Validity of loan fees: abusive nature of un-negotiated processing and administration clauses under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 3 iunie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat constatarea nulităţii absolute a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008: a) clauza 1.1. din contractul de credit privind comisionul de procesare în cuantum de 2.266 CHF şi clauza 3.12. care stabileşte modalitatea de calcul şi de percepere a acestui comision în cuantum de 2,2%; b) clauzele privind costurile contractului de credit, respectiv clauzele 3.1., 3.2, 3.3, 3.4., 3.5., 3.6., 3.7., 3.10. şi 3.13; c) clauza 3.14. referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,15%, perceput de banca şi aplicat la soldul creditului; d) clauza 4.1. referitoare la moneda în care urmează să se facă plăţile; e) clauza 4.4. referitoare la modificarea valorii ratelor şi a clauzei prevăzute la 4.6. privind riscul valutar; f) clauza 3.13 privind comisionul de plata anticipată de 3%.

Totodată, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului adiţional încheiat la data de 27 decembrie 2013 la contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008, precum şi constatarea nulităţii absolute a actului adiţional încheiat la data de 15 iulie 2011 la contractul de credit nr. x

Reclamanta a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, urmând ca pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în plus de către aceasta, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestor sume şi până la data achitării efective a acestora.

S-a solicitat obligarea pârâtei să revină la marja iniţială de 2,61% şi să o menţină pe toată perioada contractuală, precum şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor reprezentând dobânda achitată peste procentul de 5,5%, precum şi la dobânda legală aferentă acestor sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestor sume şi până la data achitării efective a acestora.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.266 CHF, încasată cu titlu de comision de procesare, în funcţie de cursul oficial stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobândă ce urmează sa fie calculata de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestei sume; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 22.07.2008 şi până la data de 15.07.2011, precum şi la dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestei sume. S-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21 iunie 2016 reclamanta a depus cerere completatoare, prin care învederat următoarele aspecte: în legătură cu comisionul de procesare suma totală ce trebuie restituită este de 2.266 CHF, echivalentul a 9.456 RON, calculată la un curs de 4.173 RON/CHF, pentru perioada 22.07.2008 - 03.06.2016, la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 2.173,59 RON, calculată la cursul de 2.204 RON/CHF; în legătură cu comisionul de administrare suma totală ce trebuie restituită este de 5.508 CHF, echivalentul a 22.985 RON, calculată la un curs de 4.173 RON/CHF, la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 3.857 RON, pentru perioada 15.07.2011 - 03.06.2016, calculată la cursul de 3.685 RON/CHF; referitor la petitul 4 din cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat că valoarea totală a creditului ce trebuia restituită conform primului grafic de rambursare, la cursul de 2,204 RON/CHF, este de 454.932 RON, iar valoarea totală a creditului ce trebuie restituită conform cursului valutar existent la data introducerii cererii de chemare în judecată, este de 861.357 RON, rezultând o diferenţă de 454.932 RON la un curs valutar de 4,173 RON/CHF; în ceea ce priveşte petitul nr. 5 din cererea de chemare în judecată, a fost indicată ca dobândă majorată suma de 152.183 CHF, cu 50.904 CHF mai mult faţă de momentul semnării contractului de credit; pentru petitul nr. 6 din cererea de chemare în judecată, se menţionează că pârâta trebuie să restituie suma 520 CHF, echivalentul a 2.169 RON, la un curs de 4,173 RON/CHF, la care se adăugă dobânda legală în cuantum de 466,38 RON, calculată la un curs de 2,809 RON/CHF.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13 şi Norma BNR nr. 17/2013.

2. Prin sentinţa civilă nr. 8059 din 19 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2017, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile noi depuse de către intimata-pârâtă şi a respins probele cu interogatoriul intimatei, expertiza contabilă şi declaraţia testimonială, solicitate de apelanta-reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 2071 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat.

4. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 31 octombrie 2017 a formulat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 2383 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu majoritate, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamantă în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare, menţinându-se în rest decizia recurată.

5. Prin decizia nr. 2169 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea, fiind constatată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit încheiat între părţi. Totodată, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele achitate în baza clauzelor nule, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăţi, până la achitarea efectivă. A fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

6. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare respingerea apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În primul rând, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că aceste comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Potrivit recurentei, clauzele contractuale privitoare la comisioanele de administrare şi procesare reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008.

