Use of allegedly backdated execution cost statements and impossibility reports as criminal forgery: intent versus material error and typicity of the offense

Şedinţa publică din data de 9 mai 2023

Deliberând asupra apelurilor formulate în cauză, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1/F din data de 04.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2021, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prev. de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale).

În baza art. 397 C. proc. pen., cu referire la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. s-a luat act ca partea civilă a renunţat la pretenţiile civile constând în daune morale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen., s-a respins solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, formulată de către partea civilă B..

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

În anul 2008, între S.C. C. S.R.L. (prin administrator B.) şi D. S.A., au fost încheiate două contracte de credit, şi anume (i) contractul de credit nr. x/21.08.2008, care avea printre accesorii şi contractul de ipotecă imobiliară încheiat la E. sub nr. x/21.08.2008 şi (ii) contractul de credit nr. x/24.09.2008, care nu avea asociat niciun contract de ipotecă asupra vreunui bun imobil al societăţii debitoare sau a numitei B..

Urmare a faptului că debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile de plată faţă de bancă, la data de 12.01.2010, banca a declarat scadenţa anticipată a celor două credite, fiind înregistrate la nivelul Corpului Executorilor Bancari ai băncii următoarele dosare de executare: dosarele aferente contractului de credit nr. x/21.08.2008: dosarele de executare nr. 15/2010, nr. 16/2010 şi nr. 84/2010, dosarele aferente contractului de credit nr. x/24.09.2008: dosarele de executare nr. 22/2010 şi nr. 85/2010.

La data de 01.03.2012, în baza acordului încheiat între D. şi executorii judecătoreşti A. şi F. (asociaţii G.) au fost preluate de aceştia din urmă peste 500 de dosare de executare în care D. era creditoare, printre acestea numărându-se şi cele cinci dosare de executare mai sus indicate. G. a înregistrat respectivele dosare după cum urmează:

- Dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/21.08.2008);

- Dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/21.08.2008);

- Dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/21.08.2008);

- Dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/24.09.2008);

- Dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/24.09.2008).

Aşa cum se menţionează la filele x din rechizitoriu, acuzaţia ce face obiectul prezentului dosar penal vizează doar procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procesele-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi 2698/UNI/2012, aferente contractului de credit nr. x/24.09.2008.

Pe fondul neachitării de către creditorul D. a cheltuielilor de executare efectuate deja de G., prin actele de executare îndeplinite în dosarele preluate, între cele două părţi a intervenit încetarea relaţiei de colaborare – iniţial conform notificării nr. 1272 transmise de G. la data 06.06.2013 (de manifestare a intenţiei de a nu mai prelungi protocolul încheiat) – fila x din sesizare - şi ulterior potrivit tranzacţiei din data de 21.05.2014.

În cuprinsul tranzacţiei s-a consemnat că pentru o parte din dosarele de executare s-a constatat că executarea silită nu mai poate fi efectuată din cauza lipsei bunurilor urmăribile ale debitorilor, urmând a fi emise şi comunicate creditoarei procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procese-verbale de cheltuieli de executare aferente unui număr de 300 de dosare de executare identificate în Anexa 1 (inclusiv dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2012).

Urmare acestei tranzacţii s-au întocmit procesele-verbale de cheltuieli de executare purtând data de 19.04.2012 .

Totodată, la data de 18.06.2014 s-a emis în cadrul fiecăruia din dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 câte un proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare, în care se menţionau că au fost efectuate verificări la mai multe instituţii (Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, Inspectoratul Teritorial de Muncă, Registrul Comerţului) pentru a stabili deţinerea de debitorii B. şi S.C. C. S.R.L. de bunuri mobile sau imobile, a unui loc de muncă, de părţi sociale ori acţiuni la vreo societate comercială), deşi, reţine procurorul, inculpatul A. nu a emis adrese către toate instituţiile amintite (Inspectoratul Teritorial de Munca, Registrul Comerţului), respectiv nu a primit răspunsuri de la toate acestea, pentru a putea concluziona în sensul celor consemnate în procesele-verbale menţionate.

Acuzaţiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că respectivele înscrisuri, despre care cunoştea că prezintă menţiuni nereale, au fost folosite de către acesta prin depunerea acestora în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată (Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - dosar civil nr. x/2015 – contestaţie la executare, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - dosar civil nr. x/2017 – pretenţii, devenit ulterior declinării dosar civil nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Cornetu) în scopul producerii de consecinţe juridice, respectiv întreruperea cursului prescripţiei şi împiedicarea intervenirii perimării executării silite.

Astfel, procurorul a reţinut că procesele-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 - au fost întocmite la aceeaşi oră, 15,27, aspect prea puţin veridic, în condiţiile în care redactarea unui asemenea act de executare presupunea efectuarea unor calcule matematice şi enumerarea tuturor cheltuielilor realizate în fiecare dosar de executare cu indicarea valorii în RON a fiecărei activităţi.

Referitor la menţiunile pretins false, procurorul a consemnat că, prin Ordinul nr. 936/C/12.03.2012 emis de Ministerul Justiţiei s-a aprobat asocierea executorilor judecătoreşti A., F. şi H. sub denumirea de G. cu sediul în Bucureşti, sediu valabil de la data de 03.04.2012 până la data de 05.10.2012, sens în care Curtea de Apel Bucureşti a emis şi certificat la data de 03.04.2012.

Prin Ordinul nr. 1927/C/23.05.2012 emis de Ministerul Justiţiei s-a luat act de încetarea asocierii menţionate cu privire la executorul judecătoresc H., ordin care, deşi este indicat în cuprinsul proceselor-verbale de cheltuieli de executare, cu excepţia celui emis în dosarul nr. x/UNI/2012, are o data de emitere ulterioara celei indicate ca fiind de întocmire a acestora, 19.04.2012.

Totodată, în calificarea înscrisurilor din cauză ca fiind false s-au mai avut în vedere menţiunile necorespunzătoare adevărului referitoare la sediul G. din cuprinsul acestora, respectiv Bd. x, Bucureşti, sediu înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti abia la data de 05.10.2012 şi valabil până la data de 01.11.2014 (pentru dosarele de executare nr. 2875/UNI/2012, nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012).

În dosarele de executare nr. 2874/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012 este consemnat sediu al biroului de executori adresa din Bd. x, Bucureşti, sediu valabil abia din data de 01.11.2014.

Referitor la acuzaţiile de folosire a înscrisurilor false, numite proces-verbal de cheltuieli de executare datat 19.04.2012 emis în dosarul de executare nr. x/UNI/2012, respectiv proces-verbal de cheltuieli de executare datat 19.04.2012 emis în dosarul de executare nr. x/UNI/2012, Curtea a constatat că menţionarea datei de încheiere a acestora ca fiind 19.04.2012 este o simplă eroare materială, câtă vreme chiar în cuprinsul acestuia se face referire la un ordin al ministrului justiţiei nr. 1927/C din 23.05.2012, deci emis la o dată ulterioară pretinsei întocmiri a proceselor-verbale respective.

În susţinerea acestei concluzii este şi constatarea potrivit căreia din actele dosarului rezultă că respectivele cheltuieli de executare indicate în procesele-verbale sunt aferente unor acte de executare ulterioare datei de 19.04.2012, respectiv adresele către DITL ce au fost emise la data de 25.05.2012 sau la adresele de înfiinţare poprire care au fost emise începând cu luna iunie 2012;

De altfel, s-a subliniat de către prima instanţă faptul că tocmai inculpatul a recunoscut că a întocmit aceste procese-verbale ulterior datei de 21.05.2014 (când a avut loc tranzacţia cu D.), împrejurare care apare menţionată expres în conţinutul tranzacţiei şi care lămureşte împrejurarea cu privire la menţiunea referitoare la sediul G. din cuprinsul acestora, respectiv Bd. x, Bucureşti, sediu înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti la data de 05.10.2012 şi valabil până la data de 01.11.2014 (declaraţie inculpat, dosar de fond, adresă din data de 18.11.2019, către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, vol. 2 dosar de urmărire penală, fila x), deci după mutarea sediului profesional.

Curtea a menţionat că la data emiterii susmenţionatei adrese, inculpatul avea calitatea de martor, fiind şi audiat în această calitate, în data de 23.10.2019, aşa cum rezultă din actele dosarului.

Referitor la această declaraţie, în opinia primei instanţe apare absolut nejustificată şi în contradicţie cu principiul loialităţii administrării probelor "îndepărtarea declaraţiei date de numitul A. în calitate de martor în data de 23.10.2019 în dosarul penal nr. x/2019 şi ataşarea acesteia la urma dosarului în cauză", aşa cum a consemnat procurorul în procesul-verbal din data de 26.01.2021, câtă vreme este îndeobşte cunoscut că la urma dosarului rămân doar copii de pe înscrisurile relevante din dosar, iar nu probe.

Mai mult decât atât, în acord cu jurisprudenţa a Curţii Europene pentru Drepturile Omului (cauza Rowe şi Davis contra Regatului Unit), neadministrarea probelor în faţa judecătorului de primă instanţă, care nu are ocazia de a se pronunţa cu privire la echitabilitatea procedurilor, încalcă dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Revenind la obiectul acuzaţiei, Curtea a reţinut că este incontestabil aspectul potrivit căruia în cele două dosare de executare vizate s-au efectuat cheltuieli (emiteri adrese, comunicări, arhivări etc) a căror neachitare a stat la baza întreruperii protocolului G. cu D., iar acuzaţiile aduse de către procuror nu vizează conţinutul acestor procese-verbale (adică existenţa unor cheltuieli şi cuantumul acestora), ci doar forma proceselor-verbale, respectiv data întocmirii acestora şi numerele dosarelor.

Mai mult decât atât, se constată că cele două procese-verbale de cheltuieli de executare nu au avut nicio consecinţă juridică, nefiind folosite pentru a obţine vreo sumă de bani de la creditoare sau de la debitori, din moment ce prin Tranzacţia din 21.05.2014 părţile au convenit expres că G. renunţă la dreptul de a mai cere plata cheltuielilor de executare: "Cu privire la pretenţiile ce ar putea rezulta din conţinutul Proceselor-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare, predate Băncii până la data semnării prezentei şi menţionate în Anexa 1 parte integrantă la prezenta Tranzacţie, G. declară în mod expres şi irevocabil că renunţă la dreptul de a mai cere plata onorariului şi a tuturor celorlalte cheltuieli de executare de la Bancă, fără nicio altă pretenţie (despăgubire, daune-interese, penalizări etc. ulterioară, renunţarea fiind opozabilă atât biroului şi executorilor judecătoreşti menţionaţi mai sus) cât şi eventualilor mandatari ori succesori în drepturi ai acestuia/acestora, în schimbul unei sume de 310 RON (cu TVA inclus) pentru fiecare dosar de executare/titlu executoriu." .

Cât priveşte procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, în rechizitoriu se reţine că în acestea au fost atestate fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv aspectele referitoare la efectuarea de verificări în privinţa debitorilor B. şi S.C. C. S.R.L. (deţinerea unui loc de munca, de părţi sociale ori acţiuni la vreo societate comerciala), constând în emiterea de adrese la Inspectoratul Teritorial de Munca şi Registrului Comerţului şi primirea de răspunsuri de la acestea, respectiv menţiunea privitoare la încheierea actului în cauză într-un singur exemplar, acestea fiind emise în realitate în doua exemplare, conform adresei înregistrata de G. la data de 18.11.2019 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi au fost folosite precum celelalte prin depunere în fotocopie conform cu originalul la datele de 03.09.2015 şi 06.10.2017 în dosarele civile nr. x/2015 – având ca obiect contestaţie la executare pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi nr. x/2017 – având ca obiect pretenţii pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în vederea producerii de consecinţe juridice (înscrisurile în cauza fiind apte a produce consecinţe juridice).

Procesul-verbal de constatare a imposibilităţii de executare emis iniţial în dosarul nr. x/UNI/2012 (debitor fiind S.C. C. SRL) a fost corectat olograf sub aspectul numărului în sensul dosarului nr. x/2012 şi comunicat doar creditorului D..

Cele două procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare emise iniţial în dosarele nr. x/UNI/2012 (debitor fiind S.C. C. SRL) şi nr. 2698/UNI/2012 (debitor fiind B.) au fost rectificate sub aspectul debitului, în sensul indicării sumei de 36.692,83 RON în loc de suma de 6.982,93 RON şi au fost ştampilate cu noua ştampilă emisă pentru A., ştampilă care, spre deosebire de cea anterioară declarată pierdută, nu mai conţine cele doua steluţe situate în dreapta, respectiv stânga stemei României.

Referitor la aceste aspecte, Curtea a reţinut cu relevanţă cauzală faptul că, în conformitate cu legislaţia în vigoare la acel moment, executările silite aferente dosarelor de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 au fost încuviinţate prin poprire, fiind indicaţi în mod expres terţii popriţi .

Astfel, cu titlul de exemplu, prin încheierea de încuviinţare a executării silite din 08.04.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2010, unde în dispozitiv s-a dispus:

"Admite cererea formulată de Corpul Executorilor Bancari al D. S.A. prin executor bancar I.. Încuviinţează executarea silită a debitoarei S.C. C. S.R.L. la cererea creditoarei D. S.A. - Sucursala Unirii prin poprirea sumelor prezente şi viitoare datorate debitoarei de terţii popriţi J. cu sediul în Bucureşti, K. S.A. cu sediul în Bucureşti, L. S.A. cu sediul în Bucureşti, M. cu sediul în Bucureşti, DIRECŢIA TREZORERIE ŞI CONTABILITATE PUBLICĂ A SECTORULUI 1 cu sediul în Bucureşti, şi DIRECŢIA TREZORERIE şi CONTABILITATE PUBLICĂ A SECTORULUI 2 cu sediul în Bucureşti, bd. x, până la concurenţa sumelor datorate în temeiul Contractului de credit nr. x/24.09.2008 precum şi pentru cheltuieli de executare silită."

S-a apreciat de către prima instanţă că nu trebuie pierdut din vedere, raportat la exigenţele art. 371 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărgineşte doar la activitatea executorului judecătoresc, inculpatul A. referitoare la dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, având drept titlu executoriu contractul de credit nr. x/24.09.2008, iar nu şi la celelalte trei dosare de executare ce aveau drept titlu executoriu un contract de credit ce avea asociată ipoteca asupra unor bunuri imobile ale debitorilor (şi care nu face obiectul prezentei cauze).

În acest context, inculpatul a procedat la comunicarea adreselor de înfiinţare a popririi către toate instituţiile bancare de pe raza sectoarelor municipiului Bucureşti, prin care dispunea acestora să poprească conturile deschise la respectivele bănci pe numele debitorilor .

Cu privire la debitorii B. şi C. S.R.L., Curtea a constatat că băncile la care aceştia aveau conturi deschise au răspuns că nu există disponibil în conturi, iar în urma popririlor instituite în cele două dosare de executare, nu s-a recuperat nicio sumă de bani din debit şi nici din cheltuielile şi onorariul executorului judecătoresc.

Referitor la conţinutul celor două procese-verbale, s-a mai reţinut că au fost emise adrese către Direcţiile de Impozite şi Taxe Locale Sector 2, 4, 6, 5, 3, 1, Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Reglementare a Colectării Creanţelor Bugetare şi au fost primite răspunsuri de la DITL Sector 2, 4, 6 .

Împrejurarea, care i se impută inculpatului că nu a aşteptat răspunsuri şi de la DITL Sector 1 şi 3, înainte de a concluziona cu privire la imposibilitatea continuării executării, în opinia primei instanţe nu are relevanţă penală, câtă vreme nu existau dispoziţii legale care să impună demersuri suplimentare într-o astfel de situaţie, respectiv revenirea cu noi adrese, iar în lipsa unui răspuns contrar, s-a constatat că nu sunt bunuri de urmărit în acele proceduri de executare începute.

În acest context s-a apreciat ca nefondată şi aserţiunea potrivit căreia, prin încheierea dată în dosarul nr. x/2010 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a dispus: "Admite cererea, încuviinţează executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului." .

Cât priveşte acuzaţia potrivit căreia nu s-au emis adrese către Inspectoratul Teritorial de Muncă, Curtea a reţinut, pe de-o parte că, în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu este menţionat că inculpatul ar fi transmis adrese către ITM, ci doar că debitoarea nu are loc de muncă, aspect dedus din răspunsurile băncilor la care debitoarea avea deschise conturi, timp de doi ani (de la momentul comunicării adreselor de înfiinţare a popririi până la momentul emiterii proceselor-verbale) aceasta nu a încasat nicio sumă de bani în respectivele conturi, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a mai precizat, la acel moment, încheierile de încuviinţare a executării silite prin poprire indicau în mod expres terţii popriţi în raport de care putea fi instituită măsura popririi, motiv pentru care, chiar dacă debitoarea ar fi fost angajată la o societate unde primea salariul în numerar, executorul nu avea încuviinţată executarea silită cu privire la respectivul potenţial terţ poprit.

De asemenea, Curtea a considerat că, raportat la împrejurarea potrivit căreia în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 (fost 22/2010) şi nr. 2698/UNI/2012 (fost 85/2010), aferente contractului de credit x/24.09.2008, care nu avea asociat niciun contract de ipotecă asupra vreunui bun imobil al societăţii debitoare sau a numitei B. instanţele încuviinţaseră executarea silită doar prin poprire, nu avea nicio relevanţă faptul că debitoarea B. deţinea părţi sociale la anumite societăţi (i.e. S.C. N. S.R.L. şi S.C. O. SRL) sau că debitoarea C. S.R.L. avea în patrimoniu două autoturisme, stocuri de marfă şi o editură, deoarece aceste bunuri nu ar fi putut să fie executate în baza respectivelor încheieri de încuviinţare.

Unde exista o asemenea posibilitate, instanţa a prevăzut expres, exemplificatoare fiind situaţia încheierii de încuviinţare din data de 1.04.2010 a Judecătoriei Cornetu, dar cu privire la celălalt contract de credit, nr. x/21.08.2008, care avea printre accesorii şi contractul de ipotecă imobiliară încheiat la E. sub nr. x/21.08.2008 .

Audiat fiind de către instanţă, inculpatul A. a declarat că "la dosarul de executare aceste procese-verbale se întocmeau la modul standardizat, dar erau semnate şi comunicate doar în măsura oportunităţii, (…) precum şi că în speţă au fost întocmite, dar nu au fost comunicate, întrucât a considerat la momentul semnării că nu mai era necesară comunicarea, întrucât nu au fost identificate sume de bani din popriri", aspect confirmat şi de către martorul F. .

Tot în cadrul aceleiaşi audieri, inculpatul a precizat că, în calitate de executor judecătoresc, semna doar adresele prin care respectivele dosare de executare erau înaintate către instanţă, fără a verifica şi înscrisurile care erau pregătite şi conformate cu originalul de către angajaţi ai biroului executorului judecătoresc, aceasta fiind procedura obişnuită în cazul oricărui dosar de executare ce trebuia comunicat: astfel, instanţa solicita dosarul de executare, un angajat al G. făcea copii şi conforma cu originalul toate înscrisurile din dosarul de executare, după care adresa de înaintare era semnată de executor, fiind comunicată instanţei împreună cu copiile documentelor din dosarul de executare.

