Recourse annulled for lack of legal merit: re-evaluation of factual evidence and public finance compliance in infrastructur

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24.05.2021, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. – C.N.A.I.R. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige să-i plătească suma de 241.607,86 RON reprezentând dobânzi penalizatoare ce au fost achitate de reclamantă pentru contractele de lucrări nr. x/21.07.2015 şi nr. y/09.06.2016 încheiate cu antreprenorul A. S.R.L., ambele finanţate din BEI 23.840, în cadrul Titlului 65 "Cheltuieli aferente programelor cu finanţare rambursabilă", în scopul reîntregirii bugetului de venituri proprii al C.N.A.I.R. S.A., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194-197 C. proc. civ. şi art. 1528 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2660/29.10.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 914A/07.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. solicitând casarea şi reţinerea spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a criticat decizia recurată, întrucât instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura cauzei, reţinând că toată situaţia de fapt expusă prin acţiune este rezultatul culpei recurentei, deoarece a înaintat cererile de plată către ordonatorul principal de credite după 15 zile de la data la care facturile au fost primite de la antreprenor, aspect apreciat hotărâtor pentru punerea la dispoziţie a fondurilor cu întârziere şi generarea penalităţilor aferente.

În combaterea acestui argument, a susţinut că a depus toate diligenţele pentru a efectua plata la timp către antreprenor, în scopul evitării penalităţilor. Astfel, la 18.12.2018 a transmis cererea de plata către Direcţia Generală Investiţii Proiecte Strategice şi Monitorizarea Proiectelor din cadrul pârâtei, pentru a obţine sumele necesare achitării facturilor antreprenorului. A menţionat că, deşi putea solicita fondurile mai devreme, pentru ca intimatul să i le pună la dispoziţie în timp util, a procedat conform dispoziţiilor art. II pct. I) din Anexa nr. 1 la Normele Metodologice aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 3809/2018, care prevăd că ordonatorii principali de credite finanţaţi din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale pot prezenta Ministerului Finanţelor Publice cereri pentru deschiderea de credite bugetare până cel târziu la 21.12.2018 inclusiv, asigurându-se astfel timpul necesar efectuării cheltuielilor până la finele anului fiscal. Aşadar, instanţa de apel a reţinut eronat că ar fi trimis cu întârziere cererea către ordonatorul principal de credite, deşi rezultă că a fost respectat termenul limită de 21.12.2018.

A mai arătat că a transmis o nouă cerere pentru obţinerea fondurilor, astfel cum intimatul i-a solicitat prin adresa nr. x/28.12.2018, considerând că ordonatorul principal de credite le va aloca din bugetul pe anul 2018, nemaifiind nevoie de o solicitare de majorare a limitei lunare de cheltuieli; nici în urma acestei cereri, sumele necesare n-au fost acordate, iar recurenta a formulat o nouă solicitare la 18.01.2022, privind majorarea limitei lunare de cheltuieli stabilite pentru Titlul 65.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi a invocat dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora "Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi, de regulă, 1/2 din prevederile bugetului anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau 1/2 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent."

Pe temeiul acestei prevederi legale, a criticat soluţia instanţei de apel prin care i-a fost imputat, în mod exclusiv, prejudiciul şi a menţionat că a depus toate diligenţele pentru a respecta termenele de depunere a cererilor de alocarea a fondurilor. A reiterat dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, care prevăd clar faptul că, în cazul în care bugetul pentru anul următor nu a fost aprobat, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, lucru pe care intimatul a refuzat să-l respecte, generând întârzierea plăţii facturilor către antreprenor, cu consecinţa calculării penalităţilor de întârziere achitate de recurentă.

Raportat la aceeaşi prevedere legală, autoarea căii de atac a susţinut că, în cazul în care nu ar fi respectat regula prevăzută de dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, oricum se încadra în situaţia de excepţie a acestui text de lege, deoarece întârzierea plăţilor către antreprenor şi generarea penalităţilor de întârziere reprezintă un caz deosebit, temeinic justificat pentru majorarea limitelor lunare de cheltuieli. A subliniat că aceste penalităţi, indiferent în sarcina cărei părţi urmau a fi stabilite de instanţă, trebuiau achitate tot de la bugetul statului, prin urmare erau îndeplinite condiţiile unei situaţii deosebite, temeinic justificate.

