Scope of "modifying the scene" in vehicular accident crimes and non-retroactivity of judicial interpretive rulings under lex mitior

Şedinţa publică din data de 28 martie 2023

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 377 din 11.05.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti s-a hotărât cu privire la inculpatul A.:

În temeiul art. 338 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 92 C. pen., a fost stabilit un termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Bucureşti sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 3 sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 4.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. şi art. 96 C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere sau al nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor impuse.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1318 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 377 din data de 11.05.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 1318 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 17 noiembrie 2022.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esenţă, a solicitat admiterea recursului în casaţie; casarea deciziei penale atacate şi, pe cale de consecinţă, achitarea inculpatului pentru presupusa săvârşire a infracţiunii prev. de art. 338 alin. (2) C. pen. în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.

În susţinerea cazului de casare invocat, a arătat că la data săvârşirii faptei până la data de 15.06.2022 în cuprinsul art. 338 alin. (2) din C. pen., nu se prevedea fapta de "schimbare a poziţiei autovehicului" implicat într-un accident.

Astfel, în legislaţia rutieră anterioară anului 1989, respectiv Decretul nr. 328/1966 nu era prevăzută ca infracţiune modificarea poziţiei vehiculului implicat în accident între infracţiunile enumerate la art. 35-39 ale acestui act normativ.

A precizat că abia în anul 2002 prin publicarea în M.Of. nr. 958 la 12 dec. 2002 a O.U.G. nr. 195/2002 apare incriminată pentru prima dată, alături de părăsirea locului accidentului (incriminată şi în Decretul 328/1966) şi "modificarea sau ştergerea urmelor accidentului" de către conducătorul unui vehicul implicat în accident având ca rezultat vătămarea sau moartea unei persoane.

În anul 2006, prin Legea nr. 49/2006 se introduce pentru prima dată prin pct. 77 la art. 69 alin. (3) al O.U.G. nr. 195/2020 o obligaţie specifică în privinţa interzicerii schimbării poziţiei autoturimului astfel: "Este interzis oricărei persoane să schimbe poziţia vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să şteargă urmele accidentului fără încuviinţarea poliţiei care cercetează accidentul".

În acel moment al anului 2006 se incrimina ca infracţiune în art. 89 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 doar "fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului."

De asemenea, C. pen. din 2009 intrat în vigoare în 01.02.2014 a preluat literalmente în cuprinsul art. 338 alin. (2) din partea specială conţinutul incriminării din art. 89 alin. (2) al O.U.G. nr. 195/2002 şi anume, fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului."

A precizat că este relevant că atât în momentul publicării noului C. pen., anul 2009, cât şi în momentul intrării acestuia în vigoare la data de 01.02.2014, dar şi în prezent era şi este în vigoare art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 şi anume: "Este interzis oricărei persoane să schimbe poziţia vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să şteargă urmele accidentului fără încuviinţarea poliţiei care cercetează accidentul."

Printr-o interpretare istorică, sistematică, gramaticală a apariţiei şi evoluţiei incriminării (O.U.G. nr. 195/2002 a suferit 50 de consolidări juridice din momentul adoptării sale până în prezent) codificate în prezent în cuprinsul art. 338 alin. (2) din C. pen. rezultă cu precizie că legiuitorul a făcut încă din debutul actului normativ şi face şi în prezent diferenţa între: -poziţia vehiculului implicat; -modificarea stării locului accidentului; -ştergerea urmelor accidentului.

Deşi încă din anul 2006 exista obligaţia legală a oricărei persoane de a nu schimba poziţia vehiculului implicat într-un accident rutier cu victime, alături de celelalte conduite alternative (modificarea stării locului accidentului şi ştergerea urmelor) totuşi niciuna din incriminările penale nu preia ca şi infracţiune şi acţiunea de schimbare a poziţie vehiculului implicat în accident.

A apreciat că nu se poate susţine că este o "scăpare legislativă" care s-a perpetuat 15 ani, deşi au intervenit 50 de consolidări legislative ale actului normativ ce reglementează circulaţia.

Chiar şi în ipoteza puţin probabilă a unei "scăpări", în dreptul penal substanţial este interzis principiul analogiei, astfel încât nu se poate adăuga prin interpretare analogică la textul de incriminare o altă variantă normativă.

În opinia recurentului inculpat, "schimbarea poziţiei vehiculului implicat în accident" nu este incriminată de norma penală a art. 338 alin. (2) din C. pen. alături de modificarea locului şi ştergerea urmelor, motiv pentru care inculpatul nu poate fi condamnat penal în temeiul unei norme cel puţin imprecise, ci cel mult poate fi sancţionat contravenţional conform art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (încălcarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, constituie contravenţie).

Un alt aspect care ar atrage, în opinia inculpatului, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează dezlegarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 22 din 04 mai 2022 privind înţelesul sitagmei "modificarea stării locului accidentului".

Cu privire la efectele juridice asupra procesului în calea de atac a apelului, a precizat că din momentul publicării în Monitorul Oficial la data de 15 iunie 2022, Decizia nr. 22/2022 a Înaltei Curţi a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată conform art. 477 alin. (3) din C. proc. pen.

Forţa juridică a deciziei pronunţate în interpretarea legii penale, în speţă art. 338 alin. (2) din C. pen., este cea a unei norme juridice penale de drept substanţial şi se supune principiului "aplicării legii penale mai favorabile".