Referitor la pretinsa emitere a proceselor-verbale în două exemplare, deşi în acestea se menţionează că au fost întocmite într-un singur exemplar, în realitate, s-a constatat de către prima instanţă că, aşa cum rezultă şi din adresa nr. x/18.11.2019 depusă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi cum a confirmat şi Procurorul General al acestui parchet, reemiterea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare a avut drept scop corectarea unor erori materiale .

Astfel, aşa cum reiese din e-mail-urile anexate adresei nr. x/18.11.2019, la data de 02.03.2015, ora 10:33, în urma solicitării creditoarei de a rectifica numărul dosarului indicat pe procesul-verbal (fiind menţionat greşit 2698 în loc de 2697), s-a procedat la modificarea numărului de dosar, forma finală a procesului-verbal fiind comunicată creditoarei, prin e-mail, în aceeaşi zi, la ora 10:48 (anexele 20, 21, 22 şi 23 la Adresa nr. x/18.11.2019).

Referitor la diferenţa de ştampile, la data de 16.03.2015, întrucât inculpatul a pierdut ştampila ce avea pe amprentă două steluţe în stânga şi dreapta stemei României, s-a reţinut că acesta a înregistrat la Monitorul Oficial anunţul nr. x/16.03.2015 referitor la acest aspect, şi, în acelaşi timp, a refăcut ştampila în forma în care o foloseşte şi în prezent, forma fără cele două steluţe (anexele 24 şi 25 la Adresa nr. 791/18:11.2019).

Întrucât procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 prezentau vădite erori cu privire la debitul indicat, s-a procedat la refacerea acestora, fiind modificat debitul de 6.982,93 RON (indicat greşit) în debitul de 36.692,83 RON (suma corectă care se regăseşte şi în încheierile de încuviinţare a executării silite), pe exemplarele ulterioare fiind aplicată ştampila nouă (fără cele două steluţe), refăcută la data de 16.03.2015, cea veche fiind pierdută (Anexele 26 şi 27 la Adresa nr. x/18.11.2019).

Aşadar, emiterea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare în cele două dosare, după schimbarea ştampilei la data de 16.03.2015, a avut drept scop doar îndreptarea erorilor referitoare la debit.

Curtea a mai reţinut, cu relevanţă cauzală, sub aspectul stabilirii laturii subiective cu care inculpatul a acţionat în speţă, că acesta, urmare a solicitării debitoarei, la data de 09.12.2015 i-a predat mai multe înscrisuri solicitate, printre care şi copii ale proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare.

De altfel, chiar Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin ordonanţa din 29.04.2021, soluţionând plângerea împotriva soluţiei de clasare formulată de B., a reţinut că:

"Mai mult, după cum s-a reţinut şi în rechizitoriu, singurele documente care - poartă ştampila nouă sunt cele două procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, refăcute la solicitarea creditorului, prin corectarea unor erori materiale constatate în cuprinsul acestor acte, respectiv modificarea numărului unui dosar de executare - din 2698/UNI/2012 în 2697/UNI/2012 şi a debitului. În vederea comunicării către creditor a actelor de procedură refăcute, executorul judecătoresc A. a folosit pentru ştampilarea lor noua ştampilă (fără cele două steluţe), fapt ce nu poate constitui infracţiunea de fals intelectual prin antedatare."

Astfel, în literatura de specialitate s-a arătat în mod întemeiat că nu întruneşte condiţiile tipicităţii infracţiunii de fals fapta de a modifica un înscris în scopul îndreptării unei erori materiale ori a unei lacune (Bogdan S., Drept penal, partea specială, Ed. Universul Juridic, 2007).

Prin urmare, prima instanţă nu a putut reţine nici aserţiunea procurorului, potrivit căreia "voinţa reală a creditorului D. a fost în fapt de renunţare la executarea debitorilor în dosarele de executare deschise la G., situaţie în care ar fi fost incidente texul de lege prevăzut de art. 405 indice 2 alin. (3) din C. proc. civ. referitoare la neîntreruperea prescripţiei - dreptul de a obţine executarea silită - în cazul în care creditorul renunţa la executare", câtă vreme creditorul a înţeles să continue aceeaşi executare cu P. (executare deschisă la cererea aceluiaşi creditor, D., Sucursala Unirii la data de 10.10.2014).

Dincolo însă de aceste aspecte, susţinerile acuzării cu privire la vinovăţia inculpatului în ce priveşte activitatea de executare a părţii civile nu oferă lămuriri cu privire la următoarele întrebări: de ce persoanele vătămate, care datorau creditul, nu numai că au refuzat "oferta" de a achita măcar o parte (aşa cum a precizat soţul şi mandatarul debitoarei B., martorul Q., în faţa instanţei de fond - fila x verso, paragraful 5), dar îl şi acuză pe inculpat că nu le-a executat silit şi, deopotrivă, care era interesul inculpatului să obţină o executare silită de care oricum nu se mai ocupa şi pentru care nici cheltuielile de executare nu şi le recuperase?

În faţa instanţei de fond, mandatarul debitoarei B., martorul Q. a declarat: "La începutul anului 2014, m-am prezentat la cel birou de executori, unde de faţă erau ambii asociaţi, atât domnul A., cât şi domnul F., care mi-au spus să iau loc şi să completez o cerere cu următorul conţinut:"solicit comunicarea actelor de executare şi mă angajez să achit câte puţin din debit, în funcţie de posibilităţile financiare pe care le am".

Lămurirea acestor probleme prezintă relevanţă cu privire la stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi mai ales a celui subiectiv.

Astfel, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte atitudinea psihică a inculpatului A., în raport de acuzaţiile care i se aduc, din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză, a înscrisurilor şi declaraţiilor inculpatului rezultă că faptei sale îi lipseşte cerinţa esenţială a laturii subiective a infracţiunii de uz de fals, respectiv ca acesta să fi urmărit producerea celor două consecinţe juridice, prin depunerea respectivelor procese-verbale la instanţă, şi anume întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi evitarea sancţiunii perimării executării silite.

În acord cu cele menţionate mai sus, inculpatul, în calitate de executor judecătoresc, semna doar adresele prin care respectivele dosare de executare erau înaintate către instanţă, fără a verifica şi înscrisurile care erau pregătite şi conformate cu originalul de către angajaţi ai biroului executorului judecătoresc, ceea ce, s-ar plia mai degrabă pe o culpă, subsumată neglijenţei decât pe o intenţie, subsumată urmăririi unui scop.

Totodată, Curtea a reţinut că niciunul dintre înscrisurile, invocate ca fiind false, nu erau apte să producă acele consecinţe juridice despre care se face vorbire în actul de sesizare (întreruperea cursului prescripţiei, împiedicarea intervenirii perimării executării silite).

Astfel, prin decizia civilă nr. 985A din 01.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-contestatoare B. împotriva sentinţei civile nr. 7305/25.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata D. S.A. - Sucursala Unirii Bucureşti, reţinând că în cazul acestora, termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului de a cere executarea silită s-a întrerupt la data de 2.02.2011 potrivit art. 4052 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., la data întocmirii adreselor de înfiinţare a popririlor în dosarul de executare nr. 22/2010 al executorului bancar I.. Prin urmare de la data de 02.02.2011 a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani conform art. art. 4052 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul a constatat, deopotrivă, că termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt din nou în luna august 2012, dată la care a fost emisă adresa de înfiinţare a popririi asupra conturilor deţinute de debitoare la terţul poprit R.. Şi că, de la data menţionată mai sus a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, termen în interiorul căruia a fost depusă cererea de executare silită la P. (10.10.2014), la acel moment, în speţă nefiind împlinit termenul de 3 ani al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită .

S-a apreciat că nu trebuie eludat nici aspectul potrivit căruia, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 171 din 22.05.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data de 24.07.2015 sub nr. x/2015, prin care debitoarea B. a formulat cerere de constatare a perimării de drept a executării silite începută în dosarul nr. x/2010 ce s-a aflat pe rolul Biroului Executorului bancar I., în contradictoriu cu creditoarea D. S.A. – Sucursala Unirii Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate intervenită perimarea de drept a executării silite, să desfiinţeze executarea silita şi obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 12779/20.11.2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare şi a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea B. în contradictoriu cu intimata D. S.A. - Sucursala Unirii Bucureşti, ca lipsită de interes.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 648R/17.06.2016 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015 s-a admis recursul formulat de recurenta-contestatoare B., s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 6718/08.06.2017, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a respins contestaţia la executare ca neîntemeiată.

Instanţa de control judiciar a reţinut că în mod corect instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia perimării executării silite, tribunalul reţinând şi faptul că sancţiunea perimării nu intervine în cazul executării silite prin poprire, întrucât aceasta se realizează fără emiterea somaţiei prevăzute de art. 387 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 390 alin. (1) C. proc. civ. exclud aplicarea integrală a art. 389 C. proc. civ., iar nu numai a alin. (3).

Totodată, Curtea a constatat că prin Decizia nr. 528/23.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, instanţa civilă a reţinut cu caracter definitiv, faţă de criticile părţii civile B. cu privire la legalitate şi temeinicie a celor două procese-verbale întocmite de executorul judecătoresc la data de 18.06.2014, prin care se constată imposibilitatea de continuare a executării silite, următoarele: Critica este nefondată, în mod legal tribunalul constatând validitatea celor două procese-verbale, prin prisma art. 2 alin. (2) din legea 188/2000, pentru a căror contestare este prevăzută calea contestaţiei la executare reglementată de art. 399 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865. Până la anulare, cele două acte îndeplinite de executorul judecătoresc sunt presupuse valide, iar solicitarea recurentei reclamante de constatare a nelegalităţii unor acte de executare excede cadrului procesual determinat prin introducerea acţiunii în răspundere delictuală, atâta vreme cât este reglementată o procedură specială de contestare a acestora, de care partea nu a uzat.

Nu pot fi valorificate susţinerile recurentei ce vizează imposibilitatea de contestare a celor două procese-verbale determinată de faptul că nu au fost comunicate debitoarei în cursul executării silite, ceea ce ar face posibilă analiza legalităţii acestora în prezentul cadru procesual. Modalitatea de comunicare a actelor de executare este tot o chestiune de legalitate a executării silite, ce putea fi analizată pe aceeaşi cale a contestaţie la executare, pentru care se prevede, în art. 401 C. proc. civ. 1865, un termen de 15 zile ce curge de la data la care partea interesată în contestare a luat cunoştinţă de actul pe care îl contestă. Se observă că recurenta a formulat mai multe contestaţii la executare, prin care solicită constatarea prescrierii dreptului la executare silită şi a perimării executării în dosarele de executare, litigii în cadrul cărora a luat cunoştinţă de cele două procese-verbale din 18.06.2014, pe care le consideră acum ca generatoare a prejudiciului constând în debitul reprezentat de împrumutul pentru care a garantat. Aceste procese-verbale sunt menţionate în hotărârile judecătoreşti pronunţate în contestaţiile la executare, respectiv: sentinţa civilă 7305/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia 8985/2016 a Tribunalului Bucureşti, sentinţa 6718/2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, menţinută prin decizia 171/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. Se observă că, prin hotărârile menţionate anterior, s-au respins cererile debitoarei de constatare a prescrierii dreptului de a cere executarea silită şi de constatarea a perimării executării silite, constatându-se şi că întreruperea prescripţiei a intervenit în luna august 2012, dată la care a fost emisă adresa de poprire asupra conturilor deţinute d debitoare la terţul poprit R., de unde rezultă că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare din 18.06.2014 au fost emise cu mult înainte de împlinirea termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită - august 2015.

Mai mult decât atât, Curtea a observat că prin rechizitoriu, procurorul a dispus clasarea faţă de inculpat sub aspectul infracţiunii de fals intelectual în formă continuată, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în privinţa înscrisurilor oficiale enumerate mai sus, constând în alterarea adevărului cuprins în acestea, pe considerentul că a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar trimiterea în judecată a inculpatului s-a făcut pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, cunoscând ca acestea sunt false ("fiind întocmite de acesta").

În acest context, pe de-o parte, prima instanţă a reţinut că nu s-a probat mai presus de orice îndoială că acestea au fost întocmite de către inculpat (ci doar semnate, fiind întocmite de funcţionari din cadrul biroului, aşa cum rezultă din declaraţia sa, dar şi a martorului F.), iar, pe de alta parte, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Minelli contra Elveţiei) o soluţie de clasare întemeiată pe prescripţie nu stabileşte implicit vinovăţia acuzatului.

În speţa menţionată, instanţa elveţiană a încetat procedura împotriva reclamantului pentru împlinirea termenului de prescripţie pentru infracţiunea de care acesta a fost acuzat şi l-a obligat la plata a două treimi din cheltuielile judiciare, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că există o încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenţie prin includerea în motivare a afirmaţiei că "în lipsa prescripţiei, probele existente ar fi condus foarte probabil la condamnarea sa", instanţa elveţiană arătând astfel că este convinsă de vinovăţia acestuia şi, încălcând dreptul la un proces echitabil prin prezumarea acestuia ca vinovat.

Mutatis mutandis, Curtea a constatat că nu poate folosi o asemenea argumentare în soluţia ce urmează a o pronunţa, câtă vreme, din formularea normei de incriminare, uzul de fals este o activitate subsecventă, prin care înscrisurile false devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals. Infracţiunea de uz de fals constituie deci, în raport cu infracţiunea de fals intelectual pentru care procurorul a dispus clasarea, o faptă penală derivată şi corelativă; derivată pentru că este necesară o prealabilă falsificare a înscrisului, iar corelativă fiindcă existenţa faptei de uz de fals depinde de infracţiunea de fals.

Cu alte cuvinte, câtă vreme nu s-a stabilit în sarcina inculpatului A. că a falsificat respectivele înscrisuri, în mod derivat şi corelativ, nu se poate stabili că subzistă în sarcina aceluiaşi inculpat infracţiunea de uz de fals pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Având în vedere soluţia pronunţată, prima instanţă în plus faţă de faptul că a luat act că partea civilă a renunţat la pretenţiile civile, constând în daune morale, a reţinut totodată că nu s-a putut stabili un raport de cauzalitate între faptele inculpatului şi vreun presupus prejudiciu moral produs părţii civile.

În final, a apreciat că solicitarea procurorului de desfiinţare a înscrisurilor (procesele-verbale de cheltuieli de executare purtând data de 19.04.2012 (dosar de urmărire penală, respectiv procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, dosar de urmărire penală), urmează să facă obiectul unei sesizări distincte, întemeiate pe dispoziţiile art. 5491 C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul A. şi partea civilă B..

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin motivele de apel, a înţeles să critice soluţia instanţei de achitare a inculpatului A. pentru următoarele motive:

Referitor la procesele-verbale de cheltuieli de executare datate 19.04.2012 emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012, respectiv nr. 2698/UNI/2012, nici una dintre probele administrate în dosar nu susţine ideea că ar fi vorba doar de o simplă eroare materială şi nu de întocmirea în fals a acestora prin antedatarea lor.

Astfel, în susţinerea caracterului fals prin antedatare a acestor procese-verbale, parchetul a reţinut faptul că data inserată în acestea nu corespundea adevărului, având în vedere că în cuprinsul acestora sunt menţionate acte care au o dată a emiterii ulterioare datei de 19.04.2012. În acest sens s-a subliniat că prin Ordinul nr. 936/C/12.03.2012 emis de Ministerul Justiţiei s-a aprobat asocierea executorilor judecătoreşti A., F. şi H. sub denumirea de G. cu sediul în Bucureşti, sediu valabil de la data de 03.04.2012 până la data de 05.10.2012. sens în care Curtea de Apel Bucureşti a emis şi certificat la data de 03.04.2012.

Prin Ordinul nr. 1927/C/23.05.2012 emis de Ministerul Justiţiei s-a luat act de încetarea asocierii menţionate cu privire la executorul judecătoresc H., ordin care, deşi este indicat în cuprinsul proceselor-verbale de cheltuieli de executare, are o dată de emitere ulterioară celei indicate ca fiind de întocmire a acestora, 19.04.2012. Totodată, în calificarea înscrisurilor în cauză ca fiind false se mai au în vedere menţiunile necorespunzătoare adevărului referitoare la sediul G. din cuprinsul acestora, respectiv Bd. x, Bucureşti, sediu înregistrat la Curtea de Apei Bucureşti abia la data de 05.10.2012 si valabil pana la data de 01.11.2014.

De altfel chiar instanţa de judecată a reţinut că respectivele cheltuieli de executare indicate în procesele-verbale sunt aferente unor acte de executare ulterioare datei de 19.04.2012, întrucât adresele către DITL au fost emise la data de 25.05.2012, iar adresele de înfiinţare poprire au fost emise începând cu luna iunie 2012.

De asemenea, tot instanţa a menţionat şi faptul că însuşi inculpatul a recunoscut că a întocmit aceste procese-verbale ulterior datei de 21.05.2014 (când a avut loc tranzacţia cu D.), împrejurare care ar apare menţionată expres în conţinutul tranzacţiei. Pe de altă parte, s-a solicitat să se observe că în declaraţia pe care a dat-o în faţa instanţei de judecată, inculpatul a revenit asupra acestui aspect şi a menţionat că procesele-verbale de cheltuieli au fost întocmite anterior tranzacţiei încheiate cu D..

Pe de altă parte în chiar conţinutul Tranzacţiei din 21.05.2014, încheiată cu D. s-a menţionat că procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare au fost predate băncii până la data semnării tranzacţiei, respectiv până la data de 21.05.2014.

În plus, în conţinutul aceleiaşi tranzacţii s-a menţionat că în termen de 30 de zile calendaristice de la data semnării se vor preda dosarele din Anexa 1, cu actele de executare efectuate şi titlurile în original, fără a se mai face referire şi la procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare.

În susţinerea faptului că procesele-verbale au fost falsificate, acuzarea a avut în vedere şi faptul că din conţinutul acestora reiese că atât cele două procese-verbale la care s-a făcut referire, cât şi un al treilea proces-verbal privind cheltuielile de executare întocmit în cadrul unul alt dosar de executare silită (dosarul nr. x/UN1/2012) rezultă că ar fi fost întocmite la aceeaşi oră, 15.27, aspect puţin veridic în condiţiile în care redactarea unui asemenea act presupunea efectuarea unor calcule matematice şi enumerarea tuturor cheltuielilor realizate în fiecare dosar de executare cu indicarea în RON a fiecărei activităţi.

De asemenea, parchetul a considerat că dacă ar fi fost vorba de o simplă eroare materială, executorul judecătoresc avea posibilitatea legală de a proceda la îndreptarea acestei erori materiale, procedură pe care a şi folosit-o cu privire la alte acte de executare întocmite în cauză, însă referitor la aceste procese-verbale procedura îndreptării erorii materiale nu a fost utilizată de către inculpat, un motiv în plus de a considera că în realitate nu a fost vorba de o simplă eroare materială, ci de o menţionare intenţionată în fals a datei de 19.04.2012.

Cu privire la faptul că aceste înscrisuri nu au avut în realitate nicio consecinţă juridică, nefiind folosite pentru a obţine vreo sumă de bani de la creditoare sau de la debitori, potrivit dispoziţiilor art. 323 C. pen., elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals sunt întrunite dacă înscrisul falsificat este folosit în vederea producerii unei consecinţe juridice. Prin urmare pentru a ne afla sub incidenţa acestor prevederi nu este necesar ca înscrisul să fi produs consecinţe juridice.

