Labor dispute jurisdiction: alternative competence based on domicile or workplace persists after employment termination

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15.06.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce rezultă din Codul muncii - Legea nr. 53/2003 şi din contractul individual de muncă, reprezentând sporul de noapte de 25% din salariul de bază, sporul de muncă suplimentară de 75% din salariul de bază, sporul de muncă pe timpul sărbătorilor legale de 100% din salariul de bază de 3.000 RON, zilele de concediu cuvenite pentru munca prestată timp de 9 luni de zile conform graficului aferent perioadei septembrie 2021 - mai 2022, achitarea celor două salarii din 15 mai, în valoare de 1.180 RON şi din 30 mai 2022, în valoare de 1.180 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 30.000 RON pentru munca prestată timp de nouă luni de zile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului muncii.

La primul termen de judecată din 27.09.2022 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 1977 din 27 septembrie 2022 Tribunalul Prahova – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanţa întâi învestită a reţinut că, de principiu, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 62/2011 a dialogului social, competenţa teritorială este alternativă, oferindu-se posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, cea de la locul unde îşi are domiciliul ori cea de la locul de muncă.

S-a arătat că reclamantul a fost angajatul pârâtei, conform contractului individual de muncă nr. x/26.08.2021, contract care a încetat la data de 03.06.2022, în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003, sens în care a fost emisă decizia nr. 2061 din data de 03.06.2022.

Având în vedere că reclamantul nu se mai află în raporturi de muncă cu pârâta, criteriul sediului locului de muncă, drept element de determinare a competenţei teritoriale, nu mai poate fi avut în vedere, în cazul concret dedus judecăţii competenţa nemaifiind una alternativă.

S-a concluzionat astfel că singura instanţa competentă teritorial să soluţioneze pricina este cea de la domiciliul reclamantului, domiciliu aflat în circumscripţia Tribunalului Cluj.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj la data de 11.10.2022, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 31 din 11 ianuarie 2023 Tribunalul Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de instanţă din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova – secţia I civilă şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social stabilesc o competenţă alternativă de soluţionare a conflictelor de muncă, fiind deopotrivă competente atât instanţa de la domiciliul reclamantului, cât şi cea de la locul său de muncă, aceste dispoziţii aplicându-se chiar şi în cazul încetării raporturilor de muncă.

S-a arătat că, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă încheiat între părţi, sediul angajatorului este situat în localitatea Teleaga, judeţul Prahova iar activitatea s-a desfăsurat la sediul angajatorului.

S-a apreciat faptul că Tribunalul Prahova este competent şi sub aspectul criteriului privind reşedinţa reclamantului întrucât, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta a menţionat expres faptul că, la momentul formulării cererii, locuieşte în comuna Păuleşti, sat Găgeni, str. x, jud. Prahova.

Totodată, s-a arătat că, în caz de competenţă alternativă, reclamantul este în drept să aleagă instanţa însă, ca urmare a sesizării uneia dintre instanţele competente conform legii, nu se mai poate reveni asupra acestui aspect.

Prin urmare, împrejurarea că reclamantul a menţionat la termenul din data de 11.01.2023 faptul că doreşte ca cererea sa să fie soluţionată de Tribunalul Cluj nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei deja stabilită.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la data de 25.01.2023.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Prahova – secţia I Civilă şi Tribunalul Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalul Prahova – secţia I Civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că în cauză conflictul priveşte competenţa teritorială de soluţionare a litigiului.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, obligarea acesteia la plata unor drepturi salariale derivate din contractul individual de muncă nr. x/26.08.2021, încetat anterior sesizării instanţei, la data de 03.06.2022, prin acordul părţilor.

Astfel, potrivit menţiunilor din cererea introductivă, la momentul formulării acesteia, domiciliul legal al reclamantului era în judeţul Cluj, în timp ce locuinţa efectivă o avea în judeţul Prahova.

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat şi indiferent de cauza încetării.

Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, în timp ce art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social – în vigoare la data naşterii raportului de muncă – reglementează o excepţie de la această regulă, în sensul că: "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În cauză, având în vedere calitatea de personă fizică a reclamantului, obiectul cererii de chemare în judecată şi data formulării acţiunii, 15.06.2022, sunt incidente prevederile derogatorii ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Aceste prevederi instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, normele art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opţiune conferit de lege, competenţa rămânând una alternativă.

Ca dovadă, chiar şi în situaţia în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetarii raporturilor de muncă şi maniera de încetare a acestora, reclamanţilor le este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanţele deopotrivă competente potrivit legii.

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive şi înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfăşurat la sediul angajatorului, în judeţul Prahova iar, în ceea ce priveşte domiciliul reclamantului, acesta a arătat că are domiciliul legal în municipiul Turda, str. x bis, judeţul Cluj dar că locuieşte efectiv pe raza judeţului Prahova, în comuna Păuleşti, sat Găgeni, str. x.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul Prahova – secţia I Civilă cât şi Tribunalul Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale erau deopotrivă competente să soluţioneze cauza, reclamantul având alegerea între acestea două.

Având în vedere că opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului Prahova – secţia I Civilă, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii sale şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Prahova – secţia I Civilă, căruia i se va trimite dosarul spre judecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova – secţia I Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 28 februarie 2023.