Counter-guarantee payment liability: exclusion of operational risk (tax fraud) and appellate judgment's insufficient motivation

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 19.05.2020, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige să-i plătească suma de 241.904,87 RON, reprezentând contragaranţia acordată de pârâtă pentru garanţia asumată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 42/05.03.2012 şi dobânda legală penalizatoare calculată de la 30.05.2019, până la plata efectivă a contragaranţiei, precum şi cheltuielile de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001 şi O.G. nr. 13/2011, art. 1270, 1523, 1535, 2009 şi urm. şi art. 2280 şi urm. C. civ., art. 192-455 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 176/01.02.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 241.904,87 RON, dobânda legală penalizatoare calculată începând cu 30.05.2019 până la data stingerii integrale a debitului principal şi suma de 5.953,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 176/01.02.2021, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1801/10.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei, apelanta-pârâtă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 4 din O.U.G nr. 23/2009, art. 1266 şi 2017 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010.

Recurenta a redat conţinutul prevederilor legale invocate şi a susţinut aplicarea greşită a acestora în raport cu art. 4.4, 6.1 şi 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

După prezentarea, pe scurt, a situaţiei de fapt, a explicat motivul respingerii cererii de executare, prin prisma dispoziţiilor art. 6.1 şi 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, respectiv identificarea riscului operaţional cu privire la beneficiarul finanţării B. S.R.L., constând în condamnarea penală a administratorului acestei societăţii pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

A criticat decizia recurată întrucât instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. şi 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, invocate de recurentă drept temei al respingerii cererii de plată, potrivit cărora fondul suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului. Astfel, a reţinut greşit instanţa că acordarea contragaranţiei ce face obiectul cauzei nu reprezintă un risc operaţional, întrucât reclamanta a respectat contractul încheiat cu pârâta, iar obligaţia de plată a contragaranţiei decurge din scrisoarea de garantare nr. 42/05.03.2012, care a fost emisă de reclamantă în calitate de mandatar al pârâtei, cu respectarea Normei nr. 1/2010 şi a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010.

A arătat că, dacă ar fi stabilit corect cadrul convenţional şi legal aplicabil în speţă, instanţa de apel ar fi observat că recurenta nu preia decât riscul de credit al beneficiarului, iar schimbarea destinaţiei creditului, prin folosirea acestuia în activităţi infracţionale care prejudiciază bugetul public, nu se încadrează în acest tip de risc. Totodată, s-a reţinut greşit că respectarea criteriilor de eligibilitate este suficientă pentru aprobarea de către Fondul Român de Contragarantare S.A. a cererii de plată, deoarece prin convenţia de contragarantare se prevăd şi alte condiţii pentru aprobarea unei cereri de plată, precum aceea că garantul trebuie să achite la zi prima de contragarantare, să fie demarate procedurile de executare silita a garanţiilor accesorii finanţării, iar garantul trebuie să prezinte referatul de analiză a cererii de plată.

Recurenta a invocat conţinutul art. 6.1 şi 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare S.A. preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Totodată, a adus argumente pentru a distinge între riscul operaţional şi riscul de credit, indicând expres conţinutul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 6 lit. d) şi art. 24 din Norma nr. 1/2010, art. 7 pct. 22 şi 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, precum şi art. 10 din Legea nr. 78/2000 şi a tras concluzia că nu se poate reţine că recurenta preia riscul operaţional asociat fraudei, în sensul larg al termenului. Prin urmare, în contextul unor dosare penale, respectiv a unei finanţări bazate pe activităţi economico-financiare fictive, plata de către Fondul Român de Contragarantare S.A. a contragaranţiei acordate B. S.R.L. ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru bugetul statului, iar pe de altă parte, ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană în materie.

A mai criticat decizia recurată susţinând că a fost aplicat greşit art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, potrivit căruia intimata trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, cât şi la momentul plăţii acesteia. Astfel, instanţa de apel a reţinut că partea nu a indicat în mod concret niciun comportament nediligent sau imprudent al reclamantei care ar putea reprezenta încălcarea art. 6.1. din aceeaşi convenţie, prevederi referitoare la obligaţiile de monitorizare şi de plată a contragaranţiei. Or, a apreciat că interpretarea dată în apel lasă fără aplicare obligaţia de diligenţă şi prudenţă a reclamantei prevăzută la art. 6.1 din Convenţia 1/2010 privind monitorizarea şi plata contragarantiei.

Recurenta a susţinut că, potrivit art. 4.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, devin incidente dispoziţiile din C. civ. privind mandatul cu titlul oneros, iar mandatarul răspunde cu diligenţa propriilor afaceri pentru cea mai uşoară culpă, prin urmare reclamanta trebuia sau putea să cunoască activitatea infracţională a beneficiarului şi să refuze la plată garanţia, tocmai în considerarea riscului operaţional pe care recurenta nu îl preia. Obligaţiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, astfel cum susţine instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă si diligenţă şi la momentul plăţii garanţiei, în conformitate cu art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2010.

