Counter-guarantee liability: distinction between credit and operational risk in guarantee payment claims

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 12.02.2020, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N a chemat în judecată pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige să-i plătească contragaranţia în cuantum de 1.130.033,44 RON aferentă garanţiei asumate de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 74/24.09.2013, beneficiar fiind S.C. B. S.R.L. şi dobânda legală calculată de la 07.10.2019 până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi cheltuielile de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 241/04.02.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 356A/03.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.130.033,44 RON cu titlu de contragaranţie şi suma de 186.498,31 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitul principal, calculată începând cu 07.10.2019 până la data cererii de apel, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare în continuare până la momentul plăţii efective. A obligat intimata să plătească apelantei suma de 24.775,51 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru pentru fond şi apel.

Împotriva deciziei civile, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi, deşi prima instanţă a reţinut în mod temeinic si legal autoritatea de lucru judecat, instanţa de apel a respins-o, depăşind limitele învestirii sale.

Astfel, a arătat că, prin decizia civilă nr. 921A/15.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/2017, în care a fost soluţionat un litigiu dintre intimată şi banca finanţatoare, s-a reţinut că neachitarea comisionului de garantare în cel mult 60 de zile de la scadenţă determină rezilierea scrisorii de garantare, care îşi încetează valabilitatea la data primirii de către bancă a declaraţiei scrise de reziliere emise de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. Întrucât intimata a fost parte în acel litigiu, hotărârea îi este opozabilă, considerentele având putere de lucru judecat în prezenta speţă. De asemenea, a arătat că litigiul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 921A/15.03.2018 are legătură cu prezentul litigiu prin prisma analizei aceleiaşi convenţii nr. 67/2008, încheiată de intimata din prezenta cauză cu banca finanţatoare, precum şi prin obiectul chestiunii litigioase, anume încălcarea clauzelor privind achitarea comisionului de garantare de către bancă şi nerezilierea scrisorii de garantare de către Fond, apărări invocate de recurentă şi în prezenta cauza.

În continuare, recurenta a analizat comparativ considerentele celor două hotărâri şi a afirmat că, în prezentul litigiu, instanţa de apel, ignorând aspectele reţinute cu putere de lucru judecat, a dat o altă interpretare drepturilor şi obligaţiilor din aceeaşi convenţie, deja analizată în procesul anterior. A relevat că acele considerente din hotărârea recurată, prin care se reţine că "banca nu datora comision suplimentar" depăşesc limitele învestirii instanţei de judecată şi încalcă cele reţinute de tribunal prin decizia civilă nr. 921A/15.03.2018, chestiunile deja tranşate bucurându-se de efectul pozitiv al lucrului judecat.

Prin al doilea motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare S.A., art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 1266, 1170 şi 2018 C. civ., raportat la convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi la prevederile art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012, care defineşte contragaranţia.

După scurta prezentare a situaţiei de fapt şi a motivelor care au determinat-o să respingă cererea de executare, anume fapta reclamantei de a nu sancţiona banca cu rezilierea contractului pentru neplata comisionului, a arătat că decizia sa a fost în deplină conformitate cu prevederile art. 6.4 alin. (4) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, neplata comisionului de garantare fiind un risc operaţional pe care recurenta nu îl putea prelua în conformitate cu prevederile art. 6.1. din convenţie.

A susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat prevederilor art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2012, deoarece a reţinut că nu a avut loc rezilierea şi nici nu erau îndeplinite condiţiile contractuale pentru a opera. Însă, prin această motivare, instanţa de apel a încălcat efectele puterii lucrului judecat, dar şi limitele învestirii sale, deoarece a criticat în mod netemeinic şi nelegal reţinerile primei instanţe, care a judecat cauza prin raportare la ceea ce s-a reţinut cu putere de lucru judecat, fără a intra în chestiunile de drept deja tranşate.

A mai afirmat recurenta că instanţa de apel nu a motivat de ce a calificat acest risc ca fiind unul de credit, iar nu unul operaţional, cum reiese din convenţia părţilor.