Or, aceste procese-verbale de cheltuieli au fost folosite de inculpatul A., cunoscând că acestea sunt false, prin depunere în fotocopie conform cu originalul la datele de 03.09.2015 şi 06.10.2017 în dosarele civile nr. x/2015 - având ca obiect contestaţie la executare pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi nr. x/2017 - având ca obiect pretenţii pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, devenit ulterior declinării dosar civil nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Cornetu, în vederea producerii de consecinţe juridice (înscrisurile în cauză fiind apte a produce consecinţe juridice).

Faptul că instanţele de judecată civile au respins acţiunile promovate nu înseamnă că aceste înscrisuri prin ele însele nu ar fi fost apte să producă consecinţe juridice, în condiţiile unui probatoriu administrat diferit în faţa acelor instanţe civile, în prezenta cauză aflându-ne sub incidenţa dispoziţiilor art. 323 C. pen.. indiferent dacă acele consecinţe juridice s-au produs sau nu prin depunerea proceselor-verbale falsificate.

În ceea ce priveşte procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, instanţa a reţinut că executările silite aferente dosarelor de executare nr. 2697/UNI/2012 şi 2698/UNI/2012, au fost încuviinţate doar prin poprire, prin urmare executorul judecătoresc trebuia să se limiteze doar la efectuarea de verificări cu privire la eventualele sume de bani care puteau să fie poprite, fără a avea vreo relevanţă faptul că debitoarea B. deţinea părţi sociale la anumite societăţi (SC N. S.R.L. şi S.C. O. SRL) sau că debitoarea C. S.R.L. avea în patrimoniu două autoturisme, stocuri de marfa şi o editură, deoarece aceste bunuri nu ar fi putut să fie executate, concluzionând că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu au atestat prin urmare fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Contrar acestor susţineri, parchetul a menţionat, pe de o parte, că voinţa creditoarei, respectiv a D., a fost de a solicita executarea silită a titlului executor reprezentat de Contractul de Credit nr. x/24.09.2008 în toate formele de executare prevăzute de lege, nu doar prin instituirea popririi, aspect care rezultă şi din adresele pe care banca, prin executorul bancar I., executorul care se ocupase anterior de aceste dosare de executare, le adresase Judecătoriei Sectorului 3, respectiv Judecătoriei Sectorului 1, şi prin care se cerea încuviinţarea executării silite în toate formele prevăzute de lege (dosar de urmărire penală, vol. 1 - în adrese se face referire la dosarul de executare nr. 22/2010, dosar care a fost renumerotat după preluarea de către G. sub nr. x/2012).

Prin hotărârea pronunţată la data de 25.05.2010 în dosarul nr. x/2010, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a încuviinţat executarea silită asupra bunurilor mobile/imobile ale debitorului, precum şi prin poprire asupra sumelor de bani aflate la terţi.

Acuzarea a susţinut că în urma încheierii protocolului de colaborare încheiat între D. şi G., la data de 12.04.2012 D. a emis o adresă către executor prin care îi solicita să continue executarea silită în dosarele care i-au fost predate .

Prin urmare, având în vedere că anterior se încuviinţase executarea silită nu doar prin poprire, ci şi asupra bunurilor mobile/imobile ale debitorului, executarea silită trebuia continuată având în vedere şi bunurile mobile/imobile ale debitorului, astfel încât nu poate fi reţinută o lipsă de intenţie a inculpatului în sensul că acesta nu ar fi atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului atunci când ar fi încheiat procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, fără a mai face verificări suplimentare faţă de răspunsurile primite în sensul că executarea nu poate continua, întrucât nu au fost identificate sume asupra cărora să se poată institui poprirea.

În fapt, parchetul a apreciat că inculpatul nu a emis adrese către toate instituţiile care ar fi putut furniza informaţii cu privire la bunurile asupra cărora se putea efectua executarea silită, respectiv la Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Registrul Comerţului.

De altfel, aceste aspecte au fost recunoscute de inculpat cu prilejul interogatoriului care i-a fost luat în cadrul dosarului civil nr. x/2017 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, care după declinarea către Judecătoria Cornetu a primit nr. 1571/1748/2018.

Astfel, inculpatul a răspuns la întrebările nr. 15 si 19 din interogatoriu în sensul ca adresele referitoare la deţinerea de către debitor a unui loc de munca, respectiv de bunuri mobile şi imobile, acţiuni, părţi sociale) au fost emise (adică redactate), dar nu au fost comunicate (adică expediate prin postă, etc.) instituţiilor în cauză întrucât creditorul D., Sucursala Unirii, nu a avansat sumele de bani necesare acoperirii actelor de executare deja realizate.

Când a dat însă declaraţie în calitate de inculpat în faţa instanţei în cadrul acestui dosar, A. a afirmat că nu s-au emise adrese către Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Registrul Comerţului, întrucât executarea silită era încuviinţată doar cu privire la poprire şi nu interesa dacă există bunuri imobile sau mobile. De asemenea, în aceeaşi declaraţie inculpatul a afirmat referitor la menţiunea din cuprinsul acestor procese-verbale conform căreia s-au emis adrese către Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Registrul Comerţului faptul că el semna doar adresa de înaintare şi nu verifica conţinutul actelor însoţitoare, draftul fiind scos de către angajaţi.

Faţă de cele de mai sus, parchetul a subliniat că se poate observa existenţa a cel puţin 3 variante prezentate de către inculpat cu privire la faptul dacă acele adrese au fost sau nu înaintate.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei în sensul că nu se poate reţine caracterul fals al acestor procese-verbale legat de imposibilitatea de continuare a executării silite, în contextul în care inculpatul nu a aşteptat răspunsuri şi de la DITL Sector 1 si 3, pentru că nu ar fi existat dispoziţii legale care să impună efectuarea de demersuri suplimentare, tocmai neaşteptând şi aceste răspunsuri şi neefectuând alte demersuri în sensul revenirii cu adrese către acele instituţii conduce la concluzia că inculpatul a concluzionat cu bună ştiinţă prin acele procese-verbale cu privire la imposibilitatea continuării executării, deşi nu finalizase efectuarea tuturor verificărilor care ar fi putut să îi permită să tragă o astfel de concluzie.

Parchetul a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile exprese ale art. 36 şi 53 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, în care se face precizarea că executorul judecătoresc îşi exercită personal atribuţiile şi că el este cel care întocmeşte încheieri, procese-verbale, alte acte de procedură prevăzute de lege. Deşi inculpatul a încercat acreditarea ideii că acesta nu a avut cunoştinţă de modalitatea în care au fost întocmite actele considerate false, întrucât ar fi fost întocmite de către angajaţi din cadrul biroului, având în vedere dispoziţiile menţionate era în sarcina sa să întocmească actele şi să verifice corectitudinea acestora, însuşindu-şi prin urmare la momentul Ia care a semnat, conţinutul actelor şi consecinţele pe care le pot avea aceste acte, odată depuse în cadru unor proceduri legale, neputându-se invoca o lipsă de intenţie în comiterea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată.

Cu privire la aceste procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare s-a arătat de către parchet că în afara caracterului fals privind cele consemnate în cuprinsul acestora, astfel cum a şi fost recunoscut şi de către prima instanţă de judecată şi de către inculpat, cele două procese-verbale au fost întocmite în cadrul unor proceduri de executare care având în vedere tranzacţia care a fost încheiată cu D. trebuiau finalizate, astfel încât pentru fiecare dosar executorul să poată primi suma stabilită pentru fiecare dosar, respectiv cei 310 de RON despre care am făcut vorbire anterior. Mai mult decât atât, aceste procese-verbale au fost folosite în procedura de executare silita şi au fost şi depuse în dosarele civile aflate pe rolul instanţelor de judecată. Or, toate aceste elemente factuale demonstrează, în opinia acuzării, caracterul fals al înscrisurilor folosite cu intenţie de inculpat în procedura de executare şi în procedura judiciară, înscrisurile nefiind doar apte de a produce consecinţe juridice, ci producând chiar consecinţe juridice astfel cum rezultă din actele dosarului.

De asemenea, tot referitor la aceste procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi la afirmaţia instanţei că niciunul dintre înscrisurile invocate ca fiind false nu erau apte să producă acele consecinţe juridice despre care se face vorbire în actul de sesizare, s-a reiterat de către parchet cele precizate anterior, în sensul că înscrisurile falsificate şi folosite de către inculpat fac parte din categoria înscrisurilor care pot produce consecinţe, întrucât se înscriu în categoria unor acte de executare, iar potrivit art. 4052 lit. d) C. proc. civ., cursul prescripţiei se întrerupe la data îndeplinirii unui act de executare, trebuind reţinut că fiecare act de executare în parte întrerupând cursul prescripţiei, ceea ce are ca o consecinţă curgerea unui nou termen de prescripţie.

Faptul că instanţele civile au considerat că era deja întrerupt cursul prescripţiei, în baza altor acte întocmite în acele cauze, nu înseamnă că în lipsa acelor acte, procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu ar fi putut să întrerupă acest curs al prescripţiei, cerinţa normei de incriminare în sensul că actele false folosite trebuie să fie doar apte să producă consecinţe juridice fiind îndeplinită în cauză, astfel cum deja s-a arătat.

În continuare, s-a arătat că prima instanţă a mai considerat, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Minelli contra Elveţiei) că o soluţie de clasare întemeiată pe prescripţie nu stabileşte implicit vinovăţia acuzatului, astfel încât câtă vreme nu s-a stabilit în sarcina inculpatului A. că a falsificat respectivele înscrisuri, în mod derivat şi corelativ, nu se poate stabili că subzistă în sarcina aceluiaşi inculpat infracţiunea de uz de fals pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Din motivarea hotărârii enunţate mai sus rezultă că prezumţia nevinovăţiei va fi încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a culpabilităţii acuzatului şi, în special, fără ca acuzatul să fi beneficiat de posibilitatea de a-şi exercita drepturile la apărare, o decizie judiciară care-1 vizează reflectă opinia că el este vinovat. Or, această situaţie nu este în realitate incidenţă în speţă din mai multe motive:

- pe de o parte, se poate observa că inculpatul a avut posibilitatea pe parcursul urmăririi penale de a formula apărările pe care le considera necesare, nu doar cu privire la infracţiunea de uz de fals, ci şi cu privire la infracţiunea de fals intelectual pentru care s-au efectuat cercetări;

- deşi soluţia de clasare dispusă cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual a avut în vedere intervenirea prescripţiei, inculpatul nu a formulat o plângere împotriva acestei soluţii, pentru a solicita schimbarea temeiului juridic al clasării, în sensul de a se constata că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, inculpatul renunţând benevol la acest beneficiu şi asumându-şi propriu-zis considerentele avute în vedere de procuror atunci când a dispus soluţia de clasare. Astfel, s-a constatat de către procuror că, deşi sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual în privinţa înscrisurilor enunţate mai sus constând în alterarea adevărului cuprins în acestea şi afectarea valorii sociale ocrotite, aceea a încrederii publice în autenticitatea celor consemnate în actele oficiale, faţă de data întocmirii actelor în cauză, este necesar să se dispună clasarea întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale;

- odată cu trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, în faţa instanţei de judecată, inculpatul a formulat apărări nu doar cu privire la uzul de fals, ci şi cu privire la caracterul fals al înscrisurilor folosite, respectiv la lipsa intenţiei acestuia în realizarea vreunui înscris falsificat, apărări de care instanţa a ţinut cont şi pe care le-a şi avut în vedere în motivarea soluţiei de achitare.

Faţă de cele menţionate, contrar susţinerilor primei instanţe şi având în vedere că atât probele la care s-a făcut referire în motivarea acestui apel, cât şi consideraţiile de ordin teoretic referitoare la posibilitatea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de uz fals, chiar dacă înscrisul falsificat folosit nu a produs consecinţele juridice urmărite, acuzarea a apreciat că în realitate inculpatul se face vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni şi că s-ar fi impus condamnarea acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen.

Prin urmare, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat instanţei de control judiciar admiterea apelului şi pronunţarea unei noi hotărâri în sensul de a dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea sub supraveghere şi aplicarea unor pedepse accesorii şi complementare.

S-a mai solicitat, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., desfiinţarea proceselor-verbale de cheltuieli de executare şi a proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi 2698/UNI/2012.

Inculpatul A., în susţinerea apelului, a solicitat, în temeiul art. 421, pct. 2, lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei apelate şi, rejudecând, pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună achitarea inculpatului pentru pretinsa săvârşire a infracţiunii de uz de fals, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), respectiv fapta nu există, iar în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, în ceea ce priveşte apelul parchetului, în situaţia în care se va respinge solicitarea anterior menţionată, a solicitat să se constate lipsa de temeinicie a motivelor de apel expuse de parchet şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b), respingerea apelului ca nefondat, menţinând sentinţa apelată.

Referitor la soluţia de achitare, a solicitat să se aibă în vedere contextul emiterii celor două procese-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, respectiv încheierea, la data de 21.05.2014, între G. şi creditoarea D., a unei tranzacţii, ca urmare a faptului că pentru 300 de dosare de executare dintre cele aproximativ 500 de dosare ce au fost preluate de G. în anul 2012 s-a constatat imposibilitatea de executare din cauza lipsei bunurilor urmăribile ale debitorilor (a se vedea punctul 3 din preambulul Tranzacţiei). Prin această tranzacţie, părţile au convenit (art. 4 din Tranzacţie) ca în termen de 30 de zile să fie predate creditoarei D. cele 300 de dosare de executare, precum şi procesele-verbale reflectând cheltuielile de executare suportate de către executor cu instrumentarea acestora.

Sub acest aspect, s-a precizat de către apărarea inculpatului că, în mod similar cu situaţia proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, şi acestea erau redactate de angajaţi ai G. după un model standard, fiind modificate doar datele creditorului şi ale debitorului, precum şi aspectele referitoare la cheltuielile de executare.

Astfel, din cauza faptului că trebuiau calculate cheltuielile de executare şi întocmite procese-verbale de cheltuieli pentru 300 de dosare de executare într-un termen de doar 30 de zile, redactându-se aceste procese-verbale pe un model standard, s-a omis modificarea datei de emitere a înscrisurilor în discuţie, fiind păstrată data de 19.04.2012.

În acest sens, a subliniat că este vorba doar de o eroare materială, având în vedere şi faptul că în cadrul acestor procese-verbale se menţionează expres Ordinul ministrului justiţiei nr. 1927/C din 23.05.2012 (deci o dată ulterioară datei de 19.04.2012).

În plus, cheltuielile de executare indicate în procesele-verbale sunt aferente unor acte de executare ulterioare datei de 19.04.2012, indicând adresele emise către DITL ce au fost emise la data de 25.05.2012 (filele x) sau la adresele de înfiinţare poprire care au fost emise începând cu luna iunie 2012 (fila x şi următoarele).

De asemenea, a solicitat să se observe că prin Adresa nr. x/18.11.2019 comunicată de inculpat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta precizează expres că în baza tranzacţiei încheiată la 21.05.2014 au fost emise procesele-verbale de cheltuieli de executare, deci nu a încercat să susţină că respectivele procese-verbale ar fi fost emise la data de 19.04.2012.

Totodată, a subliniat că inculpatul a afirmat în mod voluntar, chiar înainte de a avea vreo calitate procesuală, că procesele-verbale nu au fost întocmite în data de 19.04.2012, ci ulterior, astfel că indicarea acestei date este o simplă eroare materială, contrar a ceea ce reţine parchetul în motivele de apel, care induce ideea unor afirmaţii contradictorii ale inculpatului.

S-a mai arătat că în preambulul tranzacţiei este menţionată întâlnirea din data de 15.05.2014, la sediul Biroului Executorilor Judecătoreşti, aspect coroborat cu afirmaţia inculpatului, din care rezultă că fără echivoc faptul că detaliile tranzacţiei şi documentele ce trebuiau pregătite de către G. pentru a fi predate D. au fost stabilite de cele două părţi contractante încă din data de 15.05.2014, chiar dacă, în mod formal, Tranzacţia în sens de instrumentum probationis a fost semnată la data de 21.05.2014.

Din acest motiv, inculpatul a precizat cu ocazia audierii că procesele-verbale au fost încheiate anterior tranzacţiei, referindu-se anterior datei de semnare a tranzacţiei (21.05.2014), deoarece pregătirea documentelor aferente celor 300 de dosare de executare (din care făceau parte şi procesele-verbale de cheltuieli de executare) ce trebuiau predate D. în termen de 30 de zile a început încă de la data la care părţile au convenit asupra încheierii Tranzacţiei (15.05.2014). Astfel, apărarea a considerat că afirmaţia din cadrul declaraţiei de inculpat nu se contrazice, ci, din contră, se coroborează cu susţinerea făcuta prin Adresa nr. x/18.11.2019, unde inculpatul (la acel moment fără calitate procesuală) a precizat că emiterea proceselor-verbale s-a realizat în baza tranzacţiei.

Tot cu privire la acest aspect, se observă că parchetul interpretează eronat clauza 4 din Tranzacţie, conform căreia "Dosarele din Anexa 1, cu actele de executare efectuate şi titlurile în original, se vor preda către Bancă în termen de 30 de zile calendaristice, de la data semnării prezentei Tranzacţii, în baza unui Proces-verbal de predare-primire".

Apărarea inculpatului, faţă de acest aspect, a considerat că nu mai trebuiau menţionate în mod specific şi procesele-verbale de cheltuieli de executare, deoarece acestea făceau parte din conţinutul dosarelor ce trebuiau predate către D. în termen de 30 de zile.

În plus, se remarcă faptul că însuşi parchetul, la pagina 3 din rechizitoriu (ultimul paragraf), afirmă că procesele-verbale de cheltuieli de executare au fost emise urmare a tranzacţiei încheiată de G. cu creditorul D..

Un alt aspect pe care procurorul de caz îl invocă în susţinerea pretinsului caracter fals al proceselor-verbale de cheltuieli de executare priveşte ora la care acestea au fost emise, apreciind parchetul că ar fi prea puţin veridic ca ambele procese-verbale să fi fost întocmite la aceeaşi oră (15:27) "în condiţiile în care redactarea unui asemenea act presupunea efectuarea unor calcule matematice şi enumerarea tuturor cheltuielilor realizate în fiecare dosar de executare cu indicarea în RON a fiecărei activităţi".

Astfel, apărarea a susţinut că este lipsit de relevanţă juridică a se menţiona ora şi minutul la care semna fiecare proces-verbal executorul, fiind evident că aceasta era menţionată înainte de a fi printate aceste procese-verbale.

În ceea ce priveşte susţinerea parchetului conform căreia executorul judecătoresc a mai procedat la îndreptarea unor erori materiale, ceea ce omite parchetul să precizeze constă în faptul că niciuna dintre respectivele îndreptări nu au privit cele două procese-verbale de cheltuieli de executare în discuţie, ci doua procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare. De asemenea, a solicitat să se observe că parchetul omite să precizeze că respectivele îndreptări ale erorilor materiale au avut loc exclusiv ca urmare a solicitării creditorului D., la aproximativ un an de la momentul întocmirii acestora.

Prin urmare, se pune întrebarea de ce parchetul consideră că acele elemente care au făcut obiectul procedurilor de îndreptare reprezentau simple erori materiale (esenţial de observat că îndreptările au privit elemente importante din conţinutul proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, şi anume suma reprezentând debitul şi numărul de dosar), dar nu apreciază la fel cu privire la data menţionată pe procesele-verbale de cheltuieli de executare.

