Competence to adjudicate silence of insurance guarantee fund on payment claim: civil court jurisdiction under insurance law notwithstanding administrative procedure statute

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la 04.05.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâul Fondul de garantare a asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtul la soluţionarea de îndată a cererii de plată pe care i-a transmis-o la 21.10.2021 şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1816/17.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, deşi nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acţiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, întrucât finalitatea urmărită de reclamantă este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa unui răspuns din partea pârâtului este asimilată unei decizii de respingere a cererii.

A mai reţinut că prin norma legală enunţată a fost atribuită instanţelor de drept comun competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor Fondului.

Totodată, a subliniat că în cazul falimentului unui asigurător, instanţele civile de la sediul Fondului au competenţă materială şi teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părţi, aceleaşi reguli de competenţă aplicându-se, din raţiuni de simetrie, şi în cazul refuzului de a soluţiona o cerere sau a nesoluţionării acesteia în termen rezonabil.

Făcând trimitere la aplicarea în timp a prevederilor din O.U.G. nr. 102/2021, cu referire la art. VI din actul normativ şi ale art. 24 C. proc. civ., a reţinut că procesul a început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură şi că cererea de plată a fost depusă la pârât la o dată ulterioară momentului modificărilor legislative intervenite, astfel că şi din această perspectivă noile norme procedurale referitoare la competenţa materială de soluţionare a cererii sunt incidente.

Aşadar, aplicând art. 100, rap. la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., a reţinut competenţa materială a judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial a evidenţiat că legea specială a stabilit competenţa teritorială exclusivă în favoarea instanţei civile de la sediul Fondului.

Prin sentinţa civilă nr. 489/26.01.2023, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că acţiunea se circumscrie unei cereri în contencios administrativ, fiind totodată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

A mai reţinut că, nu pot fi aplicate însă prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Totodată, a apreciat că această concluzie este şi mai evidentă, în condiţiile în care legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de Fondul de garantare a asiguraţilor, prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ.

Soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi în niciun caz nu se poate extinde sfera de competenţă a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de garantare a asiguraţilor.

Evocând art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cauza este curtea de apel de la sediul reclamantei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 03.03.2023.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta, creditor de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, a învestit instanţa de judecată cu o cerere privind obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată formulată la 21.10.2021, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Divergenţa care a dus la crearea prezentului conflict de competenţă a fost determinată de calificarea diferită dată acţiunii de cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanţei competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanţa creditorului.

Din analiza art. 12 şi urm. din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări şi asigurător intervine în situaţia insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului şi urmăreşte satisfacerea creanţei de asigurări din disponibilităţile Fondului.

Într-o astfel de situaţie, natura dreptului pe care îl dobândeşte creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului priveşte aplicarea dispoziţiilor legale în materie de asigurări şi interpretarea contractului de asigurare încheiat de părţi.

În altă ordine de idei, se reţine că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de garantare a asiguraţilor nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuţie nu poate împiedica persoana îndreptăţită să îşi valorifice drepturile şi nici nu o poate pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li s-au soluţionat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanţei competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei revin spre competentă soluţionare instanţelor civile de la sediul Fondului.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, şi în cazul refuzului Fondului de a soluţiona cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz tot la instanţele civile de la sediul Fondului.

Reţinând, aşadar, că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fond este una civilă – drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este unul de contencios administrativ, sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, câtă vreme soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei emise potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanţelor civile de la sediul Fondului de garantare a asiguraţilor, soluţionarea acţiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competenţa aceloraşi instanţe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situaţie, neexistând nicio raţiune juridică care să justifice partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reţinerea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluţiona o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabileşte calificarea juridică a actelor deduse judecăţii, nefiind ţinut de textul de lege greşit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.