Civil vs. Administrative Jurisdiction for Insurance Guaranty Fund Payment Disputes Involving Administrative Silence

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX -a contencios administrativ şi fiscal la 4 mai 2022, reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR a solicitat obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată transmise în data de 22 octombrie 2021, în conformitate cu dispoziţiile legale şi obligarea intimatului pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, sunt invocate prevederile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în prezenta acţiune.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1951 din 28 octombrie 2022 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. S.A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021.

Cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 17 noiembrie 2022.

Prin sentinţa civilă nr. 524 din 27 ianuarie 2023, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta A. S.A., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 10 februarie 2023, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a invocat nesoluţionarea în termenul legal a cererii înregistrată la data de 22 octombrie 2021 la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, conform art. 12 alin. (1)1 din Legea nr. 213/2015, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 3.016.86 RON reprezentând despăgubiri pe care reclamanta era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

În acest context, se reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021): "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin urmare, se reţine că prevederile evocate sunt incidente, pentru identitate de raţiune şi în situaţia în care refuzul administrativ al pârâtei FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR de soluţionare a cererii de plată a reclamantei îmbracă forma tăcerii administraţiei, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de plată formulată de creditorul de asigurare.

În acest sens, reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a stabili competenţa de soluţionare a litigiilor care derivă din aplicarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010 şi de a exclude competenţa instanţelor de contencios administrativ în ce priveşte soluţionarea unor astfel de cereri, care au o natură civilă şi se bazează pe existenţa unor contracte de asigurare încheiate de persoanele fizice sau juridice cu asigurători împotriva cărora a fost deschisă procedura pe prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Aşadar, se reţine că în sfera de aplicare a prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, se încadrează toate actele administrative tipice sau asimilate, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care încorporează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată introduse de către creditorii de asigurare în baza dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 213/2015, deci şi situaţia în care refuzul administrativ al pârâtei FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR de soluţionare a cererii de plată a reclamantei îmbracă forma tăcerii administraţiei, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În aceste condiţii, o interpretare restrictivă a acestor prevederi, în sensul că doar deciziile de respingere a sumelor pretinse se contestă în faţa instanţelor civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, este de natură să golească de conţinut scopul urmărit de către legiuitor la adoptarea acestui text de lege, care a fost acela de a exclude total competenţa instanţelor de contencios administrativ în ce priveşte soluţionarea unor astfel de cereri, care au o natură civilă şi se bazează pe existenţa unor contracte de asigurare încheiate de persoanele fizice sau juridice cu asigurători împotriva cărora a fost deschisă procedura pe prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

În acest context, se reţine că o interpretare similară a fost adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Secţiile Unite) prin decizia nr. 20/2007 prin care s-a stabilit: "Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".

Cu referire la ipoteza, potrivit căreia, legea nu ar fi de imediată aplicare, se constată că, potrivit prevederilor art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021: "Procedurile administrative gestionate de Fondul de garantare a asiguraţilor pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, rămân supuse legii aplicabile la data începerii acestora".

Din analiza acestui text de lege, instanţa reţine că se referă exclusiv la "procedurile administrative", nu şi la cele jurisdicţionale. În privinţa acestora din urmă, norma de competenţă din Legea specială nr. 213/2015 face trimitere expresă la normele de competenţă generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., iar potrivit dispoziţiilor art. 24 din acelaşi Cod dispoziţiile legii noi de procedură se aplică proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Prin urmare, cum prezentul proces a început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură, aceasta este de imediată aplicare, numai actele şi operaţiunile administrative în curs de emitere/efectuare fiind vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condiţiilor legale şi al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privinţa căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcţie de norma de competenţă în vigoare la data începerii procesului.

Aşadar, fiind o cerere privind o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 123 din acelaşi Cod, iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit exclusivitatea în favoarea instanţei civile de la sediul Fondului.

Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2023.