel, cerere la care a ataşat documente medicale din care rezultă că la termenul de judecată era în concediu medical, că prezintă o anumită tulburare determinată de consumul de etanol şi că este apt limitat pentru serviciul de agent de poliţie. Cererea de repunere a cauzei pe rol a fost respinsă motivat de instanţa de apel.

Potrivit art. 376 C. proc. pen.., text aplicabil şi judecăţii în apel conform art. 420 alin. (11) C. proc. pen.., cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, apoi sunt audiate celelalte părţi şi sunt administrate celelalte probe încuviinţate, iar instanţa poate dispune schimbarea ordinii când aceasta este necesară, deci pentru motive întemeiate.

Faţă de aceste prevederi legale este evident că poziţia procesuală exprimată de inculpatul A. la termenul de judecată din data de 21.02.2022 nu putea fi ignorată de instanţa de apel, audierea inculpatului nefiind posibilă întrucât acesta s-a prevalat de dreptul la tăcere la momentul la care audierea sa se impunea legal (la debutul cercetării judecătoreşti în apel).

Pe de altă parte, instanţa de apel, ulterior termenului din 21.02.2022, a luat act de poziţia apărării în sensul că inculpatul doreşte să dea declaraţie, acordând mai multe amânări pentru ca inculpatul să se prezinte în faţa instanţei în vederea audierii.

În opinia Curţii de apel, poziţia exprimată de inculpatul A. pe durata judecăţii în apel, care, dacă era prezent susţinea că nu este apt să declare, iar dacă lipsea solicita termen ca să se prezinte pentru audiere, reprezintă o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. În plus, la termenul la care cauza a rămas în pronunţare inculpatul era apt să se prezinte în faţa instanţei de apel, fiind în concediu medical nu privat de libertate sau în imposibilitate fizică de a se prezenta, iar lipsa acestuia a reprezentat o opţiune proprie de apărare.

Prin urmare, şi acest caz de contestaţie este invocat excesiv de apărare la acest moment, în contextul în care inculpatul (la acel moment) A. s-a prevalat iniţial de dreptul la tăcere în procesul penal derulat împotriva sa, iar intenţia ulterioară de a da declaraţie nu a fost însoţită şi de prezenţa sa efectivă în faţa instanţei de apel.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă în principiu, motivele de fapt invocate de contestator nu concordă cu temeiurile de drept indicate.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege. Limitarea exercitării căii de atac la anumite cazuri şi condiţii este expresia şi consecinţa principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.

Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac, prin care se tinde la desfiinţarea unor hotărâri ce au dobândit deja autoritate de lucru judecat, cazurile în care poate fi declarată trebuie strict interpretate, drept pentru care Curtea a constatat că, în cauză nu este îndeplinită condiţia expresă prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. pentru a se dispune admiterea în principiu, şi anume ca motivele pe care se sprijină contestaţia să fie dintre cele prev. de art. 426 din C. proc. pen., situaţia de fapt invocată neavând corespondent în temeiul de drept indicat.

Împotriva deciziei penale nr. 955 din data de 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, contestatorul A. a formulat apel.

Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.

Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilităţii căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală şi a exigenţelor stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac ordinare a apelului este condiţionată de exercitarea acestei căi de atac potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar, termenele de declarare a căilor de atac şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dispoziţiile prevăzute de art. 431 din C. proc. pen.. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, iar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.

Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, sentinţa dată în contestaţie în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, aşadar ulterior admiterii în principiu reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că, atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului, cum este şi cazul deciziei penale împotriva căreia s-a formulat prezenta cale de atac.

Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În cauză, Înalta Curte a fost sesizată cu apelul declarat de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 955 din data de 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, decizie definitivă, prin care a fost respinsă contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 642/2022 din 30.08.2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul penal nr. x/2020, ca inadmisibilă.

Aşadar, Înalta Curte constată că apelul de faţă a fost exercitat împotriva unei hotărâri penale definitive, nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare, aspectul fiind de natură a încălca coerenţa sistemului căilor de atac reglementate de lege, dispoziţii ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, dar şi principiul unicităţii căilor de atac şi modul de stabilire a ierarhiei acestora.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat în considerentele Deciziei nr. 5/2015 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) că, hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive.

În cuprinsul deciziei de unificare a practicii judiciare menţionate s-a arătat că, (...) "în concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din Codul de procedură penală, sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului.

Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 din Codul de procedură penală (...).

(...)Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În acelaşi sens, atât după intrarea în vigoare a C. proc. pen., cât şi anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge în principiu contestaţia în anulare".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva deciziei penale nr. 955 din data de 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.

Va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 942 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva deciziei penale nr. 955 din data de 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 942 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2023.