Aceeaşi întrebare se pune şi sub aspectul relevanţei faptului că procesele-verbale de cheltuieli de executare poartă data de 19.04.2012 şi ce consecinţe juridice diferite s-ar fi produs dacă data redactării acestora ar fi fost corect menţionata, cu atât mai mult cu cât cheltuielile de executare (deci exact scopul respectivelor înscrisuri) au fost corect indicate.

În plus, este esenţial de observat că cele două procese-verbale de cheltuieli de executare nu au avut nicio consecinţă juridică, nefiind folosite pentru a obţine vreo sumă de bani de la creditoare sau de la debitori, din moment ce prin Tranzacţia din 21.05.2014 părţile au convenit expres că G. renunţă la dreptul de a mai cere plata cheltuielilor de executare:

De asemenea, s-a subliniat de apărare faptul că suma de 310 RON (cu TVA inclus) pentru fiecare dosar de executare era inferioară sumei reprezentând cheltuieli de executare şi onorariul executorului judecătoresc, aferentă fiecărui dosar.

În consecinţă, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, a solicitat să constate că data indicată pe procesele-verbale de cheltuieli de executare reprezintă o simplă eroare materială, care nu poate fi considerată drept o atestare a unor fapte necorespunzătoare adevărului în înţelesul art. 321 C. pen., mai ales că eroarea materială referitoare la dată nu era aptă de a produce alte consecinţe juridice faţă de cele pe care le-ar fi produs procesele-verbale în situaţia în care data era corect indicată.

Referitor la procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, s-a arătat că, în realitate, prin raportare la mijloacele de probă existente la dosar şi cum, de altfel, a reţinut şi prima instanţă, susţinerile parchetului sunt vădit eronate, fiind, cel mai probabil, rezultatul confuziei procurorului de caz între dosarele de executare ce fac obiectul prezentei cauze (dosarele x/2012 şi nr. y/2012) şi alte trei dosare de executare în legătură cu cei doi debitori (dosarele de executare nr. 2874/UNI/2012, nr. 2875/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012), acestea din urmă neavând vreo legătură cu acuzaţia din prezenta cauză.

Este esenţial de observat că acuzaţia ce face obiectul prezentului dosar penal priveşte doar procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procesele-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, fiind expres menţionat obiectul acuzaţiilor la paginile 9-10 din rechizitoriu. în consecinţă, orice referire a parchetului la celelalte trei dosare de executare şi orice trimitere la înscrisuri din cadrul respectivelor dosare nu reprezintă altceva decât o încercare de creare a unei confuzii şi de inducere în eroare a instanţei, astfel cum şi prima instanţă a reţinut.

Bazându-se pe starea de confuzie pe care a creat-o în rechizitoriu cu privire la cele cinci dosare de executare, la pagina 6 din actul de sesizare procurorul de caz indică mai multe bunuri imobile ce se aflau în proprietatea debitoarei B., acuzându-1 pe inculpat de faptul că ar fi refuzat să încerce valorificarea respectivelor imobile, deşi avea cunoştinţă de existenţa acestora în patrimoniul debitoarei.

În opinia apărării, încercarea de inducere în eroare din partea parchetului este evidentă, din moment ce, aşa cum a precizat anterior (probat prin înscrisurile existente la dosar) şi cum a constatat şi prima instanţă, contractul de credit nr. x/24.09.2008 nu avea asociat niciun contract de ipotecă cu privire la vreun imobil al debitorilor, singurul contract de credit ce era garantat printr-o ipotecă imobiliară fiind contractul de credit nr. x/21.08.2008 (dar care nu are nicio legătură cu dosarele de executare ce fac obiectul prezentei cauze, şi anume dosarele x/2012 şi nr. y/2012). Potrivit dispoziţiilor vechiul C. civ., sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit nr. x/21.08.2008 şi contractul de ipotecă accesoriu acestuia, ipoteca era un drept real accesoriu, supusă principiului specializării şi era indivizibilă, ceea ce presupune că bunul ipotecat putea fi executat numai pentru creanţa garantată şi ipoteca continua să existe asupra întregului imobil până la achitarea integrală a creanţei ce o garanta.

Aşadar, din moment ce ipoteca era accesorie, s-a opiniat că doar contractului de credit nr. x/21.08.2008, bunul ipotecat putea fi executat doar în cadrul dosarelor de executare ce aveau drept titlu executoriu contractul de credit nr. x/21.08.2008, adică dosarele de executare nr. 2874/UNI/2012, nr. 2875/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012. Contractul de credit nr. x/24.09.2008, ce reprezenta titlul executoriu pentru dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 (singurele ce fac obiectul prezentei cauze), nu avea drept accesoriu nicio ipotecă asupra vreunui bun imobil al debitorilor, deci în cadrul acestora inculpatul nu ar fi putut executa bunurile imobile ale debitorilor.

Separat de inexistenţa vreunei ipoteci imobiliare care să garanteze contractul de credit nr. x/24.09.2008, inculpatul nu avea cum să execute imobilele debitorilor (indicate de parchet la pagina 6 din rechizitoriu) şi din cauza faptului că executările silite aferente dosarelor de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 erau încuviinţate exclusiv prin poprire.

Astfel, la filele x şi următoarele din volumul 1 al dosarului de urmărire penală, se regăsesc cererile de încuviinţare a executării silite formulate de executorul bancar I. (ale cărui dosare au fost preluate de inculpat) în legătură cu contractul de credit nr. x/24.09.2008, prin care acesta solicită instanţelor de judecată de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti încuviinţarea executării silite exclusiv prin poprirea conturilor debitorului, iar nu si prin executarea altor bunuri mobile sau imobile, indicând în mod expres terţii popriţi de pe raza fiecărui sector (aceasta fiind procedura în acea perioadă).

Prin urmare, se pune întrebarea cum a reuşit parchetul să facă abstracţie absolută de cererile de încuviinţare a executării silite şi să afirme la pagina 16 din cadrul motivelor de apel că "voinţa creditoarei, respectiv a D., a fost de a solicita executarea silită a titlului executor reprezentat de Contractul de Credit nr. x/24.09.2008 în toate formele de executare prevăzute de lege, nu doar prin instituirea popririi, aspect care rezultă şi din adresele pe care banca, prin executorul bancar I., executorul care se ocupase anterior de aceste dosare de executare, le adresase Judecătoriei Sectorului 3, respectiv Judecătoriei Sectorului 1 (...)"

A solicitat să se constate că nu numai aceste cereri de încuviinţare a executării silite au fost ignorate de către parchet în cadrul motivelor de apel, ci chiar şi o parte dintre încheierile de încuviinţare a executării silite - încheierea de încuviinţare a executării silite din 08.04.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2010 (fila x).

Nu în ultimul rând, un aspect esenţial care a fost omis de către parchet, din care rezultă că executarea silită fusese încuviinţată doar prin poprire şi doar asupra terţilor popriţi indicaţi expres în cererile executorului bancar I., constă în faptul că, în perioada de peste un an (între încuviinţările de executare si preluarea dosarelor de către G. la 01.03.2012), singurele acte de executare întreprinse de către executorul D. le-au reprezentat adresele de înfiinţare a popririi comunicate terţilor popriţi (în speţă, băncile), filele x din volumul 1 al dosarului de urmărire penală, care, de asemenea, au fost ignorate de către parchet prin motivele de apel.

Preluând la data de 01.03.2012 dosarele de executare lucrate până atunci de executorul bancar I., în mod evident (şi contrar susţinerilor parchetului care face abstracţie de mijloacele de probă indicate) inculpatul putea efectua în continuare executarea silită doar în limitele trasate anterior în baza cererilor de încuviinţare formulate de executorul bancar si a încheierilor aferente, deci doar prin executarea sumelor de bani ce proveneau de la terţii popriţi, orice altă modalitate de executare silită a bunurilor debitorilor (prin executarea bunurilor imobile sau mobile ale acestora) fiind ilegală. Bineînţeles, reiterăm faptul că ne raportăm doar la dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, având drept titlu executoriu contractul de credit nr. x/24.09.2008, iar nu şi la celelalte trei dosare de executare ce aveau drept titlu executoriu un contract de credit ce avea asociată ipoteca asupra unor bunuri imobile ale debitorilor (şi care nu face obiectul prezentei cauze).

Respectând cu stricteţe încheierile de încuviinţare a executării silite obţinute în dosarele de executare x/2012 şi y/2012, inculpatul a procedat la comunicarea adreselor de înfiinţare a popririi către toate instituţiile bancare de pe raza sectoarelor municipiului Bucureşti prin care dispunea acestora să poprească conturile deschise la respectivele bănci pe numele debitorilor, filele x din volumul I al dosarului de urmărire penală.

Astfel, în opinia apărării, apare evident eronată susţinerea parchetului potrivit căreia "inculpatul nu a emis adrese către toate instituţiile care ar fi putut furniza informaţii cu privire la bunurile asupra cărora se putea efectua executarea silită, respectiv la Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Registrul Comerţului", din moment ce terţii popriţi erau expres indicaţi (fiind şi cei cărora, anterior, le comunicase adrese de înfiinţare a popririi şi executorul bancar I.).

În ceea ce-i priveşte pe debitorii B. şi C. S.R.L., băncile la care aceştia aveau conturi deschise au răspuns că nu există disponibil în conturi (a se vedea filele x) şi că, în plus, asupra conturilor deţinute de către cei doi debitori erau instituite popriri şi de către AFP Sector 4 pentru diverse sume. Această situaţie s-a perpetuat şi pe parcursul următorilor doi ani, nefiind virată vreo sumă de bani de la băncile unde aveau conturi debitorii, motiv pentru care executorul judecătoresc a concluzionat în sensul imposibilităţii de executare a debitorilor şi a emis procesele-verbale despre care parchetul susţine că ar fi falsuri. S-a precizat că, în urma popririlor instituite în cele două dosare de executare, nu s-a recuperat nicio sumă de bani din debit şi nici din cheltuielile şi onorariul executorului judecătoresc.

În mod evident, din moment ce în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 instanţele încuviinţaseră executarea silită doar prin poprire asupra terţilor popriţi expres indicaţi în cererile de încuviinţare, s-a apreciat de apărare că nu avea nicio relevanţă faptul că debitoarea B. deţinea părţi sociale la anumite societăţi (SC N. S.R.L. şi S.C. O. SRL) sau că debitoarea C. S.R.L. avea în patrimoniu două autoturisme, stocuri de marfă şi o editură, deoarece aceste bunuri nu ar fi putut să fie executate în baza respectivelor încheieri de încuviinţare. Astfel, se observă că şi acuzaţia referitoare la aceste bunuri, expusă de procurorul de caz la pagina 6 din rechizitoriu, este urmarea unei erori, probabil din cauza faptului că reprezentantul Ministerului Public s-a rezumat la a prelua afirmaţiile debitorilor din cuprinsul plângerii penale, fără a analiza dosarele de executare.

În opinia apărării inculpatului, s-a arătat că o altă vădită încercare de inducere în eroare a instanţei şi de creare a unei confuzii este cea de la pagina 8 din rechizitoriu, unde, fără nicio legătură cu dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, reprezentantul Ministerului Public face referire la somaţia imobiliară din data de 24.05.2013 şi la procesul-verbal de situaţie imobiliară din data de 23.05.2013, înscrisuri care nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze, fiind emise în dosarul de executare nr. 2875/UNI/2012, reprezentând doar o nouă dovadă a faptului că, într-o măsură considerabilă, rechizitoriul reprezintă o preluare a alegaţiilor persoanei vătămate.

Totodată, s-a arătat că reprezentantul Ministerului Public a încercat să inducă în eroare instanţa chiar şi cu privire la hotărâri ale instanţelor judecătoreşti existente la dosarul cauzei. Mai exact, la pagina 6 din rechizitoriu, procurorul de caz a afirmat că prin decizia civilă nr. 2232A/22.05.2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2018, instanţa civila ar fi reţinut că executorul judecătoresc nu ar fi efectuat toate demersurile consemnate în procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare. La pagina 13 din rechizitoriu, procurorul de caz se referă pe larg la sentinţa civilă nr. 3245/2018 pronunţată de Judecătoria Cornetu în acelaşi dosar.

În realitate, sentinţa civilă nr. 3245/2018 pronunţată de Judecătoria Cornetu, prin care aceasta a admis pretenţiile numitei B. împotriva inculpatului, a fost schimbată în apel prin decizia nr. 2232A/22.05.2019, Tribunalul Ilfov constatând caracterul netemeinic al acesteia şi dispunând respingerea acţiunii numitei B..

Prin urmare, a solicitat să se observe că nu există niciun considerent al completului de la Tribunalul Ilfov care a pronunţat decizia nr. 2232A/22.05.2019, în care să se reţină că executorul judecătoresc nu ar fi efectuat toate demersurile consemnate în procesele-verbale. Evident, aşa cum se procedează în toate hotărârile pronunţate în căi de atac, se reia istoricul procesual, cu redarea argumentelor părţilor şi a considerentelor instanţelor inferioare, dar respectivele secţiuni nu reprezintă considerente ale instanţei care pronunţă respectiva hotărâre.

Cu privire la acest dosar civil, s-a mai precizat că împotriva deciziei nr. 2231A/22.05.2019 a Tribunalului Ilfov a formulat recurs numita B., acesta fiind respins ca nefondat prin decizia nr. 528/23.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

În continuare, în ceea ce priveşte acuzaţia conform căreia inculpatul nu ar fi comunicat adrese către Inspectoratul Teritorial de Muncă ("ITM"), s-a învederat de apărare că nicăieri în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu este menţionat că executorul judecătoresc ar fi transmis adrese către ITM, ci doar se precizează că debitoarea nu are loc de munca. Executorul judecătoresc a ajuns la această concluzie ca urmare a faptului că debitoarea avea deschise conturi, timp de doi ani (de la momentul comunicării adreselor de înfiinţare a popririi până la momentul emiterii proceselor-verbale), iar aceasta nu a încasat nicio sumă de bani în respectivele conturi. Acesta a fost motivul pentru care executorul judecătoresc a considerat că debitoarea nu are loc de muncă, consemnând practic în respectivele procese-verbale concluzia la care a ajuns în urma răspunsurilor primite de la bănci.

Totodată, a solicitat să se observe că în perioada respectivă, încheierile de încuviinţare a executării silite prin poprire indicau în mod expres terţii popriţi în raport de care putea fi instituită măsura popririi, motiv pentru care, aşa cum a reţinut expres şi prima instanţă, chiar daca debitoarea ar fi fost angajată la o societate unde primea salariul în numerar, executorul nu avea încuviinţată executarea silită cu privire la respectivul potenţial terţ poprit (fiind astfel lipsită de relevanţă susţinerea parchetului potrivit căreia numita B. ar fi avut loc de muncă la S.C. N. S.R.L., respectiv la S.C. O. SRL).

Referitor la menţiunea din procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare potrivit căreia debitorii nu figurează cu bunuri mobile sau imobile urmăribile, învederăm faptul că inculpatul a comunicat adrese către Direcţiile de Impozite şi Taxe Locale ("DITL") aferente sectoarelor municipiului Bucureşti, conform documentelor de la dosarele de executare, în răspunsurile comunicate de DITL Sector 2 (unde debitoarea B. îşi avea domiciliul fiscali), de DITL Sector 4 (unde debitoarea S.C. C. S.R.L. îşi avea sediul social) şi DITL Sector 6, aceştia au informat că debitorii nu figurează cu bunuri mobile sau imobile.

Chiar şi în situaţia în care ar fi fost identificate anumite bunuri mobile sau imobile ale debitorilor, în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 inculpatul tot nu ar fi putut proceda la executarea respectivelor bunuri, din moment ce încuviinţările de la instanţe erau acordate doar pentru executarea prin poprire la instituţiile bancare precis specificate.

În ceea ce priveşte menţiunea din procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare referitoare la efectuarea de verificări la Registrul Comerţului, executorul judecătoresc nu ar fi putut executa în cadrul dosarelor de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 eventualele acţiuni/părţi sociale deţinute de debitori, motiv pentru care ar fi fost inutilă comunicarea unei adrese către Registrul Comerţului. Astfel, această menţiune din procesele-verbale nu este altceva decât o eroare materială, G. având un format standard pentru acest tip de înscrisuri, omiţându-se eliminarea pasajului referitor la Registrul Comerţului care, oricum, nu avea nicio relevanţă.

De altfel, la data de 21.05.2014, ca urmare a constatării de către executorul judecătoresc a imposibilităţii de efectuare în continuare a executării silite din cauza lipsei bunurilor urmăribile, pentru dosarele de executare ce se aflau într-o asemenea situaţie (300 la număr), între G. şi creditorul D. s-a încheiat o tranzacţie prin care se stabilea că în termen de 30 de zile trebuiau predate creditorului toate cele 300 de dosare de executare, împreună cu procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare. Tocmai din acest motiv, fiind emise într-un interval foarte scurt 300 de astfel de procese-verbale şi lucrându-se după un model standard, au apărut erori materiale cum este şi cea referitoare la verificările la Registrul Comerţului. Oricum, această eroare nu era aptă de a produce vreo consecinţă juridică, din moment ce executorul judecătoresc nu ar fi putut să execute eventualele părţi sociale/acţiuni ale debitorilor.

O altă dovadă a faptului că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare erau emise după un model standard şi că se mai puteau strecura erori materiale se regăseşte chiar în procesul-verbal emis pentru debitorul S.C. C. S.R.L., unde se menţionează că "debitoarea nu are loc de munca", eroarea materială fiind evidentă, întrucât societatea nu putea avea calitatea de angajat.

Referitor la alte aspecte pe care parchetul le reproşează inculpatului în legătură cu procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare constau în pretinsa emitere a proceselor-verbale în două exemplare, deşi în acestea se menţionează că au fost întocmite într-un singur exemplar. În realitate, inculpatul a comunicat şi prin Adresa nr. x/18.11.2019 depusă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cum a confirmat si Procurorul General al acestui parchet si cum, de altfel, a reţinut si prima instanţă, reemiterea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare a avut drept unic scop corectarea unor erori materiale.

Apărarea a menţionat că emiterea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare în cele două dosare (nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012), după schimbarea ştampilei la data de 16.03.2015, a avut drept unic scop îndreptarea erorilor referitoare la debit.

De altfel, dovada faptului că inculpatul nu avut nimic de ascuns faţă de debitoare rezultă şi din aceea că, urmare a solicitării acesteia, la data de 09.12.2015 i-au fost predate mai multe înscrisuri solicitate, printre care şi copii ale proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, însă angajatul G., care a predat respectivele înscrisuri, în mod greşit, a predat copii ale proceselor-verbale în varianta iniţială, greşită, deşi cele corecte, refăcute cu noua ştampilă fără steluţe existau la dosar.

S-a subliniat, de asemenea, faptul că inexistenţa unui fals şi simpla corectare a unor erori materiale a fost constatată si de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care, prin ordonanţa din 29.04.2021, când a soluţionat plângerea împotriva soluţiei de clasare formulată de B.. Sub acest aspect, a solicitat să se aibă în vedere că temeinicia soluţiei de clasare a fost constatată în mod definitiv şi de către Curtea de Apel Bucureşti care, în dosarul nr. x/2021 având ca obiect plângerea formulată de numita B. împotriva soluţiei de clasare, a dispus respingerea ca nefondată a acesteia, prin încheierea din data de 27.10.2021.

