Payment undertaking as unilateral legal act triggering contractual rather than delictual liability

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita – secţia Civilă, la 20.10.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 424.400,47 RON şi a dobânzii legale calculată până la achitarea efectivă a datoriei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1179, 1270 şi 1350 C. civ.

Prin încheierea din 15.04.2021, Tribunalul Harghita – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei civile invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea completului specializat în materia insolvenţei.

La 29.07.2021, reclamanta a precizat acţiunea cu privire la cuantumul sumei de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 823/07.09.2021, Tribunalul Harghita – secţia Civilă a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 419.400,47 RON.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat apel.

Prin decizia nr. 307/A/22.11.2021, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 135/15.02.2022, Tribunalul Harghita – secţia Civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 419.400,47 RON, reprezentând rate restante la angajamentul de plată din 20.07.2018.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat apel.

Prin decizia nr. 140/A/23.06.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâtul C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar, casarea, rejudecarea cauzei de instanţa de recurs şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică, autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1350 C. civ., întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

A susţinut că din motivele de fapt ale acţiunii reclamantei nu rezultă incidenţa răspunderii civile contractuale, ci a unui caz de răspundere civilă delictuală. Astfel, a arătat că angajamentul de plată pe care şi-a întemeiat reclamanta pretenţiile a fost semnat anterior procesului-verbal de inventariere din 06.09.2018, prin urmare nu are nicio legătură cu raporturile de muncă pe care le avea cu societatea. Fapta de a retrage nejustificat bani din casieria societăţii reclamante, al cărei administrator a fost, reprezintă o faptă ilicită săvârşită în dauna societăţii, devenind incidentă răspunderea civilă delictuală, care nu poate fi transformată, prin semnarea angajamentului, în răspundere contractuală.

Recurentul a evocat dispoziţiile art. 1381 alin. (3) C. civ. şi a menţionat că sunt aplicabile în speţă, întrucât încheierea unor acte juridice privind dreptul la reparaţie nu schimbă temeiul juridic pe care acesta s-a născut, astfel că nu poate conduce la transformarea răspunderii civile delictuale în una contractuală. A invocat şi prevederile imperative ale art. 1350 alin. (3) C. civ., interpretându-le în sensul că răspunderea civilă delictuală se aplică cu prioritate şi părţile nu o puteau înlătura prin semnarea angajamentului de plată.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel a făcut confuzie între regulile aplicabile celor două tipuri de răspundere civilă, întrucât a reţinut existenţa unei fapte ilicite, respectiv ridicarea nejustificată a banilor din casieria societăţii, însă, prin raportare la angajamentul de plată, calificat contract civil, a motivat hotărârea pe temeiul răspunderii contractuale. Instanţa a omis să examineze natura juridică a faptului generator care a determinat semnarea acelui înscris şi în ce măsură fapta a fost săvârşită de recurent.

Aşadar, a concluzionat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1350 C. civ., deoarece, în raport de starea de fapt reţinută în decizia recurată, erau incidente prevederile art. 1349 şi urm. C. civ. şi a explicat că temeiul contractual a fost invocat formal pentru a se evita excepţia prescripţiei, faţă de împrejurarea că sumele respective erau evidenţiate în contabilitatea societăţii de multă vreme.

A doua critică din memoriul de recurs priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1166 C. civ. şi art. 1171 C. civ., privind calificarea angajamentului de plată drept contract civil.

Recurentul a arătat că nu trebuie făcută confuzie între actul juridic unilateral şi contractul unilateral, primul fiind o specie de act juridic născut din voinţa unică a autorului său, iar al doilea o formă de contract, calificat după criteriul prestaţiilor. În speţă, instanţa de apel a calificat angajamentul de plată drept contract unilateral, deşi în realitate este act juridic unilateral, născut din voinţa unică a recurentului de a se obliga la restituirea sumelor menţionate în cuprinsul său.

A menţionat ca fiind greşită interpretarea instanţei de fond şi cu privire la acceptarea contractului, conform dispoziţiilor art. 1186 C. civ., întrucât luarea la cunoştinţă şi acordarea unui număr de înregistrare acestuia nu echivalează cu acceptarea expresă sau tacită a ofertei de a contracta, astfel cum este reglementată expres de lege, aceste operaţiuni fiind, în realitate, obligaţii ale lichidatorului intimatei în procedura insolvenţei.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 1166 C. civ. privind definiţia contractului şi a menţionat că înscrisul pe care l-a semnat nu este un contract, pentru că nu cuprinde menţiuni despre cocontractant, nefiind susceptibil nici de a fi desfiinţat prin rezoluţiune, deoarece intimata nu ar putea, în nicio situaţie, să solicite aplicarea acestei sancţiuni specifice contractelor.

