Limits of cassation review on sentence individualization under art. 438(1)(12) CPP: exclusion of discretionary mitigation and procedural penalty reductions from legality assessment

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 18/2020 pronunţată la data de 10.03.2022 de Judecătoria Sălişte în dosarul nr. x/2020, s-a dispus, în baza art. 335 alin. (2) C. pen., condamnarea inculpatului A. , la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (în varianta conducerii unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată).

În baza art. 43 alin. (1) raportat la art. 41 alin. (1) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa stabilită restul rămas neexecutat la momentul comiterii infracţiunii din prezentul dosar, rezultând o pedeapsă de 1 an, 11 luni si 10 zile de închisoare pe care inculpatul o va executa în regim de detenţie. (1 an şi 6 luni + 160 de zile rămase de executat la data de 06.07.2019).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 (doi) ani.

În esenţă, pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., constând în aceea că în data de 6 iulie 2019, în jurul orelor 1635, a condus pe Autostrada A1, pe ruta Deva - Sibiu, judeţul Sibiu, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 450/2022 din 09 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 18/2022 pronunţată la data de 10.03.2022 în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sălişte.

Împotriva deciziei din apel, nr. 450/2022 din 09 iunie 2022, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales B., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, apărătorul inculpatului A. a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală întrucât s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. penală). În esenţă, s-a arătat că nu se înţeleg limitele maxime şi minime de pedeapsă şi cuantumul aplicat în raport cu elementele care duceau la scăderea pedepsei.

A menţionat apărarea inculpatului că în cauză s-a considerat că nu ne aflăm în prezenta dispoziţiilor art. 374 alin. (4) C. proc. civ. penală şi că inculpatul nu se poate bucura de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. civ. penală, însă, în opina sa, această susţinere este evident nelegală şi netemeinică întrucât dacă ne raportăm la pedeapsa pentru infracţiunea pentru care a fost iniţial trimis în judecată inculpatul, aceasta a fost recunoscută însă inculpatul a arătat că se află în eroare în raport de faptul că permisul său de conducere era suspendat, declaraţia sa în faţa instanţei fiind mai mult decât lămuritoare. Astfel, s-a arătat că se poate observa că inculpatul poate beneficia de dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., din numeroasele acte în circumstanţiere depuse la dosarul de fond, a căror reevaluare o solicită, rezultă că inculpatul a avut un comportament în general bun în sânul comunităţii din care provenea, precum şi atitudine în general bună înainte de săvârşirea infracţiunii.

Chiar dacă nu se putea aplica procedura simplificată prevăzută de art. 374, 375 raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. civ. penală, consideră apărătorul inculpatului că această atitudine procesuală a acestuia nu putea sa treacă neobservată cu privire la individualizarea pedepsei.

Prin urmare, apărarea inculpatului A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, iar în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ. penală raportat la alin. (3) al aceluiaşi articol, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cu rejudecare fie la instanţa de apel fie la instanţa de fond.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către procuror, conform dovezii de comunicare aflate la dosar. La dosarul cauzei nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, la data de 22.08.2022, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 20.09.2022, dată până la care a fost întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie de faţă.

Prin încheierea din data de 20.09.2022, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.. Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 29.11.2022, ocazie cu care s-au luat concluziile părţilor pe fondul recursului în casaţie, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

Astfel, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

În speţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. În temeiul acestui caz de casare, în esenţă, apărarea recurentului inculpat a criticat faptul că la stabilirea pedepsei aplicate inculpatului A. instanţele de fond şi apel nu au dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în condiţiile în care acesta a recunoscut fapta pentru care a fost iniţial trimis în judecată, arătând însă că s-a aflat în eroare cu privire la faptul că permisul său de conducere era suspendat. Totodată, în raport cu atitudinea inculpatului şi având în vedere numeroasele acte în circumstanţiere depuse la dosarul de fond, a căror reevaluare o solicită, apărarea recurentului a susţinut că, la individualizarea pedepsei, se impunea reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., în favoarea inculpatului.

Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei şi incidenţa unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reţinute prin hotărârea definitivă, instanţa de recurs în casaţie neavând posibilitatea legală să dispună reindividualizarea pedepsei, textul permiţând cenzurarea doar a unor aspecte de nelegalitate care situează pedeapsa aplicată în alte limite speciale prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracţiune.

În jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator. În toate cazurile însă, legalitatea sancţiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale I. C. civ..J., secţia penală, publicate, www.x.ro).

Procesul individualizării pedepsei este atributul instanţei care are libertatea alegerii sancţiunii aplicate. Pe de altă parte, fiind o chestiune de apreciere a instanţelor de fond şi apel, acestea sunt singurele în măsură să stabilească cuantumul pedepsei în contextul concret al cauzei.

Starea de fapt reţinută în cauză, materialul probator administrat, încadrarea juridică a faptelor, precum şi reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanţelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

În aceste coordonate, în raport cu motivele de recurs în casaţie astfel cum au fost formulate, dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a invocat, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., nelegalitatea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, criticându-se modalitatea de individualizare a acesteia sub aspectul cuantumului, care nu a fost redus potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi nu au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., în favoarea inculpatului.

Susţinerile apărării vizând aplicarea cauzei de reducere a pedepsei ori reţinerea circumstanţelor atenuante ce ar implica reducerea cuantumului pedepsei aplicate nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului în casaţie, reprezentând chestiuni subsumate temeiniciei hotărârii recurate.

Pornind de la consideraţiile de ordin teoretic anterior expuse şi de la dispoziţiile legale incidente, în cauză se constată caracterul legal al pedepsei aplicate recurentului inculpat, sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, nefiind identificate în cauză situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, Înalta Curte constată că fapta reţinută în speţă în sarcina inculpatului A., de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (în varianta conducerii unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată), prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În cauză, pentru această infracţiune, recurentul inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, iar din cuprinsul hotărârii definitive pronunţate în cauză rezultă că nu s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi nici a vreunei cauze de agravare sau atenuare prevăzute de lege.

Au mai reţinut instanţele că inculpatul a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie, fiind eliberat condiţionat la data de 14.03.2019, conform deciziei penale nr. 55/14.03.2019 a Tribunalului Giurgiu, având 396 zile considerate executate suplimentar conform Legii nr. 169/2017 şi un rest rămas de executat de 274 zile.

Art. 43 C. pen. reglementează pedeapsa în caz de recidivă, alin. (1) prevăzând că: Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

Prin urmare, în cauză, în baza art. 43 alin. (1) raportat la art. 41 alin. (1) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa stabilită (de 1 an şi 6 luni închisoare), restul rămas neexecutat la momentul comiterii infracţiunii din prezentul dosar, dispunându-se astfel executarea de către inculpat a pedepsei principale rezultante de 1 an, 11 luni şi 10 zile de închisoare, (1 an şi 6 luni + 160 de zile rămase de executat la data de 06.07.2019).

În acest context, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului A., de 1 an şi 6 luni închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 256/2020 pronunţată la data de 10.03.2022 de Judecătoria Sălişte, definitivă prin decizia penală recurată, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., precum şi pedeapsa rezultantă de 1 an, 11 luni şi 10 zile închisoare stabilită ca urmare a aplicării regimului sancţionator în cazul recidivei, sunt în limite legale, sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute de lege şi tratamentului sancţionator aplicabil, anterior menţionate.

Aşa cum s-a arătat, în incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, cu luarea în considerare a cauzelor de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost deja stabilită de instanţa de apel, în acest cadru procesual excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

Prin urmare, astfel de susţineri formulate în cauză de către recurentul inculpat A. vizând reindividualizarea pedepsei aplicate acestuia, aşa cum au fost formulate, excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 450/2022 din data de 09 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurentul inculpat A. la plata de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 450/2022 din data de 09 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.