Nu în ultimul rând, s-a solicitat de către apărare să se observe că tocmai termenele folosite de parchet în rechizitoriu (pagina 11) sunt cele de corectare sub aspectul numărului de dosar şi de rectificare sub aspectul debitului indicat eronat, deci, în mod evident, se discută de erori materiale.

Înainte de a concluziona în legătură cu procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, s-a apreciat că trebuie clarificat un aspect din cadrul motivelor de apel ale parchetului (pagina 17), prin care se încearcă crearea impresiei că inculpatul ar avea susţineri contradictorii în legătură cu adresele comunicate către autorităţi în cele două dosare de executare, deşi, în realitate, şi această afirmaţie a parchetului este complet eronată.

Astfel, în cadrul interogatoriului administrat în dosarul civil nr. x/2018, executorul judecătoresc a răspuns că adresele referitoare la deţinerea de către debitor a unui loc de muncă, respectiv de bunuri mobile şi imobile, acţiuni, părţi sociale, au fost emise (adică redactate), dar nu au fost comunicate (adică expediate prin poştă, etc.) instituţiilor în cauză întrucât creditorul D., Sucursala Unirii, nu a avansat sumele de bani necesare acoperirii actelor de executare deja realizate.

Ulterior, cu ocazia audierii în calitate de inculpat în faţa primei instanţe, inculpatul a afirmat că nu s-au emis adrese către Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Registrul Comerţului întrucât executarea silită era încuviinţata doar cu privire la poprire şi nu interesa dacă există bunuri imobile sau mobile, adăugând faptul că acestea au fost întocmite dar nu au fost comunicate întrucât am considerat la momentul semnării că nu mai era necesară comunicare întrucât nu au fost identificate sume de bani din popriri.

În opinia apărării, afirmaţiile anterior redate nu se contrazic, ci din contră, se completează, aspect care ar fi fost constatat şi de către parchet dacă s-ar fi raportat la declaraţia inculpatului în integralitatea sa, iar nu doar la fragmente rupte din context.

Conform legislaţiei aplicabile în acea perioadă, inculpatul, care a preluat dosarele de executare de la executorul bancar I., nu putea să procedeze la executarea şi a altor bunuri mobile/imobile ale debitorilor (în afara sumelor încasate la terţii popriţi expres enumeraţi în cererile de încuviinţare) fără o solicitare prealabilă din partea creditorului D., urmată de formularea unor cereri de încuviinţare a executării silite în care să se solicite instanţei de judecata încuviinţarea executării silite şi cu privire la noile bunuri identificate. Or, din moment ce D. nu a avansat nici măcar sumele de bani aferente actelor de executare deja efectuate (aşa cum a afirmat în cadrul interogatoriului din dosarul civil), în mod evident şi inculpatul s-a limitat la efectuarea actelor de executare aferente popririi asupra terţilor popriţi indicaţi în cererile de încuviinţare ale executorului bancar (aşa cum a afirmat cu ocazia audierii în calitate de inculpat). Ulterior, deoarece pe parcursul celor doi ani care au trecut de la emiterea adreselor de înfiinţare a popririi, nu a fost încasată nicio sumă de bani în contul terţilor popriţi, în mod evident, a emis procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare. Aşadar, se observă că nu există nicio neconcordanţă între afirmaţiile inculpatului, acestea completându-se reciproc.

Deşi parchetul încearcă să creeze impresia că inculpatul ar fi prezentat şi o a treia variantă (pagina 17, al doilea paragraf), se observă că, în realitate, această aşa-zisă a treia variantă nu are nicio legătură cu afirmaţiile anterior expuse, inculpatul declarând că adresele de înaintare ale dosarelor la instanţă erau doar semnate de acesta, fără a verifica efectiv şi conţinutul actelor însoţitoare care erau pregătite de către angajaţi ai G. (aspect confirmat şi de către martorul F.).

În concluzie, ţinând cont de toate argumentele prezentate în legătură cu procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, s-a solicitat să se constate că acestea corespund realităţii, executorul judecătoresc efectuând în cele două dosare de executare toate demersurile legale ce îi erau permise, iar simplele erori materiale, aşa cum a constatat şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, nu sunt pedepsibile pe tărâmul răspunderii penale. De altfel, în acelaşi sens sunt şi considerentele primei instanţe, din care reiese fără echivoc faptul că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu reprezintă nişte înscrisuri falsificate (acesta fiind şi motivul pentru care apreciem că dispunerea achitării prin raportare la latura subiectivă a reprezentat o eroare).

Referitor la infracţiunea de fals, apărarea a arătat că din lecturarea atât rechizitoriul, cât şi motivele de apel ale parchetului, se observă că, potrivit procurorului de caz, procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procesele-verbale de cheltuieli de executare ar fi fost emise de inculpat în două scopuri: 1) acela de a evita împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silita şi 2) acela de a evita perimarea executării.

În primul rând, s-a apreciat că este esenţial de observat că parchetul nu indică nicăieri în cuprinsul rechizitoriului sau ale motivelor de apel ce consecinţe juridice diferite au devenit apte de a fi produse ca urmare a erorilor materiale din cuprinsul proceselor-verb ale de constatare a imposibilităţii de executare (eroarea referitoare la Registrul Comerţului) şi din cuprinsul proceselor-verbale de cheltuieli de executare (eroare referitoare la dată), ci se rezumă doar la a indica două consecinţe juridice pe care le-ar putea produce, în mod general, astfel de procese-verbale, fără a preciza aspectul esenţial, şi anume cu ce au influenţat "soarta juridică" a proceselor-verbale respectivele erori materiale analizate anterior.

Într-o manieră similară, şi în cadrul motivelor de apel, parchetul doar precizează ce consecinţe juridice produc, de regulă, astfel de procese-verbale, menţionând că acestea "fac parte din categoria înscrisurilor care pot produce consecinţe, întrucât se înscriu în categoria unor acte de executare", fără a menţiona ce consecinţe juridice au devenit apte de a fi produse ca urmare a pretinselor alterări invocate de parchet. Pentru analiza laturii obiective a infracţiunii de fals intelectual, prin raportare la teoria intelectuală a falsului, apărarea a precizat că nu interesează ce consecinţe juridice produc în general înscrisurile în discuţie, ci ce consecinţe juridice au devenit apte de a fi produse ca urmare a pretinselor menţiuni necorespunzătoare adevărului din conţinutul acestora.

În al doilea rând, pentru a dovedi pretinsa producere a celor două consecinţe juridice, parchetul face trimitere la sentinţele pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2015, având ca obiect contestaţii la executare formulate de numita B., însă, din lecturarea celor două hotărâri la care face referire parchetul, se constată tocmai contrariul, şi anume că procesele-verbale nu au fost considerate de instanţe drept acte de întrerupere a prescripţiei sau a perimării.

Drept urmare, existând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor antereferite, procesele-verbale de cheltuieli de executare şi procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare au întrerupt succesiv termenul de prescripţie.

De asemenea, în opinia apărării, se dovedeşte total eronată afirmaţia din motivele de apel potrivit căreia "faptul că instanţele civile au considerat că era deja întrerupt cursul prescripţiei, în baza altor acte întocmite în acele cauze, nu înseamnă că în lipsa acelor acte, procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu ar fi putut să întrerupă acest curs al prescripţiei", deoarece instanţele civile au constatat că, după luna august 2012 (când s-au emis adresele de înfiinţare a popririi), următoarea întrerupere a intervenit abia la data de 10.10.2014 (când a fost depusă cererea de executare silită la noul executor judecătoresc), iar nu la data anterioară de 18.06.2014 când au fost emise procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare.

De asemenea, în ceea ce priveşte perimarea, s-a subliniat faptul că nici prin sentinţa civilă nr. 6718/08.06.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, nu se reţine că vreunul dintre procesele-verbale obiect al prezentei cauze ar fi blocat incidenţa perimării.

Pentru toate motivele învederate, a solicitat să se constate că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procesele-verbale de cheltuieli de executare nu reprezintă nişte înscrisuri falsificate în înţelesul stabilit de legiuitor prin art. 321 C. pen., lipsind astfel premisa esenţială a infracţiunii de uz de fals, şi anume ca înscrisurile oficiale folosite să fi făcut, în prealabil, obiectul unor acţiuni de falsificare.

Cu privire la lipsa de vinovăţie a inculpatului, în ipoteza în care instanţa de apel ar respinge solicitarea de achitare a inculpatului în temeiul art. 16 lit. a) sau art. 16 lit. b), teza I C. proc. pen., s-a arătat că în cadrul motivelor de apel parchetul încearcă să creeze o confuzie între latura subiectivă a pretinsei infracţiuni de fals intelectual (care nu face obiectul prezentului dosar) şi pretinsa infracţiune de uz de fals, or analiza vinovăţiei inculpatului trebuie realizată exclusiv prin raportare la cele două comunicări către instanţele de judecată a înscrisurilor ce făceau parte din dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 (printre care se numărau şi procesele-verbale despre care parchetul susţine că ar fi fost false).

În ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals, din punct de vedere al laturii subiective, trebuie să fie săvârşită sub forma de vinovăţie a intenţiei directe calificată prin scop, şi anume acela al producerii uneia sau mai multor consecinţe juridice. Ca atare, este necesar atât ca făptuitorul să cunoască aspectul că înscrisurile pe care le foloseşte ar fi falsificate, dar si să urmărească producerea unor consecinţe juridice prin folosirea respectivelor înscrisuri.

Se observă că, în cazul infracţiunii de uz de fals nu este suficient să se demonstreze simpla aptitudine a pretinselor alterări/menţiuni necorespunzătoare adevărului de a produce consecinţe juridice diferite, ci trebuie probat că făptuitorul a urmărit producerea unor consecinţe juridice specifice prin folosirea înscrisurilor pretins falsificate.

Or, apărarea a subliniat că tocmai prima condiţie a laturii subiective nu este îndeplinită în prezenta cauză, inculpatul necunoscând, la momentul semnării adreselor de înaintare către instanţa civilă, faptul că înscrisurile anexate respectivelor adrese ar fi falsificate.

În prealabil, se impune clarificarea contextului în care respectivele procese-verbale au fost depuse la instanţă, acesta fiind un element esenţial pentru a constata lipsa de vinovăţie a inculpatului. Astfel, s-a subliniat faptul că, atât dosarul civil nr. x/2015 (contestaţie la executare), cât şi dosarul civil nr. x/2018 (răspundere civilă delictuală) au luat naştere în baza acţiunilor formulate de numita B., în dosarul nr. x/2015 inculpatul neavând nicio calitate procesuală, iar în dosarul nr. x/2018 inculpatul având calitatea de pârât.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2015 având ca obiect contestaţie la executare formulată de debitoarea B. în contradictoriu cu creditoarea D. S.A., deşi inculpatul nu era parte, acesta era obligat în baza legii ca, urmare a solicitării instanţei de judecată, să comunice acesteia o copie a întregului dosar de executare. În mod evident, şi în dosarul nr. x/2018, din moment ce debitoarea B. solicita atragerea răspunderii civile delictuale a inculpatului în legătură cu actele emise de acesta în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, inculpatul a depus, în copie conformă cu originalul, toate documentele ce făceau parte din respectivele dosare de executare. Se observă, astfel, că depunerea celor două dosare de executare (din care făceau parte şi procesele-verbale pretins false) la instanţele de judecată a avut loc urmare a acţiunilor civile ale debitoarei, executorul judecătoresc fiind obligat legal să comunice toate înscrisurile ce alcătuiesc un dosar de executare.

Bineînţeles, aşa cum a precizat şi cu ocazia audierii în faţa instanţei, inculpatul, în calitate de executor judecătoresc, semna doar adresele prin care respectivele dosare de executare erau înaintate către instanţă, fără a verifica şi înscrisurile care erau pregătite si conformate cu originalul de către angajaţi ai biroului executorului judecătoresc, aceasta fiind procedura obişnuită în cazul oricărui dosar de executare ce trebuia comunicat instanţelor de judecată. Practic, procedura de lucru era următoarea (procedură confirmată şi de martorul F.): instanţa solicita dosarul de executare integral, un angajat al G. făcea copii şi conforma cu originalul toate înscrisurile din dosarul de executare, după care adresa de înaintare era semnată de executor, fiind comunicată instanţei împreună cu copiile documentelor din dosarul de executare.

Separat de faptul că inculpatul doar semna adresele de comunicare către instanţe, fără să cunoască înscrisurile anexate acestora, este esenţial de observat că inculpatul nu a urmărit niciodată producerea consecinţelor juridice invocate de către parchet, nefiind astfel realizată nici cea de-a doua condiţie a laturii subiective a infracţiunii de uz de fals.

În concret, în ceea ce priveşte cerinţa esenţială ataşată laturii subiective a infracţiunii de uz de fals, în rechizitoriu se menţionează expres că inculpatul ar fi urmărit producerea a două consecinţe juridice prin depunerea respectivelor procese-verbale la instanţă, şi anume (i) întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi (ii) evitarea sancţiunii perimării executării silite. Aşadar, prin raportare la dispoziţiile art. 370 C. proc. pen., conform cărora "judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei", înseamnă că poate fi reţinută vinovăţia inculpatului doar în situaţia în care parchetul dovedeşte că inculpatul ar fi urmărit producerea vreuneia dintre cele două consecinţe juridice anterior amintite, deoarece acestea sunt limitele judecăţii trasate de parchet prin rechizitoriu şi de la care nu ne putem abate.

Deci, pentru a se constata vinovăţia inculpatului nu este suficient să se dovedească comunicarea înscrisurilor pretins falsificate la instanţă, deoarece acesta este chiar verbum regens al pretinsei infracţiuni de uz de fals, ci este necesar să se stabilească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a urmărit producerea celor două consecinţe juridice prin înaintarea la instanţă a respectivelor dosare de executare (din care făceau partea procesele-verbale pretins falsificate).

Încercând să dovedească faptul că inculpatul ar fi urmărit producerea celor două consecinţe juridice anterior indicate, procurorul de caz face referire (pagina 12 din rechizitoriu) la hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele civile nr. x/2015 şi nr. y/2014, însă aceste referiri nu constituie altceva decât o încercare de inducere în eroare a instanţei, deoarece, aşa cum s-a arătat, nici procesele-verbale de cheltuieli de executare şi nici procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu au avut drept consecinţă juridică întreruperea termenului de prescripţie a executării silite sau evitarea sancţiunii perimării.

Prin urmare, se observă că din aceste hotărâri nu numai că procesele-verbale pretins falsificate nu au produs consecinţele juridice invocate de parchet, ba mai mult nu erau nici măcar apte de a produce respectivele consecinţe juridice, din moment ce nu au fost luate în considerare nici la aprecierea întreruperii termenului de prescripţie a executării silite, şi nici la aprecierea întreruperii sancţiunii perimării.

Mai mult, dacă în ceea ce priveşte procesele-verbale de cheltuieli de executare nici măcar nu au fost amintite de către instanţele de judecată în cadrul hotărârilor menţionate mai sus, cu atât mai important este de observat că, cu privire la procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, instanţele au reţinut că acestea au ca unic efect încetarea executării silite. Astfel, nici pe departe nu erau apte înscrisurile pretins falsificate să producă consecinţele juridice pe care, susţine parchetul, inculpatul le-ar fi urmărit prin comunicarea dosarelor de executare către instanţe.

În motivele de apel, parchetul se raportează în acelaşi mod general la aptitudinea proceselor-verbale în discuţie de a produce consecinţele juridice invocate în rechizitoriu, precizând că "înscrisurile nefiind doar apte de a produce consecinţe juridice, ci producând chiar consecinţe juridice astfel cum rezultă din actele dosarului" - nefiind însă precizate care sunt aceste consecinţe juridice pe care le-ar fi produs şi din ce acte ale dosarului rezultă producerea lor.

Într-adevăr, s-a opinat că nu prezintă interes dacă înscrisurile pretins falsificate au produs consecinţele juridice la care se face referire în rechizitoriu, deoarece infracţiunea de uz de fals nu este o infracţiune de rezultat (ci una de pericol), dar este esenţial să se stabilească dacă respectivele înscrisuri pretins falsificate, prin prisma pretinselor menţiuni necorespunzătoare adevărului care ar fi fost operate asupra acestora, ar fi dobândit măcar aptitudinea de a produce acele consecinţe juridice, pentru că în lipsa unei astfel de aptitudini în mod evident nu mai putem considera că inculpatul ar fi avut intenţia, ar fi urmărit producerea respectivelor consecinţe juridice. Or, aşa cum s-a arătat prin raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti, înscrisurile pretins falsificate nu aveau nici măcar aptitudinea de a produce consecinţele juridice invocate de parchet.

Cu toate că infracţiunea de fals este una de pericol, se consideră de către apărare că este vădit eronată susţinerea din rechizitoriu (pagina 11), conform căreia pericolul social al acestei infracţiuni ar decurge chiar din faptele de fals prin care s-ar fi produs înscrisurile false în litigiu. În mod evident, este o confuzie între urmările imediate ale celor două infracţiuni (falsul şi uzul de fals), deoarece la uzul de fals pericolul social trebuie să decurgă chiar din acţiunea de folosire, iar nu din acţiunea prealabilă de falsificare.

Totodată, s-a apreciat că este şi mai gravă trimiterea la sentinţa civilă nr. 3245/08.08.2018 pronunţată de Judecătoria Cornetu (în mod eronat menţionându-se în rechizitoriu Judecătoria Buftea - pag. 13) în dosarul civil nr. x/2018, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin aceasta s-au admis pretenţiile numitei B. împotriva inculpatului, însă a fost schimbată în apel prin decizia nr. 2232A/22.05.2019, Tribunalul Ilfov constatând caracterul netemeinic al acesteia şi dispunând respingerea acţiunii.

O altă dovadă a bunei-credinţe a inculpatului, precum şi a faptului că acesta n-a avut niciodată intenţia de a altera procesele-verbale sau de a le folosi în cele două dosare civile în vederea producerii unor anumite consecinţe juridice, constă chiar şi în faptul că, la solicitarea debitoarei B., la data de 09.12.2015, G. i-a predat imediat în copie documentele solicitate, printre care se numărau şi acelea care fac obiectul prezentului dosar.

Nu în ultimul rând, s-a apreciat că trebuie avut în vedere că depunerea proceselor-verbale pretins falsificate la cele două instanţe civile (adică ceea ce i se impută drept uz de fals), alături de celelalte înscrisuri din dosarele de executare, a fost cauzată de acţiunile intentate de persoana vătămată, inculpatul doar respectându-şi obligaţia (prevăzută de C. proc. civ.) de a înainta instanţei dosarul de executare, în integralitate. Prin urmare, inculpatul nu a urmărit producerea unor anumite consecinţe juridice prin înaintarea respectivelor înscrisuri, din moment ce aşa-zisa acţiune de folosire nici măcar nu constituia propria sa manifestare de voinţă.

De altfel, s-a subliniat că până şi parchetul, prin motivele de apel, susţine implicit că inculpatul nu ar fi acţionat sub forma de vinovăţie a intenţiei directe, menţionându-se la pagina 18 din cadrul motivelor de apel că"... acesta chiar daca nu a verificat ceea ce a semnat, a acceptat întocmirea de acte false în numele său şi folosirea lor ca atare în cadrul unor proceduri judiciare."

În subsidiar, s-a solicitat renunţarea la aplicarea pedepsei, având în vedere circumstanţele personale şi faptice.