Cu privire la argumentul instanţei de apel potrivit căruia recurentul nu a invocat vreo cauză de înlăturare a obligaţiei sale de plată, a arătat că nu a procedat astfel tocmai pentru că angajamentul de plată pe care l-a semnat este un act juridic civil unilateral, nefiindu-i aplicabile cauzele de nulitate specifice contractelor.

La 16.11.2022, intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la caracterul evaluabil al cererii de chemare în judecată care nu depăşeşte pragul valoric de 500.000 RON. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimată, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Intimata a indicat drept temei de drept, în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi a redat această dispoziţie legală într-o formă care nu mai era în vigoare la data învestirii primei instanţe cu soluţionarea prezentului litigiu, ignorând astfel atât modificările succesive ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cât şi aplicarea în timp a legii noi de procedură civilă, în acord cu dispoziţiile art. 24 şi art. 27 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, în vigoare de la data de 21.12.2018, hotărârile pronunţate în litigii având ca obiect acţiuni evaluabile în bani, indiferent de valoare, nu mai sunt excluse din sfera controlului de legalitate în recurs.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., legea nouă de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar conform art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Prin urmare, având în vedere că litigiul a început la 20.10.2020 şi art. 483 alin. (2) C. proc. civ. permite exercitarea căii de atac a recursului pentru litigiile având ca obiect acţiuni evaluabile în bani, rezultă că recursul declarat în prezenta cauză este admisibil.

Cu privire la fondul recursului, Înalta Curte reţine că temeiul juridic indicat de autorul căii de atac este art. 488 alin. (1) pct. 8 C,proc.civ., motivele vizând pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1166, art. 1171 şi art. 1350 C. civ.

Înalta Curte observă că, aşa cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din angajamentul de plată din 20.07.2018, înregistrat în evidenţele lichidatorului judiciar sub nr. x/20.07.2018, prin care recurentul şi-a asumat obligaţia de a plăti eşalonat suma de 445.400,47 RON, pe care a ridicat-o nejustificat din casieria societăţii A. S.R.L., în calitate de administrator special, în procedura de insolvenţă.

Litigiul dintre părţi este generat de interpretarea divergentă a naturii juridice a angajamentului de plată, în considerarea aptitudinii acestuia de a da naştere, în mod valabil, obligaţiei asumate de recurent.

Aşadar, revine Înaltei Curţi sarcina de a stabili natura juridică a acestui înscris, precum şi efectele juridice ce decurg din aceasta, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, raportat la raţionamentul instanţei de apel şi argumentele părţilor.

Înalta Curte subliniază că distincţia dintre actul juridic unilateral şi contractul unilateral se face pe criteriul manifestării de voinţă a părţilor şi al obligaţiilor asumate. Potrivit art. 1166 C. civ. "Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.", iar conform prevederilor art. 1171 C. civ. "Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi." Articolul 1324 C. civ. stabileşte că "Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său". Aşadar, actul juridic unilateral produce efecte juridice prin manifestarea de voinţă unică a autorului său, singurul care îşi asumă executarea unei obligaţii, pe când contractul unilateral se naşte prin acordul de voinţă a două sau mai multe persoane şi generează obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi, lipsind interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor.

Totodată, art. 1327 alin. (1) C. civ. prevede că "Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.", reglementând o varietate de act juridic unilateral cu valoare de angajament unilateral, iar conform dispoziţiilor art. 1325 C. civ. "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător."

Pe temeiul acestor prevederi legale, Înalta Curte reţine că, în speţă, deşi calificat de instanţa de apel drept contract unilateral, iar ipotetic analizat şi ca act juridic unilateral, angajamentul de plată semnat de recurent are natura juridică a actului unilateral, întrucât a dat naştere unui raport juridic obligaţional care leagă două persoane ca urmare a manifestării de voinţă a unei singure părţi, emitentul actului. Astfel, având natura actului juridic unilateral, acest înscris era valabil independent de acceptarea intimatei, însă ca efect al acceptării beneficiului acestui angajament, creditoarea a dobândit dreptul să pretindă executarea obligaţiei asumate de debitor, în condiţiile generate de principiul forţei obligatorii a contractului. O asemenea concluzie se desprinde din cuprinsul art. 1324-1325 C. civ., reţinute şi de instanţa de apel în considerente, potrivit cărora dispoziţiile legale privind contractele se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, dacă nu se prevede altfel, însă această reglementare nu determină schimbarea naturii juridice a angajamentului de plată din act juridic unilateral în contract unilateral.

