Cassation appeal challenging human trafficking conviction as a non-penal fact, barred by the prohibition on re-evaluating established facts and evidence.

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 227 din 22 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen.

În baza art. 397 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă B..

Împotriva sentinţei de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DIICOT, Serviciul Teritorial Piteşti.

Prin decizia penală nr. 560/A din data de 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Piteşti, împotriva sentinţei penale nr. 227/22.07.2021 pronunţate de Tribunalul Argeş – secţia penală, în dosarul nr. x/2020.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând, a fost înlăturată soluţia de achitare pentru infracţiunea de trafic de persoane prevăzute de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu toate consecinţele.

În temeiul art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., , la o pedeapsă de 3 ani închisoare în regim de detenţie în condiţiile art. 60 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. ori de a se apropia de aceasta.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu persoana vătămată B., ori de a se apropia de aceasta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 1400 euro despăgubiri, calculată în echivalent în RON la data plăţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei din apel.

Împotriva deciziei din apel, nr. 560/A din data de 23 iunie 2022, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales C., la data de 11.07.2022, data poştei, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., în raport cu data comunicării deciziei atacate (30.06.2022).

Prin motivele de recurs în casaţie, inculpatul A. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esenţă, în susţinerea motivelor circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea inculpatului A. a susţinut că acest caz de recurs în casaţie este incident în cauză din perspectiva următoarelor aspecte:

- pentru a fi întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de persoane în modalitatea normativă reţinută în cauză este obligatoriu să existe probe care să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă că persoana vătămată, victimă a infracţiunii menţionate, a fost recrutată, prin inducere în eroare, în scopul exploatării acesteia.

- decizia atacată conţine mai multe alegaţii în ceea ce priveşte inducerea în eroare a persoanei vătămate, ce nu pot fundamenta o soluţie de condamnare, nefiind îndeplinite cerinţele de tipicitate ce vizează latura obiectivă a infracţiunii;

- probatoriul administrat în cauză nu susţine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia că inculpatul ar fi desfăşurat activităţi subsumate înţelesului noţiunii de recrutare sau că ar fi indus în eroare persoana vătămată cu privire la împrejurările evocate în decizie;

- singurul mijloc de probă pe care se articulează concluzia referitoare la îndeplinirea celor două cerinţe esenţiale (recrutarea şi inducerea în eroare) circumscrise laturii obiective a infracţiunii este declaraţia persoanei vătămate;

- argumentele Curţii de apel în sensul că în cauză ar fi dovedită atât recrutarea, cât şi inducerea în eroare, sunt simple deducţii, încărcate de subiectivism, în legătură în principal cu susţinerile făcute de persoana vătămată; totodată, s-au făcut referiri la declaraţia martorului D. şi susţinerile tatălui părţii vătămate;

- în cauză nu este susţinută teza potrivit căreia persoana vătămată se considera victima unor acţiuni de recurate şi inducere în eroare, având în vedere refuzul acesteia de a solicita intervenţia organelor de poliţie şi nici teza acuzării privind dependenţa emoţională a persoanei vătămate în condiţiile în care aceasta a intrat într-o relaţie de concubinaj cu un alt bărbat;

- singurul aspect dovedit în afara oricărui dubiu în dosar este transportarea persoanei vătămate din România în Germania, transportare care nu s-a făcut prin vreuna dintre modalităţile menţionate în dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen.

Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., apărarea inculpatului a solicitat să se dispună suspendarea executării pedepsei.

În concluzie, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs în casaţie, apărarea recurentului inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie declarat, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ. penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală la data de 16.09.2022, când s-a stabilit termen la data de 18.10.2022, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 18 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de inculpatul A..

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casaţie de la termenul din 29.11.2022, s-au luat concluziile apărării recurentului şi ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat în cauză de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Analizând în aceste coordonate de principiu cererea de recurs în casaţie formulată în cauză, Înalta Curte constată că inculpatul A. a circumscris cazului de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., criticile aduse modului în care instanţa de apel a interpretat situaţia de fapt reţinută în cauză şi probatoriul administrat, în realitate inculpatul fiind nemulţumit de decizia de condamnare dispusă de instanţa de apel, invocând în apărare chestiuni de fapt care, în opinia apărării, fac dovada că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru reţinerea infracţiunii de trafic de persoane, făcându-se referiri la circumstanţele comiterii faptei şi probatoriul cauzei (declaraţiile părţii civile, ale martorilor).

Astfel, în cauză, prin motivele de recurs în casaţie formulate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a apreciat că se impune achitarea sa, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. – fapta nu e prevăzută de legea penală.

