Recurs dismissed for failure to obtain shareholders' meeting resolution authorizing suit against former director; appellant ordered to pay court costs

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, la data de 14 iulie 2021, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 11.128 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, actualizată în raport cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data de 12 august 2018, până la data achitării integrale a despăgubirii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 2018-2019 din C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2829 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu, şi a respins cererea de chemare în judecată, având în vedere lipsa calităţii procesuale active.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 820 A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei Societatea Naţională a Sării S.A.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtului suma de 2.352,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă.

4. La data de 25 iulie 2022, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 820 A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşita a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în acest sens susţinându-se că instanţa de apel a interpretat în mod greşit faptul ca primul alineat al art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu se refera exclusiv la aceeaşi situaţie cu cea de la alin. (5) al aceluiaşi articol.

Astfel, recurenta susţine că prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar directorilor aflaţi în funcţie, nu şi foştilor directori ai unei societăţi, cărora le-au încetat mandatul. În opinia recurentei, art. 155 din Legea nr. 31/1990 este aplicabil doar în ipoteza în care persoanele pentru care se decide atragerea răspunderii sunt în funcţie şi, prin urmare, nu se poate pune problema lipsei de reprezentare a societăţii în demararea acţiunii, neimpunându-se desemnarea vreunei persoane însărcinate să exercite acţiunea în justiţie. În consecinţă, textul de la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil pentru ipoteza în care societatea avea la momentul formulării acţiunii alt director general, cu drept de reprezentare.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit aplicabilitatea art. 82 alin. (1) teza I şi art. 200 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., această critică fiind circumscrisă motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susţine că, anterior anularii cererii de chemare în judecată, prima instanţă trebuia să acorde reclamantei un termen, în conformitate cu prevederile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., pentru a acoperi lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele societăţii. Astfel, s-a învederat că a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, având în vedere că prima instanţă a anulat cererea de chemare în judecată fără respectarea procedurii prevăzute la art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Intimatul-pârât A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. Totodată, a solicitat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimatul-pârât.

Cauza a fost înregistrată la 4 august 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 21 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 17 ianuarie 2023.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, susţinânând că acest text de lege nu poate fi aplicat ipotezei în care se atrage răspunderea fostului director general, ci doar în situaţia directorului general aflat în exerciţiul mandatului.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu, şi a respins cererea de chemare în judecată, având în vedere lipsa calităţii procesuale active, soluţie menţinută prin respingerea apelului.

În cauză, prima instanţă a reţinut că reclamanta a introdus acţiunea în răspundere împotriva fostului său director general şi preşedinte al consiliului de administraţie fără a deţine în prealabil o hotărâre a adunării generale a acţionarilor săi prin care să se decidă iniţierea prezentului demers judiciar.

În apel, reclamanta a susţinut că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar directorilor aflaţi în funcţie ai unei societăţi, iar nu persoanelor care au deţinut la un moment dat această funcţie.

Cu privire la această critică, instanţa de apel a subliniat că argumentul invocat de reclamantă nu poate fi primit, faţă de modalitatea de formulare a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constatându-se că acest text de lege nu se referă doar la administratori sau directori, ci şi, la fondatori, cenzori sau auditori financiari. În cazul acestora nu ar exista niciun impediment pentru ca societatea să acţioneze în justiţie prin organele sale obişnuite, însă, cu toate acestea, legea arată că acţiunea aparţine adunării generale, la fel ca în cazul directorilor sau administratorilor.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că nu este vorba numai despre necesitatea deblocării anumitor situaţii, ci şi despre faptul că, date fiind implicaţiile acestei acţiuni, legiuitorul a considerat necesar ca ea să aparţină adunării generale.

În recurs, relamanta a reluat această critică, susţinând că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 este incident doar în ipoteza atragerii răspunderii directorului aflat în exerciţiul mandatului, nu şi fostului director.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată urmând a fi respinsă, având în vedere că instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei şi a dat un răspuns argumentat interpretării oferite cu privire la aplicarea acestui text de lege şi directorului căruia i-a încetat mandatul. În recurs, se observă că recurenta-reclamantă nu aduce critici noi hotărârii atacate, prin raportare la considerentele care susţin soluţia instanţei de prim control judiciar, ci doar reiterează motivul de apel, fără a critica în concret dezlegarea dată de către instanţa de apel.

Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia, în enumerearea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există o distincţie între directori în funcţie şi foşti directori.

Totodată, se constată că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, concluzia care rezultă este că declanşarea acţiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

Prin urmare, instanţa de recurs observa că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toţi directorii societăţii, aflaţi în funcţie sau nu, în timp de dispoziţiile art. 155 alin. (5) din aceeaşi lege reglementează efectele juridice produse de demararea acţiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcţie.

În cauză, acţiunea a fost introdusă de directorul general al societăţii, în baza calităţii sale de reprezentant al acesteia, în absenţa unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acţiunii.

În aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, corect au reţinut instanţele de fond că formulării generale a textului cu privire la acţiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincţii ce nu sunt prevăzute de lege.

O altă critică invovată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 82 alin. (1) teza I şi art. 200 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.. În acest sens, s-a arătat că, anterior anularii cererii de chemare în judecată, prima instanţă trebuia să acorde reclamantei un termen pentru complinirea neregularităţilor constatate în cauză, respectiv lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele societăţii.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acest motiv de casare a fost invocat omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Faţă de argumentele arătate, instanţa supremă constată că, în cauză, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanţa de apel a argumentat în mod corect soluţia pronunţată arătând motivele pentru care a validat soluţia şi raţionamentul primei instanţe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. împotriva deciziei civile nr. 820 A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-pârât A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, respectiv factura x din 13 decembrie 2022, precum şi extrasul de cont din 15 decembrie 2022, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatului-pârât A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei Societatea Naţională a Sării S.A. la plata sumei de 1.774,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. împotriva deciziei civile nr. 820 A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Societatea Naţională a Sării S.A. să achite intimatului-pârât A. suma de 1.774,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.