Înalta Curte subliniază că problema juridică ce trebuia dezlegată de instanţele devolutive este aceea de a analiza aptitudinea angajamentului semnat de recurent de a da naştere unei obligaţii valabile de plată, astfel că prin calificarea dată de către instanţa de apel, de contract unilateral, deşi în realitate întruneşte condiţiile legale ale actului juridic unilateral, nu este afectată obligaţia asumată de debitor, ce reprezintă fundamentul acţiunii reclamantei; analiza instanţei de apel a vizat ambele ipoteze, concluzia corectă fiind aceea că, indiferent dacă angajamentul de plată este calificat act juridic unilateral sau contract unilateral, recurentul trebuia să plătească suma de bani la care s-a obligat valabil. Astfel, instanţa devolutivă de control judiciar a reţinut că "ne aflăm în faţa unui contract unilateral, generator de obligaţii în sarcina debitorului-pârât", precum şi faptul că "angajamentul de plată are (...) valoare de mărturisire, de recunoaştere (...)"; de asemenea, a afirmat că, daca ar fi scos din contextul analizat şi ar fi calificat act juridic unilateral, angajamentul de plată este izvor de obligaţii, conform dispoziţiilor art. 1324-1325 C. civ.

Totodată, instanţa supremă observă că însuşi autorul căii de atac recunoaşte caracterul de act juridic unilateral al angajamentului de plată (pag. 8 din memoriul de recurs), generator de obligaţii, prin urmare acceptă implicit valabilitatea obligaţiei născute în temeiul acestui înscris.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte va înlătura critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1166 şi 1171 C. civ. prin prisma cărora recurentul susţine că a fost calificat greşit angajamentul de plată drept contract unilateral, întrucât instanţa de apel a stabilit corect că angajamentul de plată este izvor de obligaţii, indiferent dacă are natura contractului unilateral sau a actului juridic unilateral.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1350 C. civ., întrucât în speţă nu este incidentă răspunderea civilă contractuală, ci răspunderea civilă delictuală, iar instanţa de apel, reţinând existenţa faptei ilicite, nu putea să înlăture aplicarea regulilor specifice delictului civil optând în favoarea normelor incidente răspunderii contractuale, deoarece se opun dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte va respinge ca nefondată şi critica privind aplicarea greşită a prevederilor art. 1350 C. civ., întrucât statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale examinate, fiind corectă soluţionarea litigiului prin prisma regulilor răspunderii civile contractuale. Astfel, conform celor statuate în etapele devolutive ale procesului, izvorul pretenţiilor reclamantei este angajamentul de plată semnat de recurent, prin care s-a obligat la restituirea sumei ridicate fără drept din casiera societăţii pe care a administrat-o, acţiunea civilă fiind promovată pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa supremă observă că raţionamentul instanţei de apel nu cuprinde niciun argument prin care să reţină existenţa unei fapte ilicite, drept condiţie a răspunderii civile delictuale, ci dimpotrivă, examinarea se fundamentează pe natura juridică a angajamentului de plată, ca izvor de obligaţii. De altfel, toate argumentele recurentului prin care urmăreşte să convingă instanţa de recurs cu privire la existenţa unei fapte ilicite, ce ar atrage incidenţa regulilor răspunderii civile delictuale, privesc aspecte de fapt, anterioare semnării actului juridic ce reprezintă fundamentul pretenţiilor reclamantei şi nu pot face obiectul analizei, întrucât excedează limita judecăţii în litigiul pendinte.

În acest context, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentului vizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1381 alin. (3) C. civ., întrucât în speţă nu este aplicabilă nicio dispoziţie legală privind materia răspunderii civile delictuale, astfel că problemele de drept în litigiu au fost soluţionate corect de instanţa de apel pe temeiul răspunderii civile contractuale.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurent împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul C. împotriva deciziei nr. 140/A/23.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2023.