A susţinut că, tot printr-o interpretare eronată, instanţa de apel a considerat că verificarea criteriilor de eligibilitate la acordarea contragaranţiei este suficienta pentru aprobarea de către recurentă, fără a avea în vedere şi celelalte condiţii din convenţie, precum: garantul trebuie sa achite la zi prima de contragarantare, trebuie sa fie demarate procedurile de executare silita a garanţiilor accesorii finanţării, garantul trebuie sa prezinte referatul de analiza a cererii de plata.

Recurenta a relevat conţinutul art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, potrivit căruia Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar, per a contrario, nu preia riscul operaţional al garantului; a susţinut că aceste prevederi au fost interpretate greşit în apel, în sensul că, de vreme ce art. 7.1 nu distinge, înseamnă ca Fondul Român de Contragarantare S.A. preia orice formă de risc, iar cel descris în speţă nu se încadrează în sfera noţiunii de risc operaţional al garantului, fiind un risc al IMM-ului.

Totodată, a adus argumente pentru a distinge între riscul operaţional şi riscul de credit, indicând expres conţinutul art. 2 şi 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012, art. 93, 101 şi 102 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, precum şi clauze ale Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012. A concluzionat că, raportat la situaţia din speţă, evenimentul produs nu reprezintă un risc de credit, ci unul operaţional, determinat de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, astfel cum a fost calificat potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.

A mai susţinut că, prin raportare la art. 12.8 din Convenţia nr. 1/2012, prin care părţile şi-au asumat executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar, intimata trebuia să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului operaţional şi să dispună proceduri de administrare a acestuia, dar nu încercând să acopere pierderile prin plata contragaranţiei obţinute de la recurentă, pe care tot reclamanta a acordat-o în numele acesteia.

O altă critică priveşte aplicarea eronată de către instanţa de apel a art. 2018 C. civ., raportat la art. 5.1 din convenţie, întrucât intimata răspunde pentru cea mai mică culpă în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel că trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului.

A arătat că prevederile art. 2018 C. civ. au fost preluate la art. 5.1. din Convenţia nr. 1/2012, iar dispoziţiile art. 4.4. fac trimitere la dreptul comun, care stabilesc că mandatarul cu titlul oneros răspunde pentru culpa cea mai mică, astfel că reclamanta trebuia sau putea să cunoască despre starea de executare şi să nu acorde garanţia contragarantată sau măcar să refuze plata acesteia. Reclamanta şi-a încălcat obligaţia legală de a monitoriza şi plăti contragaranţia cu diligenţa unui bun proprietar şi cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat.

Recurenta a mai invocat şi prevederile art. 9, 12 şi 13 din anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012 pe temeiul cărora a susţinut că nu puteau fi luate în considerare apărările reclamantei în apel privind lipsa culpei, întrucât la 30.12.2015, data analizei cererii de plată formulată de banca finanţatoare, existau informaţii cu privire la neplata comisionului de garantare de către bancă, astfel că intimata trebuia sau putea să rezilieze scrisoarea de garantare. Obligaţiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, astfel cum susţine instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul plăţii acestei garanţii, în conformitate cu art. 5.1 din Convenţia 1/2012.

La 18.07.2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 încheiată între părţile litigiului, în baza căreia recurenta a preluat o parte din riscul suportat de intimata pentru garantarea obligaţiilor de rambursare a finanţărilor oferite de A. S.A. pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L., prin acordarea de contragaranţii respectivei societăţi, în limita unui plafon stabilit prin această convenţie.

În speţă, după ce a achitat către A. S.A. suma de 1.130.033,44 RON, conform obligaţiei asumată prin scrisoarea de garantare nr. 74/24.09.2013, reclamanta a solicitat pârâtei executarea contragaranţiei, respectiv suma pretinsă prin acţiunea introductivă; cea din urmă a refuzat plata, invocând existenţa unui risc operaţional, anume nesancţionarea de către reclamantă a finanţatorului cu rezilierea scrisorii de garantare ca urmare a neplăţii comisionului de garantare.