În continuare, a redat prevederi din Convenţia nr. 90/2008 încheiată între reclamantă şi A. S.A., precum şi dispoziţiile art. 93 şi 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, forma în vigoare la data acordării contragaranţiilor, relevând că intimata avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei, iar recurenta avea obligaţia de a proba, în litigiul pendinte, că intimata trebuia sau putea să cunoască activitatea infracţională a acestuia, cel puţin la data la care a analizat cererea de plată a băncii, în februarie 2018.

A mai afirmat că, prin interpretarea eronată a convenţiei, instanţa de apel a lipsit de efecte obligaţiile de monitorizare a contragarantiilor şi de verificare diligentă a cererii de plată, încălcând art. 3.1, 6.1, 7.4, 7.8, 12.5 şi 12.8 din convenţie, prin prisma prevederilor art. 1080 şi 1540 C. civ. de la 1864.

Recurenta a susţinut că instanţa devolutivă de control judiciar s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea Convenţiei nr. 1/2010, ceea ce a viciat întreg raţionamentul juridic cu privire la scopul O.U.G. nr. 23/2009, reţinând că recurenta nu este furnizor de ajutor de stat, deoarece a contragarantat cu venituri provenind din surse proprii, iar nu de la stat. Acest raţionament nu este corect, întrucât potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 23/2009 şi Normei nr. 1/2010, recurenta furnizează ajutoare "de minimis", care reprezintă o subspecie a ajutorului de stat ce nu depăşeşte plafoanele prevăzute de Regulamentul Consiliului European nr. 1998/2006.

În finalul memoriului de recurs, pentru argumentarea criticilor formulate, a citat din jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti cu privire la riscul operaţional asociat fraudei şi din jurisprudenţa Tribunalului Bucureşti referitor la diligenţa pretinsă garantului.

La 31.10.2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asupra căruia, cu prioritate, reţine următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens, evocă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti; acestea au caracter imperativ, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigenţele impuse constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ., cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Examinând decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele hotărârii trebuie să cuprindă "obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia...". Or, considerentele hotărârii recurate nu cuprind nicio precizare privind obiectul cererii şi susţinerile părţilor, nici prezentarea situaţiei de fapt; singurele menţiuni, expuse în patru scurte paragrafe, privesc soluţia pronunţată de prima instanţă, informaţia că sentinţa a fost atacată cu apel, precum şi faptul că în apel intimata-reclamantă a depus întâmpinare, iar apelanta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Curtea de apel nu a sintetizat motivele de apel pentru a putea verifica dacă analiza căii de atac a fost circumscrisă acestora şi modului în care apelantul şi-a dezvoltat întreaga strategie procesuală în prima cale de atac.

Prezentarea directă doar a considerentelor curţii de apel nu permite Înaltei Curţi să evalueze dacă analiza s-a adaptat criticilor formulate şi a răspuns acestora în mod specific. Or, aceste aspecte fac obiectul căii extraordinare de atac. Astfel, instanţa supremă nu are pârghiile necesare pentru realizarea unui control efectiv.

Înalta Curte subliniază importanţa pe care o are cuprinsul hotărârii judecătoreşti atât în relaţia dintre instanţele devolutive, dar şi cu instanţa de recurs, care are obligaţia de a exercita controlul de legalitate asupra hotărârii împotriva căreia s-a exercitat calea extraordinară de atac; lipsa din considerentele hotărârii a elementelor obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. determină imposibilitatea instanţei supreme de a aprecia asupra criticilor şi apărărilor formulate în recurs.

Înalta Curte reţine că, raportat la conţinutul deciziei recurate, nu se poate exercita controlul de legalitate, din cauza lipsei totale din considerente a menţiunilor privind starea de fapt reţinută de instanţa devolutivă de control judiciar pe baza probelor administrate, precum şi a criticilor şi apărărilor formulate de părţi în faţa instanţei anterioare; instanţa de apel nu se poate limita la enunţarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, nici în situaţia în care îşi însuşeşte raţionamentul juridic al acesteia, ci este ţinută să examineze probele invocate, să expună situaţia de fapt constatată, criticile şi apărările formulate de părţi în calea de atac, pe care trebuie sa le analizeze şi să prezinte raţiunile pentru care păstrează sau schimbă soluţia atacată. Atât motivarea hotărârii judecătoreşti, constând în raţionamentul propriu instanţei ce o pronunţă, cât şi celelalte elemente ale considerentelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt cerinţe esenţiale pentru exercitarea controlului judiciar şi finalizarea litigiului cu asigurarea garanţiei unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat din oficiu se dovedeşte a fi fondat şi, întrucât consecinţa este casarea, nu se mai impune analiza celorlalte motive de nelegalitate invocate.

Pentru considerentele arătate, constatând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea cerinţelor privind cuprinsul hotărârii judecătoreşti prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel, care urmează a proceda conform celor rezultate din motivarea prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1801/10.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2023.