Jurisdictional conflict over discrimination claim in employment: Civil court competence despite administrative salary order and special labor dispute jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 februarie 2022, sub dosar nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara să modifice decizia salarială nr. 102/30.12.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul includerii majorării salariale de 25% conform art. 38 alin. (3) lit. A) din Legea nr. 153/2017 şi să includă majorarea salarială dispusă prin decizia salarială nr. 100/22.12.2021, a prevederilor legale, respectiv Legea nr. 153/2017 şi a hotărârii judecătoreşti nr. 741/2021 pronunţate la data de 7 iunie 2021 de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă prin decizia nr. 3542/16.11.2021 a Curţii de Apel Craiova, fără limitarea impusă de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1001 din 27 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut că, raportat la obiectul litigiului, nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, deoarece această normă de competenţă este supusă unei interpretări stricte, având caracter de normă specială, astfel că nu poate fi extinsă la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale.

S-a constatat că cererea de chemare în judecată reprezintă o acţiune de drept comun, justificată prin afirmarea existenţei unei fapte de discriminare directă, fiind astfel incidente prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 10/2016 pronunţată pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii, a oferit o interpretare, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.

Totodată, prima instanţă a reţinut că pretinsa faptă de discriminare s-a produs în cadrul unui raport de muncă, reclamantul fiind şofer în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, fiind antrenată o altă normă specială de competenţă. În acest sens, au fost evocate dispoziţiile art. 269 din Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în raport cu care s-a stabilit că Tribunalul Timiş este competent să soluţioneze litigiul pendinte.

3. Prin sentinţa civilă nr. 1113/PI din 19 octombrie 2022, Tribunalul Timiş – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal. S-a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea regulatorului de competenţă.

În pronunţarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că acţiunea are mai multe capete de cerere, petitul principal fiind cel privind emiterea în favoarea reclamanţilor a unor noi ordine de salarizare prin reîncadrarea salarială a acestora şi abia apoi, în mod subsecvent, reclamantul solicită acordarea diferenţelor salariale ce rezultă din noua încadrare salarială, iar competenţa se stabileşte în raport cu petitul principal, potrivit art. 123 C. proc. civ.

Totodată, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 7 din capitolul VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017, reţinându-se că parcurgerea sau nu, prealabil sesizării instanţei de judecată, a unei proceduri administrative, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor imperativ menţionate, respectiv competenţa Curţii de Apel Bucureşti.

În acest sens, s-a constatat că reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva deciziei de salarizare nr. 102/30.12.2021, care a fost respinsă prin Ordinul nr. 26/05.02.2022 emis de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

De asemenea, Tribunalul Timiş a mai notat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat plata unor diferenţe salariale, ci a contestat chiar actul administrativ de stabilire a salariului, astfel încât Curtea de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal este competentă să judece acest tip de acţiune.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la data de 1 februarie 2023.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timiş – secţia I Civilă, pentru următoarele considerente:

Problema de drept care a determinat ivirea conflictului negativ de competenţă a fost generată de interpretarea diferită a instanţelor aflate în conflict asupra naturii litigiului, respectiv dacă este de competenţa instanţei de contencios administrativ sau este de competenţa secţiilor civile.

Înalta Curte constată că prin acţiunea promovată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului la includerea majorării salariale de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 în salariu, fără limitarea impusă de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel cum s-a dispus prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive, acţiunea având un singur petit.

Astfel, cererea de chemare în judecată reprezintă o acţiune de drept comun, justificată prin afirmarea existenţei unei fapte de discriminare directă, motiv pentru care s-a solicitat şi citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Raportat la obiectul litigiului, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Acest text de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 10/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii, stabilindu-se că instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.

În cauză, reclamantul are calitatea de şofer în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, astfel încât, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal că pretinsa faptă de discriminare s-a produs în cadrul unui raport de muncă, fiind antrenată o altă normă specială de competenţă.

Conform art. 269 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, iar cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, reclamantul are domiciliul în jud. Timiş, astfel cum rezultă din copia actului de identitate ataşată cererii de chemare în judecată, iar locul de muncă se află în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta.

Faţă de considerentele anterior expuse, şi prin raportare la dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş – secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş – secţia I Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2023.