Civil vs. administrative jurisdiction over Insurance Claimants' Guarantee Fund's failure to process payment requests

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 4 mai 2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de plată transmise în data de 22 octombrie 2021.

În drept, reclamanta a invocat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi art. 1 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1587 din 4 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, fiind declinată soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti.

În motivare, instanţa a reţinut că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă un act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) teza a II-a din Legea 554/2004, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, la stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei este aplicabilă dispoziţia derogatorie cuprinsă în art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia instanţele civile de la sediul pârâtului sunt competente să soluţioneze cauzelor ce au ca obiect anularea deciziei pârâtului de respingere a cererilor de plată.

Curtea, faţă de valoarea pretinsă de reclamantă, conform art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., a reţinut competenţa materială în soluţionarea cauzei în favoarea judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, competentă este Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în cărui circumscripţie teritorială se află sediul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 2 noiembrie 2022, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 224 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti– secţia civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost suspendată din oficiu judecata cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În considerentele sentinţei, judecătoria a reţinut faptul că reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, iar instanţa este obligată să o respecte, neputând-o modifica, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Instanţa a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, întrucât reclamanta a intentat o acţiune în contencios administrativ potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind aplicabile regulile de competenţă materială prevăzute la art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. 96 alin. (1) C. proc. civ.

3. Dosarul a fost înregistrat la 10 februarie 2023, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Curtea de Apel Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei pendinte în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru următoarele considerente:

În cauză, conflictul negativ de competenţă a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 şi urm. din Legea nr. 213/2015 precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea de îndată a cererii de plată formulată conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, "în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege".

Totodată, potrivit art. 13 alin. (4) "aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3)", iar potrivit alin. (5) "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare" şi alin. (51) "hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

De asemenea, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvenţă poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condiţiile prevăzute la art. 121 şi alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancţiunea decăderii din drept".

Înalta Curte reţine că ipoteza reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, întrucât reclamanta invocă lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, la cererea de plată a creanţei de asigurări.

În condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu emite decizia de soluţionare a cererii de plată, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente.

Sub aspectul determinării instanţei competente, din textele legale evocate, competente să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei sunt instanţele civile de la sediul pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

De aceea, pentru identitate de raţiune se impune ca şi în cazul refuzului pârâtului de a soluţiona cererea de plată, să poată fi formulată cerere de chemare în judecată împotriva acestuia, tot la instanţele civile de la sediul pârâtului.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, nu există raţiune juridică care să justifice partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Atât timp cât soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei emise potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanţelor civile de la sediul Fondului, soluţionarea acţiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competenţa aceloraşi instanţe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situaţie.

În acest sens este şi decizia nr. 9 din 20.03.2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet competent să soluţioneze recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

Având în vedere că premisele din decizia menţionată sunt similare cu cele din prezenta cauză, obiectul fiind tot o obligaţie de a face, competenţa de soluţionare a refuzului de plată revine instanţelor civile.

Este de menţionat şi că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a asiguraţilor este una civilă, fiind un drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ. De altfel, refuzul sau omisiunea de a soluţiona o cerere de despăgubire decurgând dintr-un contract de asigurare nu poate fi considerat act administrativ asimilat, întrucât chiar dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor este calificat ca fiind autoritate publică, actul pe care îl emite nu este în regim de putere publică în sensul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa competentă pentru judecarea acţiunilor îndreptate împotriva deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor este deopotrivă competentă în soluţionarea cererilor care derivă din temporizarea procedurii reglementate de art. 12 şi urm. din Legea nr. 213/2015.

Întrucât acţiunea având ca obiect obligaţia de a face este evaluabilă în bani, solicitându-se soluţionarea cereri de plată a creanţei în cuantum de 1.771 RON, competenţa materială aparţine judecătoriei potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială este aplicabilă regula generală prevăzută la art. 107 C. proc. civ. şi având în vedere sediul pârâtului din Sectorul 2 Bucureşti, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2023.