În continuare, recurenta a susţinut că, în speţă, sunt îndeplinite premisele răspunderii civile pentru fapta proprie, conform art. 1357 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, care, conform art. 1357 alin. (2) C. civ., poate îmbrăca forma celei mai uşoare culpe.

A arătat că fapta ilicită stă la baza prejudiciului şi poate fi o acţiune sau o inacţiune, precum în litigiul de faţă, în care s-a dovedit omisiunea intimatului de a pune la dispoziţie, la timp, sumele care trebuiau virate antreprenorului. Cu privire la prejudiciu, a susţinut că este evident, fiind pus în sarcina sa în mod greşit, deoarece şi-a îndeplinit în termen obligaţiile legale, solicitând ordonatorului principal de credite fondurile necesare plăţii facturilor emise de antreprenor.

Condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este îndeplinită, întrucât prin omisiunea intimatului de a-i vira sumele necesare pentru plata lucrărilor finanţate de la bugetul de stat, s-a creat un prejudiciu în sarcina sa, prin depăşirea scadenţei facturilor; din acest motiv, antreprenorul a solicitat şi obţinut penalităţi de întârziere, conform prevederilor Legii nr. 72/2013.

Cu privire la condiţia vinovăţiei, a arătat că este îndeplinită, sub forma culpei, prin omisiunea punerii la dispoziţie, la timp, a sumelor necesare pentru plata facturilor către antreprenor.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Astăzi, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recurenta, deşi a indicat expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea părţii faţă de interpretarea şi aprecierea probelor administrate şi a situaţiei de fapt de către instanţa de apel.

Cu privire la primul motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura cauzei, întrucât a reţinut greşit culpa sa exclusivă pentru întârzierea plăţii facturilor emise de antreprenor, deşi a probat că a depus toate diligenţele pentru a trimite cererea de obţinere fonduri la timp şi a respectat termenul limită de 21.12.2018, prevăzut de art. II pct. 1) din Anexa nr. 1 la Normele metodologice aprobate prin O.M.F. nr. 3809/2018. A arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere toate aceste aspecte, consecinţa fiind pronunţarea unei hotărâri întemeiate pe motive străine de natura cauzei.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu se integrează conţinutului legal al motivului de casare invocat; sub pretextul reţinerii unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel, recurenta punând în discuţie fondul cauzei în ceea ce priveşte modul de îndeplinire a obligaţiei de plată şi lipsa culpei sale pentru generarea penalităţilor de întârziere. Această concluzie rezultă din argumentele menţionate în susţinerea motivului de recurs, autoarea căii de atac urmărind, în realitate, o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului existent cu privire la aceste aspecte, asupra cărora instanţele de fond s-au pronunţat.

Prin al doilea motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, precum şi art. 1357 C. civ. privind incidenţa în speţă a răspunderii civile delictuale. A arătat că instanţa devolutivă de control judiciar nu a apreciat corect cu privire la excepţia prevăzută de dispoziţia legală specială, deoarece situaţia din speţă reprezenta caz deosebit, temeinic justificat; totodată, a greşit şi în examinarea conduitei intimatului, care îndeplineşte condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât prin omisiunea de a pune la dispoziţie sumele necesare pentru plata antreprenorului, a generat penalităţi de întârziere.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale au fost invocate în afara exigenţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât toate aceste susţineri reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, fiind critici de netemeinicie cu privire la decizia recurată.

Totodată, analiza memoriului de recurs relevă că autoarea căii de atac a reiterat motivele prezentate în apel, urmărind să obţină de la instanţa de recurs reaprecierea situaţiei de fapt cu privire la aspectele criticate, precum şi reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că examinarea instanţei de recurs este limitată de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, faţă de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; aşa fiind, reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale. O astfel de situaţie se constată şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. – C.N.A.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 914/A/07.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2023.