Partea civilă B., prin motivele de apel, a solicitat condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea, în formă continuată, a infracţiunii de uz de fals, prevăzută şi pedepsită de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii orientată spre maximul prevăzut de lege, cu majorarea acesteia conforma art. 35 C. pen. aplicarea art. 91 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; aplicarea dispoziţiilor art. 67 C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., desfiinţarea înscrisurilor falsificate; obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivarea primei instanţe "se constată că cele doua procese-verbale de cheltuieli de executare nu au avut nicio consecinţă juridică, nefiind folosite pentru a obţine vreo suma de bani de la creditoare sau de la debitori, din moment ce prin Tranzacţia din 21.05.2014 părţile au convenit expres că G. renunţa la dreptul de a mai cere plata cheltuielilor de executare...în schimbul unei sume de 310 RON (cu TVA inclus) pentru fiecare dosar de executare/titlu executoriu.", partea civilă a susţinut că nu au nicio legătură consecinţele juridice ale proceselor-verbale de cheltuieli de executare cu renunţarea executorului judecătoresc de a mai pretinde respectivele sume menţionate in cuprinsul acestora, în schimbul sumei de 310 RON/dosar.

Se arată că procesele-verbale de cheltuieli de executare constituie titlu executoriu şi pot fi puse în executare de către creditor. Totodată, procesele-verbale de cheltuieli de executare sunt acte de executare şi au şi caracteristica de a întrerupe cursul prescripţiei extinctive cu privire la întreaga executare.

Referitor la procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare, rectificarea acestora sub aspectul indicării sumei, s-a solicitat să se constate faptul că în opinia primei instanţe, toate falsurile întocmite de executorul judecătoresc sunt simple erori materiale şi sunt justificate.

Chiar această instanţă reţine faptul că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare au fost falsificate cu noua ştampilă (utilizabilă cel mai devreme din anul 2015), însă, în mod neîntemeiat, apreciază că refacerea unui fals (prin modificare acestuia) la solicitarea creditorului, atestând în fals împrejurări nereale şi folosit cu scopul de a produce consecinţe juridice, nu constituie infracţiunea de fals prin antedatare, cu atât mai mult cu cât reţinerea anterioară priveşte predarea dosarelor către creditor la data de 22.07.2014.

Executorul judecătoresc A., cunoscând că înscrisul respectiv este fals, la solicitarea creditorului (care se presupune că şi acesta cunoştea natura falsă a înscrisului), procedează la refacerea acestui fals, întocmind în fapt un nou document fals, cu scopul de a produce consecinţe juridice (ceea ce s-a şi întâmplat, aşa cum este descris şi în rechizitoriu).

S-a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi din prisma prevederilor art. 57 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, care prevăd modalitatea îndreptării erorilor materiale/greşelilor - "Actele îndeplinite de executorii judecătoreşti, care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite, vor fi îndreptate sau completate de către aceştia, la cerere sau din oficiu, cu citarea părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Cererea de îndreptare a erorii materiale sau de completare se va soluţiona de urgenţă. Despre îndreptarea sau completarea efectuată se face menţiune pe toate exemplarele actului."

Prin urmare, procedura îndreptării erorilor materiale este una prevăzută de legea executorilor şi cunoscută cu siguranţă de executorul judecătoresc A., or neexistând o cerere de îndreptare eroare materială din partea creditorului şi neexistând menţiunea prevăzută de lege pe înscrisurile falsificate a doua oară, evident că acestea se comportă ca documente falsificate. Totodată, refacerea unui înscris fals prin adăugiri/corecturi nu are valoarea aceluiaşi înscris fals, însă refăcut. S-a apreciat de către partea civilă că acest înscris fals se comportă ca un înscris de sine stătător, arătând totodată stăruinţa executorului în falsificarea documentelor de natură să producă consecinţe juridice.

În îndreptarea nepermisă a erorilor materiale, executorul judecătoresc nu a înţeles să corecteze şi conţinutul sub aspectul reţinerilor eronate în privinţa verificările la ITM şi la Registrul Comerţului, executorul judecătoresc menţinându-le ca fiind reale.

Cu privire la motivarea instanţei privind faptul că "judecata se mărgineşte doar la activitatea executorului judecătoresc,...referitoare la dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, având drept titlu executoriu contractul de credit nr. x/24.09.2008, iar nu şi celelalte trei dosare de executare ce aveau drept titlu executoriu un contract de credit ce avea asociată ipoteca asupra unor bunuri imobile (şi care nu face obiectul prezentei cauze)", s-a precizat de partea civilă că din raportul de evaluare întocmit de S. nr. x/16.08.2018 reiese că bunurile imobiliare aduse în garanţie de D. erau în valoare de 243.000 RON, echivalent 68.483 Euro sau 100.830 USD, această valoare fiind arhisuficientă pentru îndestularea unui creditor diligent şi interesat în urmărirea şi realizarea creanţei sale.

Important de subliniat este recunoaşterea expresă a executorului judecătoresc A. cu privire la existenţa bunurilor imobiliare proprietatea părţii civile (şi implicit valoarea de piaţă a acestora) care au fost aduse în garanţie D. (interogatoriu luat de instanţa de judecată în dosarul civil nr. x/2018).

S-a mai susţinut că acest raport de evaluare imobiliară reprezintă o dovada de existenţă a bunului imobil, iar în cadrul executării silite debitorul răspunde cu întregul patrimoniu, contravaloarea terenului fiind suficientă pentru acoperirea ambelor credite.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei că "în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare nu este menţionat că inculpatul ar fi transmis adrese către ITM, ci doar că debitoarea nu are loc de muncă, aspect dedus din răspunsurile băncilor la care debitoarea avea deschise conturi...", partea civilă a menţionat faptul că executarea silită este o procedura prevăzută de lege, care se desfăşoară conform textelor de lege prevăzute în mod expres pentru aceasta procedură, neexistând deducţia si consemnarea deducţiei în actele de executare care se întocmesc în aceasta procedură.

Totodată, cu privire la încuviinţarea executării silite doar prin poprire, s-a precizat de partea civilă că, în încercarea, reuşită de altfel, de a induce în eroare instanţa de judecata, inculpatul a susţinut fără fundament real faptul că în baza Protocolului încheiat cu creditorul, acesta era obligat să instituie doar popriri, într-o oarecare măsură considerând inculpatul că acesta poate fi primit ca motiv pentru care nu a mai înaintat adresele către instituţiile ITM şi Registrul Comerţului, întrucât, în urma răspunsului pe care urma să-l primească, oricum nu putea să efectueze acte de executare.

Partea civilă a mai arătat că este evident că inculpatul cunoştea care îi erau obligaţiile din Protocol, la Anexa 1 a acestuia (înscrisuri existente la dosarul cauzei), regăsindu-se şi obligaţia de a efectua şi executarea imobiliara.

Cererile de executare silită în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2012 ale creditorului D. au fost formulate pentru toate formele de executare, iar instanţa de judecată a încuviinţat executarea silită în toate formele (nu doar prin poprire), fiind relevantă încheierea dată în dosarul nr. x/2010 prin care Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti a dispus "Admite cererea, încuviinţează executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului".

Mai mult decât atât, prin cererile de încuviinţare executare silită înaintate către Judecătoria Sectorul 3 Bucureşti şi Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti, creditorul D. a solicitat încuviinţarea executării silite pentru titlul executoriu reprezentat de contractul de credit 1594 în toate formele de executare prevăzute de lege.

Astfel, având în vedere împrejurarea că inculpatul se afla într-o eroare voluntară pe care a transmis-o şi instanţei, cu scopul de a-şi justifica faptele penale, apare evidentă intenţia directă cu care acesta a săvârşit infracţiunile, urmărind un scop pe care l-a şi atins.

Urmarea imediata scopului atins de inculpat constă în începerea unei noi executări împotriva părţii civile, executare pornită de creditorul pe care l-a favorizat prin faptele penale, în pofida faptului că în eventualitatea întocmirii unor procese-verbale de încetare a executării care să arate realitatea, nu mai putea fi începută o nouă executare împotriva părţii civile, dreptul creditorului de a obţine executarea silită fiind prescris.

Referitor la motivarea instanţei de fond privind voinţa reală a creditorului care era de continuare a executării silite, s-a arătat că atâta vreme cât acesta a înţeles să continue aceeaşi executare cu P., precum şi cu privire la susţinerile referitoare la lipsa consecinţelor juridice produse de cele două procese-verbale de constatare a imposibilităţii executării, întrucât "termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului de a cere executarea silită s-a întrerupt la data de 02.02.2011,... la data întocmirii adreselor de înfiinţare a popririlor...", s-a arătat de către partea civilă că înscrisurile falsificate de către inculpat, cunoscând că acestea sunt false, fiind folosite în faţa instanţelor de judecată, purtând ştampila şi semnătura executorului A., au fost luate în considerare de instanţele de judecată în aprecierea instituţiei prescripţiei dreptului de a cere executare silită, motivând în sensul că actele îndeplinite în cadrul dosarelor de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UN1/2012, inclusiv procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare datate 18.06.2014, au întrerupt succesiv termenul de prescripţie, determinând curgerea unui nou termen de prescripţie, astfel creditoarea D. având în continuare dreptul de a obţine executarea silită, când în fapt aceasta renunţase la executare.

În concret, partea civilă a solicitat să se aibă în vedere că:

- procedurile de executare silită continuate în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 si nr. 2698/UNI/2012 au fost efectiv abandonate de aproximativ 2 ani de zile (la nivelul anului 2014);

- G. a denunţat protocolul de colaborare cu D. S.A. din data de 13.06.2013, dată de la care nu s-a mai întocmit niciun act de executare, astfel cum susţine şi inculpatul în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată;

- creditorul D. nu a înaintat cheltuielile de executare necesare întocmirii actelor de executare, aspect care nu poate însemna altceva decât renunţarea la executare, solicitând titlurile executorii în acest sens;

- în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, procedura de executare s-a desfăşurat în mod ocult, secret şi netransparent, debitorilor nefiindu-le comunicat niciun act de executare;

- creditorul D., abandonând procedura execuţională prin neachitarea cheltuielilor de executare, a renunţat la executările silite din dosarele nr. x/2012 si y/2012, acesta solicitând si obţinând de la executorul judecătoresc A. titlurile executorii, cu toate consecinţele legale ce se desprind din acest fapt.

Astfel, s-a subliniat că executarea silită trebuie să se desfăşoare în mod legal şi cu respectarea termenelor impuse de legiuitor, procedura fiind expres prevăzută de lege.

Prin actul fals întrerupător de prescripţie, inculpatul a schimbat cursul legal al executării silite în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, dosare care ar fi fost prescrise în absenţa falsurilor folosite şi în situaţia folosirii unor înscrisuri reale, care să reprezinte voinţa reală a creditorului.

Urmare a aprecierii înscrisurilor false şi folosite intenţionat de inculpat, creditorul D. a pornit o noua executare silită împotriva părţii civile, fiind format dosarul de executare nr. 2051/2014, instrumentat de P..

Prin faptele săvârşite, inculpatul a indus în eroare instanţele de judecată precum şi debitorii cu privire la legalitatea procedurilor de executare silită prin plăsmuirea şi contrafacerea actelor de executare.

Trebuie menţionat faptul că raporturile dintre executorul judecătoresc şi creditor sunt supuse regulile mandatului. Astfel, "remiterea de către client a înscrisului original constatator al creanţei constituie mandat de încasare a acesteia" (art. 59 teza a II-a din L188/2000).

Solicitarea de restituire a titlului executoriu urmată de restituirea efectivă a acestuia de către executorul judecătoresc echivalează cu revocarea mandatului de încasare a creanţei cuprinse în titlul executoriu şi are caracterul unei cereri de renunţare la executare, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt, fiind aplicabile dispoziţiile art. 405 indice 2 alin. (3) C. proc. civ. 1865 şi art. 16 ultima teza din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctiva.

Astfel, conform art. 4052 alin. (3) din C. proc. civ. 1865, "Prescripţia nu este întrerupta dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori cel care a făcut-o, a renunţat la ea", iar potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procedeului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o, a renunţat la ea".

Cu alte cuvinte, dacă executorul judecătoresc nu întocmea şi nu folosea procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare cu reţinerea falsă a realităţii şi dacă întocmea procese-verbale de renunţare la executare (întrucât aceasta era voinţa reală a creditorului de vreme ce creditorul nu a insistat în executare şi nu a înaintat nici măcar cheltuielile de executare necesare efectuării actelor, solicitând titlurile), toate actele de executare întocmite până la acel moment nu ar mai fi produs efect întrerupător şi termenului de prescripţie (consecinţa renunţării creditorului la executarea silită).

Prin urmare, adresele de înfiinţare a popririi de care aminteşte instanţa de fond ca fiind întrerupătoare de prescripţie, nu ar mai fi putut avea acest efect, ca o consecinţa firească a renunţării creditorului la executarea silită.

În acest sens a învederat că s-a pronunţat si Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 5658/28.08.2020 în dosarul nr. x/2017 (rămasa definitivă prin decizia civilă nr. 1322/26.05.2021 a Tribunalului Bucureşti).

De asemenea, dacă executorul judecătoresc nu ar fi consemnat în fals imposibilitatea de executare, nu exista niciun act întrerupător de prescripţie, prescripţia extinctivă fiind consecinţa fireasca a inacţiunii atât a executorului judecătoresc cât şi a creditorului D..

În baza titlurilor executorii eliberate în mod nelegal de către executorul judecătoresc A., respectiv în lipsa întocmirii unui proces-verbal de încetare a executării ca urmare a renunţării creditorului, creditorul D. declanşează o noua procedură de executare silită, care formează dosarul de executare silită nr. x/2014, înregistrat la P..

Totodată, actele de executare silită se îndeplinesc de executorul judecătoresc la cererea creditorului. Având în vedere că D. nu a solicitat îndeplinirea de acte de executare, neavansând cheltuieli necesare executării şi solicitând titlurile executorii, apare evidentă renunţarea la executarea silită a creditorului.

În ceea ce priveşte interesul inculpatului să obţină o executare silită de care oricum nu se mai ocupa şi pentru care nici cheltuielile de executare nu şi le recuperase, partea civilă a menţionat faptul că acesta consta în noua colaborare pe care a început-o cu acelaşi creditor, respectiv D. a încheiat un nou protocol de colaborare cu G.. S-a subliniat şi faptul că inculpatul a primit suma de 310 RON pentru fiecare dosar/titlu executoriu predat creditorului.

Referitor la reţinerile instanţei de fond din dosarul nr. x/2018, s-a menţionat faptul că acestea reprezintă un argument în plus legat de consecinţe juridice produse de infracţiunea săvârşită de inculpat.

Astfel, atât Tribunalul Ilfov cât şi Curtea de Apel Bucureşti, au constatat că până la anulare, cele doua acte îndeplinite de executorul judecătoresc sunt presupuse valide, iar solicitarea recurentei reclamante de constatare a nelegalităţii unor acte de executare excedează cadrului procesual determinat prin introducerea acţiunii în răspundere delictuala, atâta vreme cât este reglementata o procedură specială a contestaţiei la executare.

Cu privire la argumentele instanţei de fond, în sensul că nu s-a probat mai presus de orice îndoiala că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare au fost întocmite de inculpat, s-a precizat de către partea civilă că uzul de fals este o infracţiune subsecventa, prin care înscrisurile false devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals. Cu toate acestea, pentru reţinerea acestei infracţiuni nu există condiţia impusă de legiuitor ca inculpatul să săvârşească şi infracţiunea de fals intelectual, fiind suficientă condiţia ca inculpatul să cunoască natura falsă a înscrisului pe care l-a folosit.

Mai mult decât atât, s-a subliniat că acesta a semnat şi ştampilat falsurile, însuşindu-şi conţinutul acestora, atât în varianta iniţială, cât şi după îndreptarea nepermisă a erorilor materiale, recunoscând natura falsă a înscrisurilor folosite.

În opinia părţii civile, mărturisirea executorului judecătoresc cu privire la faptele imputate (plăsmuirea/falsificarea actelor de executare) este completă, acesta recunoscând/descriind amănunţit mecanismul infracţional.

"Referitor la demersurile efectuate la Registrul Comerţului şi Inspectoratul Teritorial de Muncă, vă comunicam că G. a întocmit adresele prin care se solicitau informaţii despre acţiunile/părţile sociale şi locul de muncă al debitorului, însă având în vedere că D. S.A., în calitate de creditor, nu a respectat prevederile art. 3717 din vechiul C. proc. civ. «Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor» şi nu a achitat taxele percepute de respectivele instituţii, adresele emise de biroul nostru, nu au mai fost expediate. Mai mult, la data de 06.06.2013, G. a denunţat Protocolul de colaborare nr. 1269/12.04.2012, încheiat cu D., iar creditorul nu a mai solicitat îndeplinirea niciunui act de executare".

Important de subliniat este, de asemenea, recunoaşterea expresă (pentru a doua oară) a executorului judecătoresc A. cu privire la atestările din procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare din 18.06.2014, respectiv "s-au făcut verificări la Registrul Comerţului unde s-a constatat că debitoarea nu este acţionar şi nici nu deţine părţi sociale la nicio societate comercială, creditorul fiind înştiinţat despre toate aceste demersuri".

Astfel, s-a opiniat că nu poate fi susţinută ipoteza necunoaşterii naturii false a înscrisurilor folosite de inculpat cu scopul de a produce consecinţe juridice, indiferent dacă aceste înscrisuri au fost întocmite în totalitate de inculpat sau dacă acesta doar a atestat conţinutul falsurilor prin semnătură şi ştampilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală la data de 31 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu prim termen de judecată la data de 15 martie 2022.

În etapa procesuală a apelului au fost audiaţi martorii F. şi Q. (termenul de judecată din data de 10 mai 2022) şi inculpatul A. (termenul de judecată din data de 7 iunie 2022).

La termenul de judecată din data de 7 iunie 2022, instanţa a rămas în pronunţare, fiind stabilit termen pentru deliberare, pronunţarea şi redactarea hotărârii la data de 30 iunie 2022, respectiv 16 august 2022, când s-a constatat că este necesară lămurirea cauzei, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din data de 26 mai 2022, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale şi a fost repusă cauza pe rol.

În continuare, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2022, în baza art. 476 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, în dosarul nr. x/2022.

Urmare a publicării deciziei nr. 67/2022 în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, cauza a fost repusă pe rol, iar la termenul de judecată din data de 17 ianuarie 2023, s-a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune de uz de fals în formă continuată prevăzută de dispoziţiile art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în două infracţiuni simple de uz de fals, prevăzute de dispoziţiile art. 323 din C. pen., una presupus comisă la data de 03.09.2015, iar cea de-a doua presupus comisă la 06.10.2017.

De asemenea, s-a luat act că inculpatul A. a solicitat continuarea procesului penal în raport cu dispoziţiile art. 18 C. proc. pen., în ipoteza în care se va stabili că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., exercitarea acţiunii penale este împiedicată de intervenirea prescripţiei răspunderii penale, iar, în acest caz, doar inculpatul poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen.

În lipsa unei cereri de continuare a procesului penal din partea inculpatului, acţiunea penală se stinge, conform art. art. 17 alin. (2) rap. la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., prin pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal.

Totodată, potrivit art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., numai în caz de continuare a procesului penal ca urmare a solicitării inculpatului, se poate pronunţa o soluţie de achitare, dacă se constată incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

În cauză, prin prisma dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că inculpatul A., fiind asistat de avocat ales, a solicitat continuarea procesului penal, sens în care instanţa de apel va analiza, prioritar, temeinicia acuzaţiilor aduse inculpatului.