Criticând decizia curţii de apel, recurenta a susţinut, ca prim motiv de casare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorităţii de lucru judecat, invocând decizia civilă nr. 921A/15.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă, prin care instanţa ar fi tranşat, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a nerespectării de către intimată a convenţiei nr. 67/25.06.2008 privind nerezilierea scrisorii de garantare pentru neachitarea comisionului de către bancă, aspecte pe care le-a invocat pârâta, în apărare, şi în litigiul pendinte.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv, întrucât nu se poate imputa instanţei de apel încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei definitive invocate; prin această hotărâre, nu au fost dezlegate cu putere de lucru judecat chestiunile litigioase în sensul celor invocate de recurentă în prezenta speţă, ci dimpotrivă, tribunalul, respingând definitiv contestaţia la executare formulată de intimata din prezentul dosar împotriva procedurii de executare silită pornită de A. S.A., a stabilit caracterul legal al acelei proceduri, în cadrul căreia au fost puse în executare titlurile executorii reprezentate de solicitarea de garantare nr. 2416/09.09.2013 emisă în baza convenţiei nr. 67/25.06.2008 şi de scrisoarea de garantare nr. 74/24.09.2013. Aşadar, ceea ce s-a stabilit prin hotărârea invocată este valabilitatea scrisorii de garantare, faptul că aceasta îşi produce în continuare efectele, întrucât Fondul nu a operat rezilierea pentru neplata comisionului de garantare, precum şi faptul că intimata din prezentul recurs a fost obligată să plătească garanţia către bancă aşa cum reiese din scrisoarea de garantare şi convenţia nr. 67/2008, reţinând că achitarea garanţiei este obligatorie chiar şi în ipoteza în care finanţatorul modifică contractul de credit.

Totodată, cu privire la modul în care prima instanţă a soluţionat prezenta cauză prin prisma autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a statuat corect că s-a reţinut greşit incidenţa puterii lucrului judecat a unor considerente ale deciziei nr. 921A/15.03.2018, întrucât tribunalul, în acel litigiu, nu s-a pronunţat cu privire la rezilierea scrisorii de garanţie, ci a menţionat doar vocaţia intimatei din litigiul pendinte de a rezilia garanţia în cazul neplăţii comisionului suplimentar de către bancă, aşa cu rezultă din convenţiile încheiate între părţile acelui proces.

Înalta Curte reţine că, pe de-o parte, chestiunea litigioasă a rezilierii scrisorii de garantare nu a fost tranşată în litigiul având ca obiect contestaţia la executare în care s-a pronunţat decizia invocată de recurentă; prin urmare nu se poate reţine puterea de lucru judecat a considerentelor acelei hotărâri în această privinţă, iar pe de altă parte, problema rezilierii a fost examinată de instanţa de apel în prezentul litigiu şi soluţionată printr-un raţionament clar, pe baza probatoriului administrat. Astfel, prin hotărârea recurată, examinând în concret clauzele convenţiei nr. 67/2008 şi ale scrisorii de garantare nr. 74/2013, raportat la motivele de apel, instanţa devolutivă de control judiciar a statuat corect că nu erau întrunite condiţiile pentru a opera rezilierea scrisorii, deoarece banca şi-a îndeplinit obligaţia de plată a comisionului de garantare pentru perioada de valabilitate a garanţiei.

În legătură cu aceeaşi chestiune, a rezilierii documentului de garantare încheiat între recurentă şi banca finanţatoare, autoarea căii de atac a formulat cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greşită a unor norme de drept material, raportat la obligaţiile asumate prin convenţia de contragarantare pe care instanţa de apel le-a interpretat greşit.

Înalta Curte subliniază că motivul refuzului recurentei de a plăti contragaranţia este fundamentat pe clauza 6.1 din Convenţia nr. 1/2012, potrivit căreia Fondul nu preia riscul operaţional al garantului; calificând atitudinea intimatei de a nu sancţiona banca finanţatoare cu rezilierea scrisorii de garanţie drept un astfel de risc, autoarea căii de atac apreciază că prin hotărârea recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 23/2009.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale evocate, întrucât în urma examinării situaţiei de fapt prin prisma probatoriului administrat, a stabilit că nu se poate reţine incidenţa unui risc operaţional care să exonereze recurenta de la plata contragaranţiei. Printr-un raţionament clar şi argumentat juridic, instanţa devolutivă de control judiciar a justificat părţilor inexistenţa riscului operaţional derivat din faptul nerezilierii de către reclamantă a scrisorii de garantare pentru neplata comisionului, afirmând că, în fapt, comisionul a fost achitat pentru perioada de valabilitate a acestei scrisori şi că acel pretins comision suplimentar nu trebuia achitat, deoarece nu era datorat, întrucât facilitatea de credit nu a fost prelungită, doar această ipoteză a extinderii perioadei creditului putând genera un comision suplimentar.