În acest sens, în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că, în măsura în care comisioanele acoperă costurile administrative în legătură cu împrumutul acordat, aceste costuri trebuie să fie considerate ca făcând parte din obiectul principal al contractului.

Prin urmare, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează condiţii restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al unor astfel de clauze, arătând că se poate constata un astfel de caracter numai în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. În al doilea rând, recurenta apreciază că, fiind vorba de clauze exprimate în mod clar şi inteligibil, acestea sunt excluse de la control, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei, contractul de credit conţine indicaţii corecte şi clare, în concordanţă cu art. 75 din Legea nr. 296/2004, arătându-se la art. 3.12 şi art. 3.14 denumirile, costurile privind comisioanele de procesare şi administrare cu explicaţia aferentă perceperii acestora.

Conform prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, a fost învestită să verifice care sunt serviciile pentru care s-a stipulat în contract perceperea celor două comisioane şi dacă acestea au corespondent în realitate.

În opinia recurentei, dispoziţiile contractuale care prevăd comisionul de procesare şi de administrare sunt clare şi inteligibile, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a naturii contraprestaţiilor, nefiind utilizaţi termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu şi avizat să înţeleagă din chiar denumirea comisioanelor care sunt prestaţiile echivalente ale părţilor, chiar dacă operaţiunile nu au fost descrise exhaustiv.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în mod constant că art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE nu impune ca acele clauze contractuale cuprinse într-un contract de împrumut, ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale şi care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrate sau acordare, să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor de bani astfel percepute. În acest sens, recurenta aminteşte decizia CJUE pronunţată în cauza nr. 621/17, Kiss vs. Cib Bank.

Prin urmare, arătarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul şi a datei scadente, sunt condiţii suficiente pentru a aprecia că respectiva clauza nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind necesară o detaliere a activităţilor prestate de bancă în cadrul clauzei respective.

Noţiunea de acordare a creditului presupune analiza cererii depuse de consumatori, întocmirea dosarului de credit şi a contractului, verificarea documentelor şi a garanţiilor prezentate de consumatori, informarea consumatorilor.

De asemenea, noţiunea de administrare a creditului se referă la gestionarea dosarului de credit, ce presupune calculul dobânzilor, procesarea tranzacţiilor, verificarea periodică a respectării de către client a obligaţiilor asumate şi a garanţiilor, raportarea informărilor la Centrala Riscurilor Bancare, termenii neavând alt înţeles decât cel din vorbirea curentă.

Având în vedere că în graficul de rambursare sunt consemnate sumele datorate de intimata-reclamantă în fiecare lună, iar comisionul de acordare a fost plătit la încheierea contractului, fiind precizat chiar şi cuantumul acestuia în cadrul clauzei criticate (1.1 lit. b) reiese că reclamanta a fost în măsură să aprecieze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă din contract.

Susţine recurenta că nu s-a dovedit niciun dezechilibru semnificativ între prestaţiile dintre părţi sau reaua-credinţă a acesteia, sens în care invocă cauza C- 415/11 Mohamed Aziz din 14.03.2013 şi cauza Constructor Principado S.A. împotriva Jose Ignacio.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de trimitere, ca în rejudecare să se verifice corespondentul în realitate al celor două comisioane, recurenta invocă decizia pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentarla S.A., la 16 iulie 2020, în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiara nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

Or, recurenta susţine că a făcut dovada serviciilor furnizate efectiv pentru acordarea creditelor şi administrarea acestora, respectiv a fost întocmită oferta şi dosarul de creditare, au fost verificate informaţiile furnizate de intimata- reclamantă, garanţiile, iar pe parcursul derulării contractului au fost calculate dobânzile, a fost înştiinţată intimata-reclamantă cu privire la valoarea prestaţiilor lunare, au fost verificate plăţile şi garanţiile, au fost încheiate acte adiţionale, emise înştiinţări referitor la derularea contractului.

Prin urmare, nici din perspectiva prestaţiilor efective furnizate de bancă, nu se identifică un dezechilibru între prestaţiile corelative ale părţilor.

În consecinţă, recurenta apreciază că nu a fost dovedit caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de procesare şi de administrare, în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, astfel încât şi capătul de cerere subsidiar privind restituirea prestaţiilor executate în baza acestei clauze este neîntemeiat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29.06.2022, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 3 noiembrie 2022, intimata-reclamantă A. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a constatat că prin apărările formulate de intimata-reclamantă nu se contestă admisibilitatea căii de atac, ci motivarea recursului. În consecinţă, Înalta Curte a calificat excepţia ca fiind a nulităţii recursului, a prorogat discutarea acesteia, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023.