Astfel, potrivit actului de sesizare, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (şase acte materiale), încadrare menţinută ca atare şi de către instanţa de fond.

În fapt, în esenţă, s-a reţinut că, în datele de 03.09.2015 şi 06.10.2017, inculpatul A., în calitate de executor judecătoresc, a folosit mai multe înscrisuri oficiale false – procese-verbale de cheltuieli de executare datate 19.04.2012 emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare datate de 18.06.2014 emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 - cunoscând că aceste înscrisuri sunt false, în vederea producerii de consecinţe juridice, prin depunerea acestora în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată (Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - dosar civil nr. x/2015 – contestaţie la executare, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - dosar civil nr. x/2017 – pretenţii, devenit ulterior declinării dosar civil nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Cornetu), după cum urmează:

1. prin adresa de înaintare din data de 03.09.2015 în cadrul dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a folosit înscrisul fals proces-verbal de cheltuieli de executare datat 19.04.2012 emis în dosarul de executare nr. x/UNI/2012;

2. prin adresa de înaintare din data de 03.09.2015 în cadrul dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a folosit înscrisul fals proces-verbal de cheltuieli de executare datat 19.04.2012 emis în dosarul de executare nr. x/UNI/2012;

3. prin adresa de înaintare din data de 03.09.2015 în cadrul dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a folosit înscrisul fals proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare - varianta 1 - debit 6.982 RON - datat de 18.06.2014 emis în dosarul de executare nr. 2697/UNI/2012;

4. prin adresa de înaintare din data de 03.09.2015 în cadrul dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a folosit înscrisul fals proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare - varianta 1 - debit 6.982 RON - datat de 18.06.2014 emis in dosarul de executare nr. 2698/UNI/2012;

5. a folosit prin ataşare la întâmpinarea formulată în data de 06.10.2017 în cadrul dosarului civil nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu (anterior declinării dosar nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti având ca obiect pretenţii) a înscrisului fals proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare (varianta 2 – debit 36.692 RON) datat de 18.06.2014 emis în dosarul de executare nr. 2697/UNI/2012;

6. a folosit prin ataşare la întâmpinarea formulată în data de 06.10.2017 în cadrul dosarului civil nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu (anterior declinării dosar nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti având ca obiect pretenţii) a înscrisului fals proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare (varianta 2 - debit 36.692 RON) datat de 18.06.2014 emis în dosarul de executare nr. 2698/UNI/2012.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.01.2023, cu respectarea Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale şi a dreptului la apărare al inculpatului, Înalta Curte a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, dintr-o infracţiune de uz de fals în formă continuată, prevăzută de dispoziţiile art. 323 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în două infracţiuni simple de uz de fals, prevăzute de dispoziţiile art. 323 din C. pen., una presupus comisă la data de 03.09.2015, iar cea de a doua presupus comisă la 06.10.2017, săvârşite în concurs real de infracţiuni, prevăzut de art. 38 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, în sensul că, pe de o parte, s-au folosit patru înscrisuri presupus false, raportat la solicitarea instanţei de judecată prin adresa de înaintare din 03.09.2015, în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 2, iar, pe de altă parte, că s-au folosit alte două înscrisuri presupus false, prin ataşare la întâmpinarea formulată în data de 06.10.2017, în cadrul unui alt dosar, respectiv dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Cornetu.

Faţă de aspectele expuse, având în vedere intervalul de timp scurs între cele două momente, de peste 2 ani şi o lună, modalitatea diferită de comitere a presupuselor fapte, una la solicitarea instanţei, a doua prin ataşare de înscrisuri la întâmpinare, faptul că sunt două dosare distincte, cu rezoluţii infracţionale distincte, rezultă existenţa a două infracţiuni simple.

Sub aspectul unicităţii infracţiunii, respectiv dacă cele patru înscrisuri presupus falsificate, care privesc dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 2, şi cele două înscrisuri presupus falsificate, care privesc dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Cornetu, s-ar constitui în acte materiale distincte, aşa cum a susţinut procurorul, Înalta Curte a avut în vedere că este vorba de un singur element material de folosire a înscrisurilor şi, totodată, că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din C. pen., referitoare la intervalele de timp. Aşadar, nu se poate considera că este vorba de o infracţiune continuată, nefiind în prezenţa unor intervale de timp la care cele patru înscrisuri să fi fost depuse, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2015 ori cele două înscrisuri să fi fost ataşate, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2018.

Astfel fiind, Înalta Curte va proceda la analiza acestor două infracţiuni de uz de fals prevăzute de art. 323 din C. pen., presupus comise de inculpatul A. în datele de 03.09.2015 şi 06.10.2017.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ansamblul circumstanţelor faptice în care au fost comise presupusele infracţiuni deduse judecăţii a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize judicioase şi exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelurilor declarate, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine următoarea situaţie de fapt:

În anul 2008, între S.C. C. S.R.L. (prin administrator B.) şi D. S.A., au fost încheiate două contracte de credit, şi anume:

1. contractul de credit nr. x/21.08.2008, care avea printre accesorii şi contractul de ipotecă imobiliară încheiat la E. sub nr. x/21.08.2008

2. contractul de credit nr. x/24.09.2008, care nu avea asociat niciun contract de ipotecă asupra vreunui bun imobil al societăţii debitoare sau a numitei B..

Întrucât debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile de plată, la data de 12.01.2010 banca a declarat scadenţa anticipată a celor două credite, fiind înregistrate la nivelul Corpului Executorilor Bancari ai băncii următoarele dosare de executare:

a) dosarele aferente contractului de credit nr. x/21.08.2008: dosarele de executare nr. 15/2010, nr. 16/2010 şi nr. 84/2010;

b) dosarele aferente contractului de credit nr. x/24.09.2008: dosarele de executare nr. 22/2010 şi nr. 85/2010.

În perioada 12.04.2012-19.04.2012, în baza acordului încheiat la data de 01.03.2012 între D. şi executorii judecătoreşti A. şi F. (asociaţii G.) au fost preluate de aceştia din urmă, prin procese-verbale de predare primire, un număr de 604 dosare de executare (560 dosare de executare în vederea continuării executării şi 44 dosare în vederea începerii executării) în care D. era creditoare, printre acestea numărându-se şi cele cinci dosare de executare mai sus indicate. G. a înregistrat respectivele dosare după cum urmează:

- dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/21.08.2008);

- dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/21.08.2008);

- dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/21.08.2008);

- dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/24.09.2008);

- dosarul x/2010 a fost înregistrat sub nr. x/2012 (contract de credit nr. x/24.09.2008).

Acuzaţia ce face obiectul prezentului dosar penal, aşa cum rezultă din actul de sesizare a instanţei, vizează doar procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procesele-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 si 2698/UNI/2012, aferente contractului de credit nr. x/24.09.2008.

Pe fondul neachitării de către creditorul D. a cheltuielilor de executare efectuate deja de G., prin actele de executare îndeplinite în dosarele preluate, între cele două părţi a intervenit încetarea relaţiei de colaborare – iniţial conform notificării nr. 1272 transmise de G. la data 06.06.2013 (de manifestare a intenţiei de a nu mai prelungi protocolul încheiat) şi ulterior potrivit tranzacţiei din data de 21.05.2014.

În cuprinsul tranzacţiei s-a consemnat că pentru o parte din dosarele de executare s-a constatat că executarea silită nu mai poate fi efectuată din cauza lipsei bunurilor urmăribile ale debitorilor, urmând a fi emise şi comunicate creditoarei procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procese-verbale de cheltuieli de executare aferente unui număr de 300 de dosare de executare identificate în Anexa 1 (inclusiv dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2012).

Urmare acestei tranzacţii s-au întocmit procesele-verbale de cheltuieli de executare purtând data de 19.04.2012.

Totodată, la data de 18.06.2014 s-a emis în cadrul fiecăruia din dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 câte un proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare, în care se consemna faptul că au fost efectuate verificări la mai multe instituţii (Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, Registrul Comerţului) pentru a stabili deţinerea de către debitorii B. şi S.C. C. S.R.L. de bunuri mobile sau imobile, a unui loc de muncă, de părţi sociale ori acţiuni la vreo societate comercială, deşi, reţine procurorul, inculpatul A. nu a emis adrese către toate instituţiile amintite (Inspectoratul Teritorial de Muncă, Registrul Comerţului), respectiv nu a primit răspunsuri de la toate acestea, pentru a putea concluziona în sensul celor consemnate în procesele-verbale menţionate.

Acuzaţiile aduse inculpatului A. constau în aceea că respectivele înscrisuri, despre care cunoştea că prezintă menţiuni nereale, au fost folosite de către acesta prin depunerea în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată (Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - dosar civil nr. x/2015 – contestaţie la executare, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - dosar civil nr. x/2017 – pretenţii, devenit ulterior declinării dosar civil nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Cornetu) în scopul producerii de consecinţe juridice, respectiv întreruperea cursului prescripţiei şi împiedicarea intervenirii perimării executării silite.

Conform art. 323 din C. pen., folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.

Din această reglementare rezultă că uzul de fals este o activitate subsecventă, prin care înscrisurile false, produs al infracţiunii de fals, devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals.

Infracţiunea de uz de fals, prin însăşi natura sa, implică faptul că ea nu poate fi nici concepută, nici săvârşită fără preexistenţa unui înscris falsificat, susceptibil de a produce consecinţe juridice, ceea ce înseamnă că existenţa unui astfel de înscris fals constituie situaţia premisă în structura infracţiunii de uz de fals.

Cum în cauză, prin actul de sesizare a instanţei, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii (de către A., executor judecătoresc în cadrul camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti) infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (având ca obiect tocmai înscrisurile ce constituie obiectul material al infracţiunilor de uz de fals deduse judecăţii), prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, este necesară analiza cu prioritate a existenţei înscrisurilor falsificate, fără de care infracţiunea de uz de fals nu ar putea subzista, respectiv lipsind situaţia premisă a acesteia, aşa cum prevede textul incriminator, şi anume "folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals".

Conform art. 321 alin. (1) din C. pen., falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Din această dispoziţie legală rezultă că elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări, care ar fi trebuit să fie constatate.

În cazul atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, cel care întocmeşte înscrisul, trece în cuprinsul acestuia, în mod mincinos, o anumită faptă sau împrejurare despre care înscrisul este destinat să facă probă, prezentând-o astfel ca fiind în deplină concordanţă cu realitatea.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă doar cu intenţie, aspect ce rezultă din faptul că legiuitorul a introdus expresia "cu ştiinţă".

Dovedirea intenţiei de a falsifica este deosebit de importantă în contextul în care, în general, atestările neexacte sau omisiunile într-un înscris oficial sunt presupuse ca rezultat al unei erori, unei culpe (neatenţie, uşurinţă, nepricepere din partea funcţionarului), atât timp cât nu se face dovada intenţiei.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va analiza acuzaţia adusă de procuror inculpatului A. cu privire la folosirea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi a proceselor-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 si 2698/UNI/2012, aferente contractului de credit nr. x/24.09.2008, întrucât doar acestea fac obiectul infracţiunii de uz de fals dedus judecăţii.

Într-adevăr, pe parcursul actului de sesizare, se menţionează de către procuror şi alte procese-verbale întocmite în dosarele de executare aferente contractului de credit nr. x/21.08.2008, iar în unele motive de apel se face trimitere la acestea, însă obiectul judecăţii în prezenta cauză îl constituie doar infracţiunea de uz de fals (care are ca obiect – înscrisuri falsificate – actele de executare emise în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 si 2698/UNI/2012), nu şi infracţiunea de fals intelectual pentru care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată chiar prin actul de sesizare din cauză. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Astfel, s-a susţinut de către procuror că procesele-verbale de cheltuieli de executare întocmite de executorul judecătoresc A. sunt false, respectiv a consemnat în fals data de întocmire a acestora, 19.04.2012 (prin antedatarea actelor). S-a mai reţinut că procesele-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 (chiar şi cel emis în dosarul de executare nr. 2876/UNI/2012, dar care nu face obiectul infracţiunii de uz de fals dedus judecăţii) au fost întocmite la aceeaşi oră, 15:27, aspect prea puţin veridic în condiţiile în care redactarea unui asemenea act de executare presupunea efectuarea unor calcule matematice şi enumerarea tuturor cheltuielilor realizate în fiecare dosar de executare cu indicarea valorii în RON a fiecărei activităţi.

S-a mai avut în vedere că prin Ordinul nr. 936/C/12.03.2012 emis de Ministerul Justiţiei s-a aprobat asocierea executorilor judecătoreşti A., F. şi H. sub denumirea de G., cu sediul în Bucureşti, sediu valabil de la data de 03.04.2012 până la data de 05.10.2012, sens în care Curtea de Apel Bucureşti a emis şi certificat la data de 03.04.2012.

Prin Ordinul nr. 1927/C/23.05.2012 emis de Ministerul Justiţiei s-a luat act de încetarea asocierii menţionate cu privire la executorul judecătoresc H., ordin care, deşi este indicat în cuprinsul proceselor-verbale de cheltuieli de executare, are o dată de emitere ulterioară celei indicate ca fiind de întocmire a acestora, 19.04.2012.

Totodată, în calificarea înscrisurilor în cauză ca fiind false, au mai fost avute în vedere menţiunile necorespunzătoare adevărului referitoare la sediul G. din cuprinsul acestora, respectiv Bd. x, Bucureşti, sediu înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti abia la data de 05.10.2012 şi valabil până la data de 01.11.2014.

S-a mai susţinut de către procuror că aspectul privitor la faptul că procesele-verbale de cheltuieli de executare au fost întocmite după intervenirea tranzacţiei din data de 21.05.2014 a fost confirmat de inculpatul A. prin adresa înaintată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data 19.11.2019 şi înregistrată sub nr. x.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că menţionarea datei de încheiere a proceselor-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 ca fiind 19.04.2012, ora 15:27, este o simplă eroare materială, dedusă din existenţa mai multor împrejurări cărora nu le poate fi atribuită o altă relevanţă, astfel:

- chiar în cuprinsul proceselor-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 se face referire la un ordin al ministrului justiţiei nr. 1927/C din 23.05.2012, deci, emis la o dată ulterioară pretinsei întocmirii (19.04.2012) a proceselor-verbale respective;

- cheltuielile de executare indicate în procesele-verbale sunt aferente unor acte de executare ulterioare datei de 19.04.2012, respectiv adresele către D.I.T.L. ce au fost emise la data de 25.05.2012 sau la adresele de înfiinţare poprire care au fost emise începând cu luna iunie 2012;

- chiar inculpatul a recunoscut că a întocmit aceste procese-verbale ulterior datei de 21.05.2014 (când s-a încheiat tranzacţia cu D.), împrejurare care apare menţionată expres în conţinutul tranzacţiei;

- încheierea proceselor-verbale ulterior datei de 21.05.2014 vine să lămurească şi menţiunea referitoare la sediul G. din cuprinsul acestora, respectiv Bd. x, Bucureşti, dat fiind faptul că această adresă a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti ca sediu al G. la data de 05.10.2012 şi a fost valabil până la data de 01.11.2014, aşa cum chiar procurorul reţine în rechizitoriu.

Aşadar, din toate împrejurările anterior expuse, coroborate şi cu adresa înaintată de inculpatul A. Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data 19.11.2019 şi înregistrată sub nr. x, prin care a arătat că procesele-verbale de cheltuieli de executare au fost întocmite după intervenirea tranzacţiei din data de 21.05.2014, rezultă că procesele-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 au fost întocmite după emiterea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1927/C din 23.05.2012, dar şi după încheierea tranzacţiei cu D. din data de 21.05.2014, însă înainte de 01.11.2014, iar menţionarea datei de 19.04.2012, ora 15:27, este o simplă eroare materială.

Fiind emise după data de 21.05.2014, atunci se justifică referirea din cuprinsul acestora la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1927/C din 23.05.2012, la actele de executare (adresele către D.I.T.L. emise la data de 25.05.2012, adresele de înfiinţare poprire emise începând cu luna iunie 2012, etc), la sediul biroului, care în perioada 05.10.2012 - 01.11.2014 a fost stabilit la adresa din Bucureşti, Bd. x, singurele inadvertenţe fiind data de 19.04.2012 şi ora 15:27.

Din declaraţiile martorului F., dar şi ale inculpatului A. rezultă că procesele-verbale de cheltuieli de executare erau întocmite, la solicitarea vreunuia dintre executori, de către angajaţi ai biroului, după nişte drafturi preexistente. Or, această împrejurare poate să clarifice menţionarea datei de 19.04.2012 şi existenţa aceleiaşi ore, 15:27, pe cele două procese-verbale, prin omisiunea angajatului de a modifica în mod corespunzător data şi ora redactării, atât timp cât toate celelalte menţiuni corespund împrejurărilor rezultate din probe şi în contextul în care, la acel moment, se întocmeau procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procese-verbale de cheltuieli în cele 300 de dosare de executare ce urmau a fi predate creditorului D. în maxim 30 de zile de la data semnării tranzacţiei, aşa cum rezultă din punctul 4 al tranzacţiei încheiate la data de 21.05.2012.

Este adevărat că inculpatul A., pe parcursul procesului penal, a avut susţineri diferite cu privire la aceste două împrejurări, respectiv că procesele-verbale au fost întocmite după încheierea tranzacţiei cu banca, apoi revenind şi susţinând că acestea au fost întocmite înainte de acest moment, iar cu privire la aceeaşi oră menţionată pe ambele procese-verbale a arătat că este posibil ca aceasta să indice ora listării celor două înscrisuri şi nu ora redactării acestora. Însă, Înalta Curte reţine că inculpatul, în cadrul procesului penal, poate formula orice apărare, în exercitarea dreptului la apărare, revenind organelor judiciare sarcina verificării acestora în contextul materialului probator administrat în cauză. Din probele administrate în cauză rezultă că procesele-verbale de cheltuieli de executare au fost încheiate ulterior tranzacţiei din data de 21.05.2012, aşa cum s-a expus în cele ce preced, astfel că susţinerea inculpatului în sens contrar nu poate fi reţinută în stabilirea adevărului judiciar.

Pentru a reţine că cele două procese-verbale au fost "antedatate", adică menţionarea greşită a datei a fost făcută de inculpat cu intenţie, aşa cum susţine procurorul, instanţa trebuie să verifice, prin analiza împrejurărilor exterioare, dacă inculpatul a acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a săvârşi un fals, adică de a antedata respectivele acte.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, din însăşi menţiunile proceselor-verbale în discuţie, aşa cum s-a reţinut anterior, rezultă că nu poate fi vorba de o "antedatare", ci de o eroare materială. Astfel, este contrar oricărei logici datarea unui înscris cu o dată anterioară celor ce rezultă din menţiunile consemnate în acelaşi înscris (cum este cazul în speţă, procesul-verbal este datat 19.04.2012, dar în menţiunile cuprinse în acesta se face trimitere la un act emis ulterior acestei date - Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1927/C din 23.05.2012). Or, dacă inculpatul ar fi acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a săvârşi un fals prin antedatarea actului, nu ar mai fi menţionat în cuprinsul actului acele date ulterioare celei de încheiere a acestuia.

