Constitutional unconstitutionality exception inadmissible where party seeks legislative amendment to expand cassation appeal scope against special confiscation orders

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 07.02.2023, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) şi art. 434 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de petentul A..

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că petentul A., prin avocat, a înţeles să critice dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) şi art. 434 alin. (1) din C. proc. pen. care reglementează condiţiile de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, susţinând în concret împrejurarea că modul de reglementare a acestor prevederi legale îi îngrădeşte petentului A. accesul la justiţie prin faptul că nu se poate adresa instanţei cu o cerere de recurs în casaţie împotriva încheierii prin care s-a dispus măsura confiscării speciale asupra terenului aflat în proprietatea sa.

Astfel, a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, întrucât condiţia privind legătura cu cauza este doar formal îndeplinită în speţă, în condiţiile în care, în concret, în raport cu modul de formulare a excepţiei, autorul acesteia tinde la modificarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că, din această perspectivă, cererea nu îndeplineşte condiţiile legale de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât nu a fost formulată în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru a se asigura armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.

De asemenea, a mai reţinut că, deşi aparent s-a susţinut de apărare că excepţia invocată vizează o soluţie legislativă şi nu o omisiune legislativă, în concret, prin excepţia invocată de către petentul A. nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de modificarea legislativă a unui text de lege pe care autorul excepţiei îl contestă.

În final, a concluzionat că, aşa cum a fost formulată în cauza de faţă cererea de sesizare, reiese că prin excepţia invocată se critică reglementarea legiuitorului în materia recursului în casaţie, mai exact prin criticile formulate ceea ce se urmăreşte de către autorul excepţiei este adăugarea la lege în sensul de a se prevede posibilitatea părţilor de a exercita calea extraordinară a recursului în casaţie şi împotriva încheierilor prin care s-a dispus măsura confiscării speciale, cum este cazul în prezenta speţă.

În realitate, petentul contestă conţinutul reglementărilor legiuitorului din cuprinsul dispoziţiilor legale ale art. 436 alin. (1) lit. b) C din C. proc. pen. şi ale art. 434 alin. (1) din C. proc. pen., prin excepţia invocată tinzându-se la modificarea textelor de lege în sensul dorit de acesta.

Astfel, s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de petentul A. nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora.

II. Împotriva încheierii din data de 7 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs în termen legal petentul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi şi Casaţie la data de 08.02.2023, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 16.02.2023.

Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esenţă, petentul A. a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate cerute de lege.

Astfel, a apreciat că legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza este determinată de faptul că de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate depinde admisibilitatea recursului în casaţie formulat de petent.

Procedând la analiza condiţiei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, prima instanţă nu s-a limitat doar la a verifica în ce măsură aceasta poate influenţa soluţionarea fondului cauzei în care a fost ridicată, ci a statuat şi asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia formulată, fapt care excedează atribuţiilor recunoscute instanţei în acest cadru procesual.

A arătat că, deşi instanţa a respins cererea de sesizare motivat de faptul că prin aceasta se tinde la modificarea dispoziţiilor legale, singura aptă de a decide dacă prin formularea excepţiei se tinde la modificarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie este doar Curtea Constituţională a României.

În susţinerea cererii de sesizare a invocat deciziile Curţii Constituţionale nr. 2/2017 şi 651/2017 şi a arătat că analiza similitudinilor dintre deciziile menţionate şi prezenta situaţie nu poate fi făcută de către Înalta Curte în etapa admisibilităţii, acest atribut revenind doar Curţii Constituţionale a României în analiza fondului excepţiei de neconstituţionalitate.

O altă critică vizează faptul că în motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă face aprecieri cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra acesteia sub umbrela analizării condiţiei legăturii cu cauza, în condiţiile în care Curtea Constituţională este singura competentă în materie să se pronunţe asupra competenţei sale, rolul instanţelor de judecată fiind doar acela de a analiza condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate.

În concluzie, a apreciat că Înalta Curte şi-a depăşit atribuţiile de verificare a admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, procedând la o analiză subiectivă a oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale, cu aprecieri asupra concordanţei între prezenta excepţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a admite o astfel de excepţie.

III. Analizând recursul declarat de petentul A., Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României.

Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, privind organizarea judiciară, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când judecă în ultimă instanţă, judecă printr-un complet diferit al acesteia recursul formulat împotriva hotărârilor pronunţate de această secţie prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele:

1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;

3. condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;

4. condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.

Astfel cum a statuat prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (petentul A.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă învestită cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulate de petentul A. împotriva încheierii nr. 106/2022 din data de 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia – secţia penală.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) şi cele ale art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.

Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.

Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A., respectiv cerinţele privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reţinând că decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Fiind un remediu procesual, excepţia de neconstituţionalitate vizează în principal verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Prin demersul întreprins, petentul A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a normelor criticate.

Prin criticile formulate recurentul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal) şi art. 434 alin. (1) C. proc. pen. (pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor) care, în opinia acestuia, nu oferă posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva încheierilor prin care s-a dispus confiscarea specială în procedura reglementată de art. 5491 C. proc. pen.

Altfel spus, prin acest demers procesual, petentul A. urmăreşte reformarea C. proc. pen. prin introducerea unor noi prevederi care să dea posibilitatea recurentului de a declara calea de atac a recursului în casaţie şi în alte cazuri decât cele strict şi limitativ prevăzute de lege. Practic, recurentul încearcă o modificare a condiţiilor de exercitare a căii de atac a recursului în casaţie prin adăugarea la lege a unor noi tipuri de hotărâri susceptibile de a fi atacate cu această cale de atac.

Or, în acord cu prima instanţă, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea sau completarea dispoziţiilor cu privire la care instanţa de control constituţional a fost sesizată, această atribuţie fiind în sarcina Parlamentului care reprezintă unica autoritate legiuitoare a ţării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

În ceea ce priveşte criticile formulate de petentul A. prin motivele de recurs, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, faţă de argumentele anterior menţionate, motivele care vizează legătura excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei nu pot fi primite.

Referitor la faptul că prima instanţă nu s-a limitat doar la a verifica în ce măsură excepţia invocată poate influenţa soluţionarea fondului cauzei în care a fost ridicată, ci a statuat şi asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia formulată, această chestiune excedând atribuţiilor recunoscute instanţei în acest cadru procesual, Înalta Curte, astfel cum anterior a reţinut, constată că, spre deosebire de celelalte condiţii de admisibilitate care presupun o analiză formală, condiţia legăturii dintre excepţia invocată şi soluţionarea cauzei comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv, fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

Legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită doar în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate. Pentru aceste motive, critica este nefondată.

Cât priveşte critica referitoare la deciziile pronunţate anterior de Curtea Constituţională cu privire la hotărârile care sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs în casaţie, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, reţinând că doar instanţa de contencios constituţional poate analiza şi se poate pronunţa asupra fondului unei excepţii, instanţele judecătoreşti examinând excepţia numai din perspectiva filtrului de admisibilitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faţă de lipsa unei legături efective între necesitatea exercitării unui control de constituţionalitate şi soluţionarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 7 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 7 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2023.