Tripartite payment agreement liability and penalty applicability voided for failure to formulate cassation grounds

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Bucureşti–Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 777/A din 16 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata- reclamantă B. S.A. – prin administrator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 549/05.03.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta A. S.R.L., solicitând, admiterea recursului şi anularea în întregime a deciziei civile recurate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că a fost obligată la plata sumei de 120.772,11 RON, cu titlu de debit principal, precum şi la plata de penalităţi de întârziere în valoare de 0,15% pe zi de întârziere de la scadenţa facturilor x şi până la data plăţii. Aceste facturi nu au fost emise către societatea pârâtă în baza convenţiei tripartite, ci către debitoarea reclamantei - D. S.R.L.

Pe cale de consecinţă, susţine că facturile emise în baza contractului de tipar dintre reclamantă şi debitoarea sa, nu au fost înregistrate niciodată în contabilitatea societăţii pârâte, ceea ce a condus la imposibilitatea acesteia de a ţine evidenţa facturilor respective.

Autoarea căii de atac consideră că instanţa de apel, în mod eronat, nu a făcut decât aplicarea principiului conform căruia "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", cu trimitere şi la decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest dosar.

Astfel, a menţionat că nu contestă aplicarea acestui principiu în speţă, însă instanţa de apel a înţeles greşit modul în care se aplică principiile contractuale şi părţile implicate, în raport de asumarea obligaţiilor fiecăreia.

S-a învederat că între pârâta A. S.R.L., apelantă şi societatea debitoare D. S.R.L., s-a încheiat Convenţia – Angajament de plată, datată 26 martie 2015 şi semnată de A. S.R.L. la 29 aprilie 2015.

Pârâta A. S.R.L. s-a angajat la plata unor sume de bani către B. S.A., având în vedere solicitarea creditorului pârâtei - D. S.R.L., societate faţă de care pârâta era obligată în baza unui contract în vigoare la momentul solicitărilor iniţiale de plată.

La data de 28 mai 2015, D. S.R.L. a notificat pârâta (prin adresa nr. x/28.05.2015), comunicându-i faptul că începând cu data notificării nu vor mai tipări cu reclamanta B. S.A., ci cu o altă societate, E. S.R.L. De asemenea, s-a comunicat că înţelegerea dintre pârâtă, D. S.R.L. şi reclamanta B. S.A. încetează de la această dată (28 mai 2015), sens în care s-a trimis o altă convenţie de plată.

Aşadar, în opinia recurentei-pârâte, la ordinul creditorului său direct, D. S.R.L., convenţia tripartită cu intimata-reclamantă a încetat.

În acest context, pârâta nu avea cum să aibă relaţii contractuale cu aceasta, în lipsa dispoziţiilor de plată ale creditoarei sale (convenţia prevedea că "în baza prezentei, A. va achita sumele datorate D. S.R.L. direct către B. S.A . . . . . . . . . .plăţile se vor face până la concurenţa debitului înregistrat de D. la B. S.A.").

Instanţa de apel a continuat să facă o gravă confuzie între prevederile contractuale ale contractului de tipar (aplicabile exclusiv între reclamantă şi debitoarea D. S.R.L.) şi prevederile contractuale ale convenţiei tripartite încheiate între pârâtă, reclamantă şi debitoarea D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că acest contract (cel de tipar) nu a fost nici cesionat şi nici novat, prin Convenţia – Angajament de plată anterior menţionată, astfel încât nu se poate înţelege că ar fi preluat toate obligaţiile direct către reclamantă sau că ar fi avut cum să înregistreze facturile emise de reclamantă către D. S.R.L., în contabilitatea proprie.

Pârâta A. S.R.L. s-a obligat la efectuarea plăţilor către creditorul său (D. S.R.L.), exclusiv la ordinul acestuia, astfel încât la data de 28 mai 2015 orice obligaţie asumată către B. S.A. a încetat, întrucât aşa cum s-a dovedit, în mod constant, relaţia contractuală cu reclamanta era o relaţie tripartită, interdependentă. Prin urmare, nu putea funcţiona bidimensional, doar între societatea pârâtă şi reclamantă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în rejudecare, faţă de cele anterior expuse, în raport de solicitările formulate de reclamanta B. S.A., recurenta-pârâtă A. S.R.L. apreciază că putea fi obligată la plată numai faţă de creditoarea D. S.R.L., în limita sumelor ce decurgeau din contractul de intermediere încheiat între aceste două entităţi, în caz contrar, fiind încălcat tocmai principiul amintit de instanţa de apel în rejudecare - convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În etapele procesuale anterioare, s-a arătat că în situaţia în care pârâta ar fi efectuat plăţi datorate D. S.R.L. către o altă societate, respectiv către reclamanta B. S.A., fără a avea acordul creditoarei sale, s-ar fi aflat în ipoteza încălcării prevederilor contractuale bilaterale dintre pârâtă şi creditorul său direct şi, pe cale de consecinţă, ar fi putut să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere şi a altor daune-interese generate, ca urmare a acestei încălcări, cu atât mai mult cu cât pârâta nu avea calitatea de terţ poprit faţă de creditoare în prezentul dosar şi nici nu a fost cesionat sau novat contractul iniţial.