În acest sens, a arătat că în speţă, fiind vorba de un proces penal pendinte, trebuia să se reţină aplicabilitatea principiului legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei conform art. 5 din C. pen.

Din perspectiva recurentului, până la data de 15.06.2022, dată la care a fost publicată Decizia nr. 22/2022, dispoziţiile art. 338 alin. (2) din C. pen., în redactarea respectivă, nu cuprindea ca şi varianta normativă sancţionabilă penal "mutarea autoturismului implicat în accident, pentru motivele expuse deja, ci doar modificarea stării locului şi ştergerea urmelor accidentului".

Aşadar, a apreciat că în mod greşit instanţa de apel nu a observat că, prin aplicarea art. 5 din C. pen., legea penală mai favorabilă inculpatului era art. 338 alin. (2) din C. pen. înainte de modificarea lui prin interpretarea cuprinsă în Decizia nr. 22/2022 a Înaltei Curţi.

Pentru toate aceste motive, a considerat că a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data săvârşirii sale, 31 decembrie 2016, acesta fiind expres prevăzută de legea penală abia în data de 15 iunie 2022 prin publicarea în M.Of. a Deciziei nr. 22/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În acest context, Înalta Curte notează că în jurisprudenţa sa constantă, s-a reţinut că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată de art. 437 alin. (1) pct. 7 din acelaşi Cod (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Aplicând aceste consideraţii teoretice speţei de faţă, în raport şi de susţinerile recurentului inculpat, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 22/2022 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (2) din C. pen. privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, "fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere şi schimbarea poziţiei vehiculului implicat într-un accident de circulaţie".

În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 338 alin. (2) din C. pen., fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere şi schimbarea poziţiei vehiculului implicat într-un accident de circulaţie, această modalitate concretă de comitere a infracţiunii nefiind exclusă prin simplul fapt că art. 77 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice enumeră distinct interdicţia schimbării poziţiei vehiculului printre obligaţiile generale în caz de accident de circulaţie.

Analiza infracţiunii relevă că raţiunea incriminării operate de art. 338 alin. (2) din C. pen. o constituie deopotrivă protejarea înfăptuirii justiţiei, consecinţa fiind aceea că elementul material al laturii obiective prin care se realizează infracţiunea se raportează şi la această raţiune avută în vedere de către legiuitor.

Ca atare, orice modificare a stării locului accidentului sau ştergere a urmelor accidentului, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului realizează elementul material al infracţiunii.

Faptul că nu interesează scopul sau motivaţia avută în vedere de către autor este cu atât mai evident cu cât chiar situaţia premisă presupune un element a priori prin el însuşi de o gravitate ridicată, respectiv existenţa unui accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.

Prin urmare, în lipsa acordului echipei de cercetare, orice modificare a stării locului accidentului şi orice ştergere a urmelor accidentului de circulaţie, având urmările grave menţionate, duc la consumarea infracţiunii.

Particularitatea infracţiunii analizate este dată de prevederea chiar în textul de incriminare a cauzelor de tipicitate negativă sau de excludere pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului, cazuri în care fapta nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului.

În acest context, nu poate fi reţinută susţinerea inculpatului recurent în sensul că simpla schimbare a poziţiei vehiculului implicat în accident nu ar realiza tipicitatea infracţiunii, având în vedere şi dispoziţiile art. 77 alin. (3) care prevăd expres că este interzis oricărei persoane să schimbe poziţia vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să şteargă urmele accidentului fără încuviinţarea poliţiei care cercetează accidentul.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de instanţa de apel şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise prin decizia atacată, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia prevăzută de art. 338 alin. (2) din C. pen. şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Cu privire la susţinerea recurentului inculpat în sensul că se impunea aplicarea legii penale mai favorabile, în raport de natura juridică de normă de drept substanţial a dezlegărilor date de instanţa supremă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, se reţin următoarele:

Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanţei supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţia României referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanţelor de urgenţă şi altor acte normative cu putere de lege şi, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanţe judecătoreşti.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, deciziile pronunţate în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante. Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.

Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 173 din C. pen. care definesc noţiunea de lege penală, prin care se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice şi ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sfera noţiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe de altă parte, hotărârile Înaltei Curţi date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înţelesul dispoziţiilor art. 173, teza finală din C. pen., şi, din perspectiva faptului că nu reglementează relaţii de apărare socială, nu instituie reguli de conduită şi norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile şi limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.

În acelaşi context, a accepta ideea că soluţiile interpretative pronunţate de instanţa supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi deciziile date în recurs în interesul legii se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competenţelor puterii legislative cu consecinţa verificării constituţionalităţii respectivelor hotărâri de către instanţa de contencios constituţional. (în acest sens, Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală).

În raport de aspectele invocate de către inculpat, se reţine că acesta a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de modificarea sau ştergerea urmelor accidentului, prev. de art. 338 alin. (2) C. pen., fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Această infracţiune a fost introdusă în C. pen. actual în anul 2014, anterior fiind prevăzută în dispoziţiile art. 89 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, având acelaşi conţinut normativ ca în actuala reglementare.

Inculpatul a săvârşit fapta la data de 31.12.2016, astfel încât îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 338 alin. (2) C. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1318 din data de 14 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1318 din data de 14 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2023.