Jurisdiction over Insurers' Guarantee Fund inaction: civil competence for compelling payment claim processing despite administrative law allegations

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la 09.05.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtul la soluţionarea de îndată a cererii de plată pe care i-a transmis-o la 24.10.2021 şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1609/27.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, deşi nu există o reglementare expresă privitoare la instanţa competentă de a cenzura refuzul Fondului de garantare a asiguraţilor de soluţionare a cererii de plată, iar dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 stabilesc în competenţa instanţei civile soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziei emise de Fond, nu există nicio justificare rezonabilă ca litigiile precum cel pendinte să atragă competenţa curţii de apel.

A mai reţinut că această concluzie se impune în scopul stabilirii unui regim unitar al tuturor acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fie că privesc actul motivat de respingere a sumelor pretinse, fie lipsa răspunsului Fondului privind solicitarea plăţii despăgubirilor.

În acest context, a constatat că revine instanţei civile competenţa materială de soluţionare a cauzei, iar nu celei de contencios administrativ.

Totodată, referitor la art. VI din O.U.G. nr. 102/2021, a subliniat că acesta reglementează normele de drept aplicabile procedurii administrative din faţa Fondului, şi nu procedurii judiciare, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile noi de procedură, conform art. 24 C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii, art. 129 alin. (2) pct. 2 şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ., şi făcând aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 327/19.01.2023, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în contencios administrativ, întemeiată pe art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că nu poate fi schimbată cauza acţiunii.

A mai apreciat că nu pot fi aplicate prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, deoarece normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Totodată, a apreciat că această concluzie este şi mai evidentă, în condiţiile în care legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de Fondul de garantare a asiguraţilor, prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ şi de principiul specialia generalibus derogant, întrucât este în discuţie o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, prin care competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei Fondului a fost stabilită în favoarea instanţelor civile, aşa încât sfera de aplicare a normei şi sfera de competenţă a instanţelor civile nu pot fi extinse la orice cauze ce implică Fondul de garantare a asiguraţilor.

Referitor la cauza acţiunii, a subliniat că reclamanta a menţionat în mod expres că a formulat o acţiune în contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică.

Evocând art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cauza este curtea de apel de la sediul reclamantei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 03.03.2023.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta, creditor de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, a învestit instanţa de judecată cu o cerere privind obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată formulată la 24.10.2021, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Divergenţa care a dus la crearea prezentului conflict de competenţă a fost determinată de calificarea diferită dată acţiunii de cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanţei competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanţa creditorului.

Din analiza art. 12 şi urm. din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări şi asigurător intervine în situaţia insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului şi urmăreşte satisfacerea creanţei de asigurări din disponibilităţile Fondului.

Într-o astfel de situaţie, natura dreptului pe care îl dobândeşte creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului priveşte aplicarea dispoziţiilor legale în materie de asigurări şi interpretarea contractului de asigurare încheiat de părţi.

În altă ordine de idei, se reţine că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de garantare a asiguraţilor nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuţie nu poate împiedica persoana îndreptăţită să îşi valorifice drepturile şi nici nu o poate pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li s-au soluţionat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanţei competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei revin spre competentă soluţionare instanţelor civile de la sediul Fondului.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, şi în cazul refuzului Fondului de a soluţiona cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz tot la instanţele civile de la sediul acestuia.

Reţinând, aşadar, că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fond este una civilă – drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este unul de contencios administrativ, sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, câtă vreme soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei emise în baza dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanţelor civile de la sediul Fondului de garantare a asiguraţilor, soluţionarea acţiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competenţa aceloraşi instanţe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situaţie, neexistând nicio raţiune juridică care să justifice partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reţinerea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluţiona o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabileşte calificarea juridică a actelor deduse judecăţii, nefiind ţinut de textul de lege greşit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.