Conflict of jurisdiction in labor termination litigation: determination of territorial competence based on legal domicile versus effective residence at the time of filing

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2022, la 30.03.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziilor de sancţionare disciplinară: avertisment scris nr. 92/01.02.2022; 93/02.02.2022; 94/02.02.2022; 110/01.03.2022 şi decizia de sancţionare disciplinară emisă la 07.03.2022 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 1394 din 30 iunie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă a declinat, în favoarea Tribunalului Ilfov, competenţa de soluţionare a acţiunii, reţinând, în esenţă, următoarele:

Din verificarea actului de identitate al reclamantului, efectuată de instanţă în şedinţa publică din 16.06.2022, a rezultat că acesta are domiciliul legal în Târgovişte, jud. Dâmboviţa, la adresa indicată în cuprinsul acţiunii.

Conform raportului de investigaţii, întocmit de C. S.R.L., reclamantul are reşedinţa efectivă în comuna Chiajna, sat Dudu, localitate în care reclamantul are domiciliul efectiv aproximativ din anul 2020. De altfel, şi lucrătorii la magazinul din apropierea locuinţei au semnalat prezenţa acestuia în zonă, aproximativ de la începutul anului.

Dreptul comun în materia conflictelor de muncă este reprezentat de art. 269 Codul Muncii.

Din punct de vedere procesual, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu, aşa cum rezultă din conţinutul art. 85 şi urm. C. proc. civ., este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.

Concluzionând, tribunalul a avut în vedere că în determinarea instanţei competente să soluţioneze o cauză, nu se are în vedere domiciliul legal al persoanei ce se adresează instanţei, ci locul în care locuieşte efectiv pe o perioadă relativ îndelungată. Or, din raportul de investigaţii a rezultat că reclamantul locuieşte în Chiajna din anul 2020, ceea ce dovedeşte faptul că acesta are reşedinţa efectivă în acea localitate şi nu în Târgovişte, aşa cum a indicat în cererea de chemare în judecată.

Pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia civilă cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2924 din 10 noiembrie 2022, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei; a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat pricina la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În fundamentarea acestei sentinţe, în aplicarea art. 269 alin. (1) şi alin. (2) din Codul Muncii, art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Între părţile litigante a fost încheiat contractul individual de muncă nr. x/11.07.2019, raporturile de muncă încetând prin emiterea Deciziei din data de 07.03.2022 prin care reclamantului i-a fost desfăcut, ca sancţiune disciplinară, contractul individual de muncă.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale care reglementează domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice instanţa a constatat că schimbarea adresei de domiciliu reprezintă o opţiune a persoanei fizice, simpla stabilire a unei reşedinţe neputând echivala, prin sine însuşi, cu schimbarea domiciliului în lipsa unor elemente din care să rezulte fără echivoc această intenţie, cu atât mai mult această concluzie neputând fi trasă prin raportare la faptul că reclamantul a locuit ori locuieşte perioade mai scurte ori mai lungi de timp la o adresă din comuna Chiajna, în condiţiile în care acesta susţine că domiciliul său este cel inserat în cartea de identitate.

Nu se poate pretinde reclamantului să făcă dovada situaţiei sale locative în condiţiile în care acesta nu pretinde că locuieşte la altă adresă decât cea de domiciliu sau că aceasta din urmă nu reprezintă locuinţa sa principală.

Având în vedere că legislaţia face distinţia clară între domiciliu şi reşedinţă, iar la dosarul cauzei nu au fost identificate elemente din care să rezulte că reclamantul a înţeles să îşi schimbe adresa principală, instanţa a constatat că domiciliul acestuia este în municipiul Târgovişte, astfel încât Tribunalul Dâmboviţa nu îşi putea declina competenţa de soluţionare a cauzei decât în situaţia în care constata că nu este competent, nu şi în situaţia în care şi altă instanţă egală în grad ar fi competentă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin cererea adresată Tribunalului Dâmboviţa, la 30.03.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziilor de sancţionare disciplinară: avertisment scris nr. 92/01.02.2022; 93/02.02.2022; 94/02.02.2022; 110/01.03.2022 şi decizia de sancţionare disciplinară emisă la 07.03.2022 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, dispoziţii din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competenţa teritorială pentru soluţionarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Faţă de cele anterior expuse, la determinarea instanţei competente este necesar a se avea în vedere domiciliul sau reşedinţa reclamantului la data sesizării instanţei.

În speţă, se constată că reclamantul a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă, la tribunalul de la domiciliul său (Tribunalul Dâmboviţa), arătat în mod expres în acţiune.

Cu toate acestea, instanţa sesizată a stabilit, în baza unui raport de investigaţii, că reclamantul are reşedinţa efectivă în localitatea Chiajna şi nu în Târgovişte, aşa cum a indicat în cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa, potrivit art. 88 din acelaşi cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana îşi are locuinţa secundară, şi poate fi considerată domiciliu dacă acesta din urmă nu este cunoscut (art. 90 C. civ.).

Conform dispoziţiilor art. 91 C. civ., dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus evocate reiese că prin domiciliul persoanei fizice se înţelege locul unde aceasta îşi are locuinţa principală, astfel cum este evidenţiată în documentele de identitate, adresa de reşedinţă a unei persoane putând fi asimilată adresei de domiciliu numai în situaţia în care aceasta din urmă nu este cunoscută.

Scopul regulii de competenţă teritorială în materia litigiilor de muncă, a fost acela de a proteja reclamantul şi nu poate fi atins dacă domiciliul nu este asociat cu locuinţa efectivă, deoarece ar fi lipsit de exerciţiul drepturilor sale procesuale.

În acest context, trebuie arătat, însă, că reclamantul a ales să introducă acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa şi a indicat domiciliul său ca fiind în Muncipiul Târgovişte, str. x.

Aşa fiind, raportat la împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 30.03.2022, domiciliul reclamantului se regăseşte în Muncipiul Târgovişte, potrivit cărţii de identitate aflate la dosar şi afirmaţiilor constante ale acestuia, fiind irelevante orice alte susţineri care tind să stabilească o situaţie contrară celor relevate de înscrisurile dosarului şi de însuşi autorul demersului judiciar, Înata Curte constată că Tribunalul Dâmboviţa este instanţa căreia îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cererii deduse judecăţii.

În considerarea celor ce preced, reţinând că la data introducerii acţiunii reclamantul avea domiciliul în jud. Dâmboviţa, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2023.