Recurenta-pârâtă consideră că nu îi puteau fi aplicabile prevederile contractului încheiat între reclamantă şi D. S.R.L., ci doar cele ale convenţiei tripartite, care o obligau la plata către reclamantă, în măsura în care creditoarea sa îi comunica această obligaţie.

Prin urmare, este total greşită soluţia instanţei de fond care a dispus obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, având în vedere faptul că în convenţia tripartită nu există vreo prevedere referitoare la penalităţi de întârziere.

Instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de împrejurarea că s-au achitat facturile emise de intimata-reclamantă în perioada de 2 luni, aplicabilă convenţiei tripartite, iar facturile cu privire la care s-a dispus obligarea la plată nu au fost emise în această perioadă.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut apărările intimatei-reclamante, potrivit cărora prezentul litigiu nu se aplică facturilor creditoarei din anul 2017 (pe care pârâta le-a achitat conform celor învederate în apel), dar se aplică, în opinia sa, facturilor emise în anul 2015, fără să ţină seama de faptul că se aplică, în realitate, doar facturilor emise în perioada de valabilitate a convenţiei, respectiv 26 martie 2015 – 28 mai 2015.

Orice sumă pe care pârâta ar fi fost obligată să o plătească către reclamanta din prezentul dosar, ar fi trebuit să fie achitată doar dacă erau îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- D. S.R.L. ar fi datorat o sumă către reclamantă, născută în interiorul perioadei de valabilitate a convenţiei tripartite;

- pârâta A. S.R.L. ar fi trebuit să plătească către D. S.R.L. o sumă egală sau mai mare decât cea datorată de D. S.R.L. reclamantei, în cadrul aceleiaşi perioade;

- D. S.R.L. ar fi adus la cunoştinţa pârâtei obligaţia de a efectua această plată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că nu avea cum să fie obligată (către reclamantă) la plata unui debit principal mai mare decât cel pe care l-ar fi datorat, la rândul său, creditoarei reclamantei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. (conform precizărilor depuse la data de 10 octombrie 2022, dosarul de recurs).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie– secţia a II-a civilă, la data de 15.09.2022, sub nr. x/2016*.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus punct de vedere în scris la raport, solicitând înlăturarea concluziilor raportului în sensul că recursul promovat ar fi nul şi că nu ar fi incidente motive de recurs de ordine publică, pe care instanţa de recurs le-ar putea invoca din oficiu, şi admiterea în principiu a cererii de recurs, considerând ca fiind îndeplinite condiţiile legale pentru a se proceda la judecata pe fond a recursului, prin raportare la prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi fixarea termenului de judecată în şedinţă publică şi citarea părţilor în vederea judecării pe fond a cererii de recurs.

A susţinut că prin recursul promovat a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând, totodată, netemeinicia excepţiei nulităţii recursului.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Fiind luată în examinare cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, pentru neîndeplinirea cerinţei motivării căii de atac, deoarece, nerespectarea acestei condiţii imperative atrage sancţiunea nulităţii şi exclude cercetarea oricăror alte aspecte, Înalta Curte urmează să o admită şi să anuleze recursul, având în vedere următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea cererii, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate. În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

În speţă, se constată că recursul, deşi întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi încadrabile în textele legale invocate, şi nici în alte motive de recurs din cele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. aceasta, în condiţiile în care, recurenta- pârâtă reiterează, în calea extraordinară de atac, aspectele sesizate în apel ori prin întâmpinare, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc decizia recurată.

Mai mult, prin cererea de recurs nu se aduce nicio critică (de legalitate) deciziei recurate, dimpotrivă, se reiau, amplu, aspecte în ce priveşte fondul cauzei şi pretinse greşeli materiale reproşate instanţei de apel; recurenta nu critică raţionamentul acesteia, ci reia susţinerile formulate în etapele procesuale anterioare.

Din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că, deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără a fi formulate critici concrete împotriva deciziei din apel.

Prin criticile formulate în cererea de recurs, recurenta-pârâtă şi-a exprimat nemulţumirea sub aspectul modului de stabilire a situaţiei de fapt a cauzei prin raportare la probele administrate, raţionamentul instanţei în interpretarea probatoriului, iar trimiterile la anumite dispoziţiile legale au fost făcute pentru a fi reevaluată situaţia de fapt a cauzei; or, dezvoltarea acestora nu permite încadrarea şi analizarea din perspectiva motivelor de recurs invocate, motiv pentru care, nu pot fi reţinute ca şi critici de nelegalitate.

Faţă de criticile deduse judecăţii în calea de atac a recursului, cât şi prin raportare la considerentele instanţei de apel, Înalta Curte constată, astfel, că recurenta-pârâtă readuce spre analiză instanţei de control judiciar probleme asupra cărora instanţa anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, însă, dezlegările punctuale cuprinse în decizie, ceea ce pune problema imposibilităţii încadrării susţinerilor acesteia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu se poate cenzura, în absenţa unor critici împotriva dezlegărilor deciziei din apel, soluţia acestei instanţe.

Astfel, prezentarea din cererea de recurs de faţă nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C .proc.civ, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii deciziei recurate.

Pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei în soluţionarea cauzei, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs, ceea ce, în speţă, nu se poate reţine.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., intervine sancţiunea nulităţii recursului.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, va anula recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 777/A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.