Mai mult decât atât, data de 19.04.2012 este data finalizării procesului de preluare de către G. a celor peste 600 de dosare de executare (560 dosare de executare în vederea continuării executării şi 44 dosare în vederea începerii executării) în care D. era creditoare, printre acestea numărându-se şi cele două dosare de executare mai sus indicate, respectiv nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012. În această situaţie, nu există nicio justificare ca inculpatul să dorească să antedateze cele două procese-verbale cu o dată apropiată celei de preluare a dosarelor de executare (poate chiar aceeaşi dată cu cea de preluare), întrucât este evident că nu avea timpul necesar să emită şi să expedieze actele despre care se face menţiune în conţinutul acestor procese-verbale, în condiţiile în care nici nu preluase bine (în perioada 12.04.2012-19.04.2012) toate cele 604 dosare de executare (a se vedea în acest sens procesul-verbal de predare primire nr. x/19.04.2012 – fila x şi adresa din 12.04.2012 – fila x, ambele din vol. 2 d.u.p.).

Aşadar, în opinia Înaltei Curţi toate aceste împrejurări converg către concluzia că inculpatul A. nu a acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a comite un fals, prin antedatarea proceselor-verbale de cheltuieli de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012, ci menţionarea datei de 19.04.2012, ora 15:27, s-a datorat unor erori materiale de tehnoredactare, ce pot fi îndreptate în condiţiile legii, situaţie în care nu se poate reţine caracterul fals al acestor înscrisuri.

Faptul că inculpatul A. nu a uzat de procedura îndreptării erorilor materiale sau completării omisiunilor vădite, din oficiu, conform art. 57 din Legea nr. 188/2000, nu schimbă caracterul actului care conţine erori materiale sau omisiuni vădite, aşa cum se susţine prin motivele de apel formulate de partea civilă.

În continuarea acuzaţiei, s-a susţinut de către procuror că, la data de 18.06.2014, acelaşi executor judecătoresc – inculpatul A. - a emis în cadrul fiecăruia din dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 câte un proces-verbal de constatare a imposibilităţii de executare, în care au fost atestate fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului constând în efectuarea de verificări la mai multe instituţii (Inspectoratul Teritorial de Muncă, Registrul Comerţului pentru a stabili deţinerea de debitorii B. şi S.C. C. S.R.L. de bunuri mobile sau imobile, a unui loc de muncă, de părţi sociale ori acţiuni la vreo societate comercială), dar în fapt nu a emis adrese către Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Registrul Comerţului, respectiv nu a primit răspunsuri de la toate acestea, pentru a putea concluziona în sensul celor consemnate în procesele-verbale menţionate.

În actul de sesizare se reţine că în aceste procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare au fost atestate fapte si împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv aspectele referitoare la efectuarea de verificări în privinţa debitorilor B. şi S.C. C. S.R.L. (deţinerea unui loc de muncă, de părţi sociale ori acţiuni la vreo societate comerciala), constând în emiterea de adrese la Inspectoratul Teritorial de Muncă si Registrul Comerţului şi primirea de răspunsuri de la acestea, respectiv menţiunea privitoare la încheierea actului în cauză într-un singur exemplar, acestea fiind emise în realitate în două exemplare, conform adresei înregistrată de G. la data de 18.11.2019 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi au fost folosite ca şi celelalte prin depunere în fotocopie conform cu originalul la datele de 03.09.2015 şi 06.10.2017 în dosarele civile nr. x/2015 – având ca obiect contestaţie la executare pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti si nr. x/2017 – având ca obiect pretenţii pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în vederea producerii de consecinţe juridice (înscrisurile în cauză fiind apte a produce consecinţe juridice).

Prealabil, Înalta Curte consideră că este necesar să precizeze că referirile din actul de sesizare cu privire la actele de executare efectuate de inculpatul A. în cadrul dosarelor de executare nr. 2874/UNI/2012, nr. 2875/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012 vizează doar infracţiunea de fals intelectual pentru care s-a dispus clasarea prin actul de sesizare a instanţei de judecată, astfel că acestea nu fac obiectul judecăţii în prezenta cauză, conform art. 371 din C. proc. pen.

Aşa cum s-a expus anterior, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, iar printre înscrisurile presupus false folosite de acesta nu se regăsesc acte de executare efectuate în cadrul dosarelor de executare nr. 2874/UNI/2012, nr. 2875/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012.

Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată nu este sesizată cu fapte care să aibă ca obiect acte de executare efectuate în cadrul dosarelor de executare nr. 2874/UNI/2012, nr. 2875/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012, astfel că nu este îndrituită să analizeze aceste acte, iar criticile formulate în apel cu privire la acestea excedează obiectului cauzei deduse judecăţii.

Totodată, Înalta Curte notează că obiectul analizei în prezenta cauză îl reprezintă existenţa menţiunilor necorespunzătoare şi nicidecum temeinicia proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare sau încălcarea de către inculpat a unor dispoziţii legale privind executarea, care excedează obiectului cauzei cu care instanţa penală a fost sesizată, astfel că nu vor fi analizate criticile formulate în apel cu privire la aceste aspecte.

Referitor la acuzaţia de falsificare a celor două procese-verbale de imposibilitate de executare prin atestarea de fapte si împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv aspectele referitoare la efectuarea de verificări în privinţa debitorilor B. şi S.C. C. S.R.L. (deţinerea unui loc de muncă, de părţi sociale ori acţiuni la vreo societate comerciala), constând în emiterea de adrese la Inspectoratul Teritorial de Muncă si Registrul Comerţului şi primirea de răspunsuri de la acestea, respectiv menţiunea privitoare la încheierea actului în cauză într-un singur exemplar, acestea fiind emise în realitate în două exemplare, Înalta Curte reţine următoarele:

O primă observaţie este aceea că procesul-verbal de constatare a imposibilităţii de executare emis iniţial în dosarul nr. x/UNI/2012 (debitor fiind S.C. C. SRL) a fost corectat olograf sub aspectul numărului de dosar (respectiv a fost tăiat cu pixul nr. 2698 şi scris deasupra nr. 2697).

Din e-mail-urile anexate la dosar rezultă că rectificarea numărului de dosar s-a făcut la solicitarea creditoarei transmisă la data de 02.03.2015, ora 10:33, în urma căreia s-a procedat la modificarea numărului de dosar, forma finală a procesului-verbal fiind comunicată creditoarei, prin e-mail, în aceeaşi zi, la ora 10:48.

Acelaşi proces-verbal, dar şi cel încheiat în dosarul de executare nr. x/UNI/2012 au fost din nou rectificate, din oficiu, de această dată sub aspectul cuantumului debitului.

Astfel, observând că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi 2698/UNI/2012 prezentau vădite erori cu privire la debitul indicat, s-a procedat la refacerea acestora, fiind modificat debitul de 6.982,93 RON (indicat greşit) în debitul de 36.692,83 RON (suma corectă care se regăseşte şi în încheierile de încuviinţare a executării silite, dar şi în procesele-verbale de cheltuieli de executare), pe exemplarele rectificate fiind aplicată ştampila nouă, refăcută la data de 16.03.2015, întrucât cea veche a fost pierdută.

Aşadar, emiterea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare în cele două dosare (nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012), după schimbarea ştampilei la data de 16.03.2015, a avut drept scop îndreptarea erorilor referitoare la debit. Cu privire la diferenţa de ştampile, la data de 16.03.2015, întrucât inculpatul a pierdut ştampila ce avea pe amprentă câte o steluţă în stânga şi dreapta stemei României, acesta a înregistrat la Monitorul Oficial anunţul nr. x/16.03.2015 referitor la acest aspect, şi, în acelaşi timp, a refăcut ştampila în forma în care o foloseşte şi în prezent, forma fără cele două steluţe.

Din declaraţiile martorului F., dar şi ale inculpatului A. rezultă că procesele-verbale de constatare a imposibilităţii de executare erau întocmite de către angajaţi ai biroului, după nişte drafturi preexistente, apoi erau prezentate unuia dintre executori, în funcţie de cum erau prezenţi la momentul întocmirii respectivelor acte.

Această împrejurare, a folosirii unor modele de procese-verbale standard, este confirmată şi prin menţiunea regăsită chiar în procesul-verbal emis pentru debitorul S.C. C. S.R.L., unde se menţionează că "debitoarea nu are loc de munca", or este de la sine înţeles că o persoană juridică – societate comercială nu poate avea un "loc de muncă".

Pentru a reţine că cele două procese-verbale au fost falsificate în mod voit de către inculpat, adică acesta cu ştiinţă a semnat cele două acte care cuprindeau aspecte nereale, aşa cum susţine procurorul, instanţa trebuie să verifice, prin analiza împrejurărilor exterioare, dacă inculpatul a acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a săvârşi un fals, adică de a semna respectivele procese-verbale ştiind că în acestea sunt consemnate împrejurări nereale.

Sub acest aspect este important de reţinut următoarele împrejurări:

- la momentul redactării şi semnării iniţiale a celor două procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare emise în cele două dosare (nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012), acestea conţineau erori, chiar de substanţă (eroarea referitoare la debit şi la locul de muncă al debitoarei persoană juridică) care au fost rectificate pe parcurs, aşa cum s-a reţinut anterior;

- încheierea acestor procese-verbale a avut loc ca urmare a tranzacţiei din data de 21.05.2014, în care s-a stipulat ca, într-un termen de 30 de zile, să fie predate băncii un număr de 300 de dosare de executare în care s-a constatat imposibilitatea executării, cu actele de executare (procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procese-verbale de cheltuieli de executare, solicitate în mod expres de către bancă prin tranzacţie) şi titlurile în original. Or, pregătirea celor 300 de dosare s-a făcut sub presiunea timpului scurt de predare.

- în cadrul celor două dosare de executare, aşa cum rezultă din materialul probator, s-au efectuat unele adrese către anumite instituţii (adrese de poprire către bănci, adrese către DITL), adrese semnate de executori, aşa cum rezultă din declaraţiile martorului F., dar şi din cele ale inculpatului A., ceea ce înseamnă că au fost întreprinse unele demersuri pentru identificarea bunurilor debitorilor în vederea executării silite a acestora pentru suma pe care o datorau băncii şi pentru care nu existau garanţii imobiliare;

Or, în opinia Înaltei Curţi toate aceste împrejurări converg către concluzia existenţei unui dubiu cu privire la împrejurarea că inculpatul A., la momentul semnării proceselor-verbale în discuţie, a acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a comite un fals, respectiv de a semna acele acte deşi ştia că în conţinutul lor sunt inserate aspecte nereale.

Simplul fapt al semnării proceselor-verbale în conţinutul cărora se regăseau erori evidente (număr de dosar greşit, suma debitului greşită, menţiunea despre loc de muncă în cazul persoanei juridice) poate conduce la concluzia că acestea au fost semnate de către inculpatul A. fără o verificare a conţinutului.

Coroborând această împrejurare cu cea rezultată din tranzacţia încheiată cu banca la 21.05.2014, adică pregătirea şi predarea către bancă a unui număr de 300 de dosare de executare într-un termen de 30 de zile, întăreşte concluzia că inculpatul nu a verificat sau a verificat sumar actele de executare (procese-verbale de constatare a imposibilităţii de executare şi procese-verbale de cheltuieli de executare) întocmite în cele 300 de dosare, printre care şi dosarele în discuţie, ceea ce ridică suficiente semne de întrebare în ce priveşte conştiinţa şi voinţa de a falsifica actele de executare.

În general, atestările neexacte sau omisiunile într-un înscris oficial sunt presupuse ca rezultat al unei erori, unei culpe (neatenţie, uşurinţă, nepricepere din partea funcţionarului), atât timp cât nu se face dovada intenţiei.

Or, dovada intenţiei de a falsifica trebuie făcută de organul judiciar prin probele administrate, altfel dubiul profită inculpatului, conform principiului in dubio pro reo.

Prin actul de sesizare, procurorul s-a preocupat îndeosebi a dovedi că unele menţiuni cuprinse în cele două procese-verbale sunt nereale, demonstrând prin probe că debitorii executaţi în cele două dosare de executare deţineau bunuri mobile şi chiar imobile ce puteau fi executate, susţinând chiar reaua credinţă a inculpatului.

Însă, este de observat că, în mare parte, se face analiza actelor de executare şi a bunurilor imobiliare emise şi urmărite în dosarele de executare nr. 2874/UNI/2012, nr. 2875/UNI/2012 şi nr. 2876/UNI/2012 constituite în baza contractului de credit nr. x/21.08.2008, ce are ca accesorii un contract de ipotecă şi un contract de garanţie reală mobiliară, după care se trage concluzia asupra activităţii inculpatului desfăşurată în cele două dosare de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 constituite în baza contractului de credit nr. x/24.09.2008, care are ca accesoriu doar contractul de garanţie mobiliară asupra soldului creditor deschis la contractul nr. x/24.09.2008 şi biletul la ordin din data de 24.09.2008 emis de S.C. C. S.R.L., avalizat de persoana vătămată.

Un asemenea raţionament nu poate fi însuşit întrucât, pe de o parte, fiecare executare se realizează în funcţie de garanţiile pe care contractul le are şi este bine cunoscută prioritatea garanţiei imobiliare ipotecare pentru creditul pe care-l garantează, iar pe de altă parte, reaua credinţă a inculpatului nu poate fi verificată prin existenţa unor bunuri care, eventual, dovedesc împrejurările nereale consemnate în actele de executare, ci prin probe din care să rezulte că a cunoscut caracterul nereal al anumitor menţiuni şi, în cunoştinţă de cauză, a semnat acele acte de executare.

Inculpatul A. nu a negat împrejurarea că adresele către I.T.M. şi Registrul Comerţului nu au fost expediate, prezentând diverse justificări (că nu au fost avansate cheltuielile de executare de către bancă sau că nu mai era necesară emiterea acestor adrese atât timp cât executarea s-a încuviinţat doar prin poprire, la acel moment fiind necesară indicarea terţilor popriţi - băncile), însă a negat pe tot parcursul procesului penal intenţia de a falsifica vreun înscris şi intenţia de a folosi vreun înscris cunoscând că este fals în vederea producerii unei consecinţe juridice, revenind astfel obligaţia organelor judiciare de a dovedi contrariul prin probe, obligaţie care nu este îndeplinită în speţă.

Totodată, Înalta Curte reţine că prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază al procesului penal, organele judiciare sunt chemate să respecte anumite cerinţe, respectiv vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea ei definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

În practica judiciară (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dosar nr. x/2006, decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007), s-a reţinut că "Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc echivocului în privinţa vinovăţiei inculpatului, Înalta Curte a stabilit în jurisprudenţa sa că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu mai există, şi totuşi îndoiala persistă, în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat".

În concluzie, Înalta Curte reţine că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. a acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a comite falsuri, prin semnarea proceselor-verbale de cheltuieli de executare "antedatate" emise în dosarele de executare nr. x/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 şi prin semnarea proceselor-verbale de constatare a imposibilităţii de executare - variantele 1 şi 2 - datate 18.06.2014 şi emise în dosarele de executare nr. 2697/UNI/2012 şi nr. 2698/UNI/2012 în care sunt inserate unele menţiuni nereale.

Pe cale de consecinţă, nefăcându-se dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. a acţionat cu conştiinţa şi voinţa de a comite falsuri, Înalta Curte nu poate reţine decât că aceste împrejurări (consemnarea unor menţiuni şi date nereale) s-au datorat unor erori materiale de tehnoredactare (în condiţiile folosirii modelelor prestabilite) şi a unei superficialităţi a inculpatului în verificarea acestora înainte de semnare, situaţie în care nu se poate reţine caracterul fals al acestor înscrisuri, în sensul dispoziţiilor art. 321 din C. pen.

Aşa cum s-a reţinut anterior, existenţa infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din C. pen., depinde de existenţa infracţiunii de fals, respectiv ea nu poate fi nici concepută, nici săvârşită fără preexistenţa unui înscris falsificat, ceea ce înseamnă că existenţa unui astfel de înscris fals constituie situaţia premisă în structura infracţiunii de uz de fals.

În speţă, nefiind reţinut caracterul fals al înscrisurilor care fac obiectul infracţiunilor de uz de fals, astfel cum au fost ele calificate juridic de instanţa de apel, acestora le lipseşte situaţia premisă din structură, ceea ce conduce la lipsa de tipicitate, cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fapta nu e prevăzută de legea penală.

Pe cale de consecinţă, este de prisos analiza de către instanţă a celorlalte elemente de configurare a infracţiunii de uz de fals (elementul material al laturii obiective, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, latură subiectivă) criticate în motivele de apel de către toţi apelanţii, inclusiv de către parchet, întrucât o astfel de analiză nu poate conduce la o altă finalitate.

Cum motivele de apel formulate de parchet şi de partea civilă sunt în sensul constatării îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului şi, pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (parchetul), respectiv condamnarea inculpatului (partea civilă B.), Înalta Curte, pentru considerentele anterior expuse, le constată ca fiind nefondate.

Cât priveşte motivul de apel al parchetului vizând desfiinţarea de înscrisuri, Înalta Curte, având în vedere considerentele anterior expuse şi soluţia ce va fi pronunţată în cauză, în apel, apreciază că şi acesta este nefondat.

Printre motivele de apel, apelantul inculpat A. a solicitat şi achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv fapta nu există. Întrucât în ordinea de preferinţă a cauzelor de achitare, cauza invocată de apelantul inculpat are prioritate faţă de cea constatată incidentă de către instanţă, această solicitare va fi analizată.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte nu poate reţine solicitarea apelantului inculpat A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., fapta nu există, întrucât acesta, în calitate de executor judecătoresc, a semnat actele de executare în care sunt inserate unele menţiuni ce nu corespund realităţii (erori materiale) şi le-a înaintat instanţelor judecătoreşti, situaţie în care se constată o schimbare materială în realitatea înconjurătoare incompatibilă cu cazul de la lit. a) a art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.

Faţă de toate considerentele anterior expuse, constatând incidenţa cazului prevăzut în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., ca urmare a solicitării inculpatului de continuare a procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1/F din data de 04 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi art. 18 din C. proc. pen. va achita pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. (fapta din 03.09.2015), reţinută prin schimbarea încadrării juridice prin încheierea de şedinţă din data de 17.01.2023.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi art. 18 din C. proc. pen. va achita pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. (fapta din 06.10.2017), reţinută prin schimbarea încadrării juridice prin încheierea de şedinţă din data de 17.01.2023.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelanta parte civilă B. la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuielile judiciare avansate de stat în apelurile declarate de parchet şi de inculpatul A. vor fi lăsate în sarcina statului.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la apelul declarat de partea civilă, în temeiul art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 482 rap. la art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta cu ocazia judecării cauzei în fond şi în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1/F din data de 04 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi art. 18 din C. proc. pen. achită pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. (fapta din 03.09.2015), reţinută prin schimbarea încadrării juridice prin încheierea de şedinţă din data de 17.01.2023.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi art. 18 din C. proc. pen. achită pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. (fapta din 06.10.2017), reţinută prin schimbarea încadrării juridice prin încheierea de şedinţă din data de 17.01.2023.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă pe apelanta parte civilă B. la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuielile judiciare avansate de stat în apelurile declarate de parchet şi de inculpatul A. vor fi lăsate în sarcina statului.

În temeiul art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 482 rap. la art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., respinge ca neîntemeiată cererea formulată de apelanta partea civilă având ca obiect obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate cu ocazia judecării cauzei în fond şi în apel.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea deciziei la dispoziţia părţilor şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 9 mai 2023.