Civil vs. administrative competence for insurance guarantee fund payment omissions under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 5 mai 2022, sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată transmise în data de 21 octombrie 2021, în conformitate cu dispoziţiile legale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1745 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, respectiv astfel cum au fost modificate prin intrarea în vigoare, la 24 septembrie 2021, a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 şi art. III alin. (1), care prevăd că: " (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Deşi nu există o reglementare expresă privitoare la instanţa competentă a cenzura refuzul F.G.A. de soluţionare a cererii de plată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, de vreme ce dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 stabilesc în competenţa instanţei civile soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziei emise de F.G.A., nu există nicio justificare ca litigiile precum cel pendinte să atragă competenţa curţii de apel. Aceasta concluzie se impune în scopul stabilirii unui regim unitar al tuturor acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fie că acestea privesc actul motivat de respingere a sumelor pretinse, fie lipsa răspunsului F.G.A. privind solicitarea plăţii despăgubirilor din disponibilităţile Fondului.

Aşadar, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine, potrivit primei instanţe, prin raportare la dispoziţiile legale citate anterior, instanţei civile, iar nu celei de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte dispoziţia prevăzută de art. VI din O.U.G. nr. 102/2021, Curtea de Apel Bucureşti a subliniat că aceasta reglementează normele de drept aplicabile procedurii administrative - din faţa Fondului - şi nu procedurii judiciare, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile noi de procedură, conform art. 24 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere valoarea pretenţiei, s-a reţinut că Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti este competentă să soluţioneze litigiul, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii, coroborat cu prevederile art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2) C. proc. civ., precum şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

3. Prin sentinţa civilă nr. 1219 din 9 februarie 2023, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În pronunţarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, subliniindu-se, totodată, că potrivit art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Ca atare, din perspectiva competenţei materiale, cea de-a doua instanţă a reţinut că cererea reclamantei se impune a fi analizată în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a mai notat că, în cauză, nu pot fi aplicate prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, respectiv cum aşa au fost modificate prin intrarea în vigoare, la 24.09.2021, a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 şi III alin. (1), în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare. S-a mai arătat că legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de F.G.A. prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ. Soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi nu se poate extinde sfera de competenţă a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la data de 17 februarie 2023.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă, pentru următoarele considerente:

Instanţa supremă reţine că în cauză conflictul priveşte competenţa materială de soluţionare a litigiului.

Apariţia conflictului negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (51) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispoziţiile legale citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înţelege să raspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecăţii însă, reclamanta invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reţine că, deşi legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparţine materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicţional.

Referitor la natura juridică a pretenţiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este de drept civil, având ca obiect un drept de creanţă izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului, creanţa rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanţie legală, fiind acoperită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nu are drept semnificaţie naşterea unui raport juridic nou, între creditor şi Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susţinută de jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce priveşte instanţa competentă, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competenţa instanţelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a soluţiona atât contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plăţii sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanţă de urgenţă prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanţele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel Bucureşti), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Aşadar, pentru identitate de raţiune şi egalitate de tratament juridic, se impune ca, şi în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluţiona cererea, manifestat prin lipsa oricărui răspuns, să poată fi formulată contestaţie, tot la instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare, potrivit regulilor prevăzute la art. 13 alin. (5) si respectiv alin. (51) din Legea nr. 213/2015.

În cele din urmă, având în vedere că, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti şi, în raport de faptul că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza este Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre judecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2023.