Examinând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge, având în vedere că recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel cu privire la clauzele care instituie comisionul de procesare şi comisionul de administrare, prevăzute la art. 3.12 şi art. 3.14 din Contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008, precum şi cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor declarate abuzive.

Astfel, criticile recurentei pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că, prin decizia nr. 2383 din 19 noiembrie 2020, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, respectiv în primul ciclu procesual, s-a reţinut că, în realitate, clauzele prevăzute de art. 3.12 şi 3.14 din contract nu au fost negociate cu consumatorul, iar în cuprinsul clauzelor nu sunt prevăzute prestaţiile efective în schimbul cărora s-au perceput aceste comisioane, lipsa contraprestaţiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii presta banca lunar în schimbrul acestor comisioane, întrucât acestea aveau un caracter preformulat. Totodată, s-a reţinut faptul că aceste două clauze nu respectă exigenţele bunei-credinţe şi vatămă interesele patrimoniale ale reclamantei consumator, precum şi faptul că, au caracter abuziv clauzele care se referă la aceste comisioane, întrucât motivaţia perceperii lor nu rezultă şi nu se justifică în contract.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, întrucât instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel, ca un preambul, a reiterat aspectele dezlegate de către instanţa de casare, punctând ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, respectiv chesiunile referitoare la modalitatea de negociere, incidenţa unui contract de adeziune, interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, reţinându-se totodată menţiunile din decizia de casare referitoare la clarificarea chestiunii vizând elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în rejudecare, instanţa de apel a efectuat analiza cu privire la aspectele tranşate prin decizia de casare, în limitele şi în funcţie de reperele stabilite de instanţa de recurs.

Art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată". În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultă că în cauză instanţa de apel nu a încălcat limitele casării, ci, dimpotrivă, s-a conformat îndrumărilor obligatorii şi dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs.

În consecinţă, instanţa de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare şi care au intrat în puterea lucrului judecat, a constatat că se impune admiterea apelului formulat de reclamantă şi schimbarea hotărârii primei instanţei, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi constatării nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit încheiat între părţi, precum şi restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de procesare şi de administrare şi a dobânzii legale aferente acestora.

În acest context, toate susţinerile recurentei-pârâte, prin care încearcă să demonstreze faptul că cele două clauze au fost negociate şi sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate, cât timp instanţa de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că cele două clauze nu au fost negociate de părţile în litigiu. De asemenea, s-a reţinut că aceste clauze, care au un caracter preformulat, creează, contrar cerinţei bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii presta banca lunar în schimbul acestor comisioane.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere şi lipsa de preocupare a intimatei-pârâte de a demonstra, cu prilejul rejudecării căii de atac, faptul că plata comisioanelor corespunde unor servicii furnizate de bancă, dar şi unor cheltuieli prilejuite de prestarea respectivelor servicii, ţinând cont de verificările pe care instanţa era chemată să le efectueze conform hotărârii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

Instanţa de apel, fiind ţintă de dezlegările oferite de instanţa de casare, a reţinut că intimata nu a demonstrat că a furnizat apelantei elemente suficiente pentru ca aceasta să ia cunoştinţă de conţinutul şi de funcţionarea clauzelor în discuţie, precum şi de rolul acestora în contractul de împrumut, într-o manieră care să permită părţii să aibă acces de motivele care justifică plata celor două comisioane.

Prin urmare, urmând indicaţiile oferite prin decizia de casare, în mod corect instanţa de apel a dispus admiterea apelului, cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi constatării nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit, considerând, totodată, întemeiată şi solicitarea accesorie de restituire a sumelor achitate în baza clauzelor constatate nule.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. A susţinut, în esenţă, că, faţă de caracterul complex al contractului de credit bancar, şi comisioanele pot fi considerate prestaţii esenţiale şi, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanţa naţională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc şi alţii, C-186/17, par. 35 şi 36).

Aşadar, noţiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greşit aplicat de către instanţa de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.

Faţă de argumentele arătate, instanţa supremă constată că, în cauză, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanţa de apel a argumentat în mod legal şi aplicat cauzei, motivele pentru care a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2169 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, respectiv chitanţele nr. 649/30.04.2022 şi nr. 668/29.06.2022 şi factura nr. x/4.06.2022, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2169 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. să achite intimatei-reclamante A. suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.