Prin urmare, conform celor statuate de instanţa de apel, Înalta Curte arată că recurenta, o dată ce şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul de credit al beneficiarului, este obligată să plătească contragaranţia, întrucât intimata nu a încălcat niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 şi nici nu s-a probat incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere. În speţă, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca trecând la restanţă creditul şi solicitând reclamantei plata garanţiei; din interpretarea art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012 rezultă că, în aceste condiţii, Fondul preia riscul de credit aferent I.M.M –ului beneficiar, fără niciun fel de limitare, evenimentele invocate de recurentă încadrându-se în categoria riscului de credit.

În ceea ce priveşte critica privind interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1170 şi 1266 C. civ., cu referire la aceeaşi obligaţie a recurentei privind preluarea riscului de credit, nu şi a celui operaţional, Înalta Curte o va respinge ca nefondată, întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa a examinat convenţia încheiată de părţi, conform voinţei acestora, şi nu a constatat neîndeplinirea vreunei condiţii contractuale de către intimată, care să justifice refuzul celeilalte părţi de a plăti contragaranţia. Interpretarea voinţei părţilor se face în concordanţă cu obligaţiile asumate şi nu poate genera obligaţii suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare Astfel, nu se poate imputa nicio eroare de judecată instanţei anterioare cu privire la analiza şi interpretarea convenţiei de contragarantare, criticile recurentei fiind simple nemulţumiri determinate de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase şi dorinţa de a convinge instanţa că, în speţă, ar fi intervenit un risc operaţional, cu efect exonerator în privinţa obligaţiei sale de plată.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura ca nefondată şi critica privind aplicarea greşită a art. 2018 C. civ. privind diligenţa mandatarului, raportat la clauza 5.1 din convenţia părţilor, prin care recurenta a susţinut că intimata răspunde pentru cea mai mică culpă, fiind un mandat cu titlu oneros, deoarece trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar, invocând din nou posibilitatea sancţionării finanţatorului cu rezilierea scrisorii de garantare pentru neplata comisionului agreat.

Înalta Curte nu va relua considerentele deja evocate cu privire la statuarea clară şi corectă a instanţei de apel asupra problemei rezilierii scrisorii de garantare, însă subliniază că şi raţionamentul instanţei devolutive de control judiciar privind chestiunea mandatului este, de asemenea, corect şi legal; instanţa devolutivă de control judiciar a reţinut că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în limitele convenţiei părţilor, cu diligenţele unui bun proprietar, analizând condiţiile de eligibilitate în persoana beneficiarului finanţării. De altfel, chiar recurenta, conform aceleiaşi convenţii a părţilor, a confirmat contragaranţia notificată, după cum a reţinut instanţa de apel, or această confirmare nu putea fi emisă dacă I.M.M-ul beneficiar nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare.

Înalta Curte subliniază că, invocând clauza privind suportarea doar a riscului de credit al I.M.M.-ului beneficiar, recurenta se detaşează de raportul contractual, opunând obligaţii care excedează înţelegerea asumată, în condiţiile în care partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei, după cum rezultă din statuările instanţei de apel.

Autoarea căii de atac a mai susţinut, prin prisma aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că prin decizia atacată s-au încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează rolul activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului; faţă de această susţinere, Înalta Curte reţine că se impută instanţei încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, aspect ce poate fi încadrat în motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte observă că invocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât autoarea căii de atac nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea în care a procedat instanţa de apel determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanţa supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalităţii deciziei din această perspectivă, motiv pentru care va înlătura şi această critică.

Pe temeiul considerentelor reţinute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentei formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de la plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor şi criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranţia reprezintă un angajament expres, irevocabil şi necondiţionat prin care recurenta preia o parte din riscul de credit asumat de intimată la acordarea de garanţii în favoarea I.M.M. – ului beneficiar, în condiţiile convenţiei de contragarantare.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 356A/03.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2023.