În concret, în susţinerea acestei solicitări, apărarea recurentului inculpat a arătat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane întrucât în cauză nu există probe care să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă că persoana vătămată, victimă a infracţiunii menţionate, a fost recrutată, prin inducere în eroare, în scopul exploatării acesteia.

A arătat astfel apărarea inculpatului că nu sunt îndeplinite cerinţele de tipicitate ce vizează latura obiectivă a infracţiunii, întrucât probatoriul administrat în cauză nu susţine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia că inculpatul ar fi desfăşurat activităţi subsumate înţelesului noţiunii de recrutare sau că ar fi indus în eroare persoana vătămată cu privire la împrejurările evocate în decizie. S-a menţionat că singurul mijloc de probă pe care s-a sprijinit concluzia referitoare la îndeplinirea celor două cerinţe esenţiale (recrutarea şi inducerea în eroare) circumscrise laturii obiective a infracţiunii, este declaraţia persoanei vătămate, făcându-se referiri şi la declaraţiile martorilor D. şi tatăl părţii vătămate.

A mai susţinut apărarea inculpatului că în cauză nu este susţinută teza potrivit căreia persoana vătămată se considera victima unor acţiuni de recrutare şi inducere în eroare, având în vedere refuzul acesteia de a solicita intervenţia organelor de poliţie şi nici teza acuzării privind dependenţa emoţională a persoanei vătămate în condiţiile în care aceasta a intrat într-o relaţie de concubinaj cu un alt bărbat. S-a mai arătat că singurul aspect dovedit în afara oricărui dubiu în dosar este transportarea persoanei vătămate din România în Germania, transportare care nu s-a făcut prin vreuna dintre modalităţile menţionate în dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen.

Toate aceste argumente expuse în cuprinsul cererii de recurs în casaţie vizează situaţia de fapt reţinută în cauză ori interpretarea dată de instanţa de apel probatoriului administrat şi reflectă, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii şi cenzurării probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile inculpatului aşa cum s-a solicitat în cauză – de achitare.

Or, în cauză, contrar apărării, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt aşa cum a fost reţinută în cauză şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanţa de apel a statut că probatoriul cauzei relevă că fapta inculpatului A., care în cursul lunii iunie 2016 a recrutat-o, prin inducere în eroare, pe persoana vătămată B., profitând de dependenţa emoţională a acesteia şi a transportat-o în perioada 15.06.2016 – 17.06.2016, în oraşul german Wurzburg sub pretextul angajării inculpatului în domeniul construcţiilor şi al prestării unor activităţi casnice de către persoana vătămată, scopul real al inculpatului fiind ca aceasta să practice prostituţia şi care a fost realizat în perioada 20.06.2016 – 27.06.2016 în cadrul clubului "E.", întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzute de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen.

Potrivit art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., traficul de persoane constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane minor, în scopul exploatării acesteia, prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate.

În concret, a reţinut instanţa de apel că din situaţia de fapt expusă în cauză rezultă că inculpatul, pe fondul vulnerabilităţii emoţionale a persoanei vătămate şi a situaţiei familiale a acesteia, speculând relaţia afectivă dezvoltată de aceasta, a racolat-o prin inducere în eroare şi a transportat-o în Germania în vederea exploatării prin practicarea prostituţiei. Astfel, inculpatul a convins-o pe prietena sa de la acel moment să plece împreună în Germania, urmând să locuiască la numitul F., inculpatul să lucreze în construcţii, cu ajutorul lui F. în găsirea unui loc de muncă, iar persoana vătămată să desfăşoare iniţial activităţi casnice, iar în timp să găsească un loc de muncă. Odată ajunşi în Germania, B. aflând că inculpatul ar avea o fată care desfăşoară activităţi de prostituţie în favoarea sa, între cei doi au avut loc discuţii pe acest subiect, pe fondul cărora inculpatul i-a cerut persoanei vătămate să se prostitueze pentru a obţine mai uşor venituri pentru cei doi.

Aşadar, în raport cu starea de fapt valorificată prin decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de persoane reţinută în sarcina inculpatului A., astfel cum este incriminată de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen.

De altfel, se constată că toate motivele invocate de apărarea recurentului inculpat A. prin motivele de recurs în casaţie, aşa cum au fost formulate, vizează în realitatea netemeinica deciziei din apel, inculpatul fiind nemulţumit de faptul că s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situaţie de fapt diferită decât cea reţinută de instanţa de apel.

Astfel de critici vizează în concret circumstanţele comiterii faptei şi evident, analizarea lor ar presupune o reapreciere a probatoriului din dosar şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite. Or, împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

În aceste coordonate, în raport cu motivele de recurs în casaţie astfel cum au fost formulate, dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a invocat doar critici care vizează circumstanţele comiterii faptei şi modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză. În concluzie, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 560/A din data de 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 560/A din data de 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.