Nullity of cassation appeal for failure to articulate legal grounds in statute of limitations dispute

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Teleorman – secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal - completul specializat pentru contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 august 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgăneşti - Vlaşca, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 495.842 RON reprezentând debit restant şi penalităţi pentru perioada 15.11.2005 – 12.08.2016.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2537 şi art. 1350 C. civ.

2. Prin încheierea nr. 610 din 4 decembrie 2019, Tribunalul Teleorman – secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal - completul specializat pentru contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare secţiei Civile a Tribunalului Teleorman.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secţia Civilă sub dosar nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Teleorman – secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgăneşti-Vlaşca împotriva sentinţei civile nr. 360 din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă.

4. La data de 19 august 2022, reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgăneşti-Vlaşca a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a susţinut că, în mod neîntemeiat instanţa de apel a reţinut faptul ca actele de executare silită emise în materie fiscală nu pot întrerupe cursul prescripţiei în materie civilă sau comercială, în condiţiile în care aceste acte de executare privesc acelaşi debitor şi aceeaşi sumă.

Astfel, s-a învederat că, din actele depuse la dosar rezultă faptul că, la data de 02.09.2016 au fost emise somaţia nr. 4291/02.09.2016 şi titlul executoriu nr. x/02.09.2016 pentru suma de 140.477 RON, din care suma de 67.815 reprezentând debit şi suma de 72.662 reprezentând majorări de întârziere calculate până la data de 30.08.2015. Aceste acte de executare au fost comunicate pârâtei, fiind însuşite de aceasta şi nu au fost contestate în termenul legal, fiind legal emise şi executorii.

Recurentul-reclamant a subliniat că termenul de prescripţie a fost întrerupt şi a început să curgă un alt termen de prescripţie de la data de 14.09.2016, când a fost emisă hotararea Consiliului Local nr. 28/14.09.2016, comunicata pârâtei-debitoare. Prin această hotărâre s-a luat act de încetarea contractului de concesiune şi se precizează în mod expres faptul ca nu are ca efect desfiinţarea obligaţiilor de plată generate de contract în sarcina concesionarului şi neachitate până la data încetării contractului.

Prin urmare, recurentul a arătat că termenul de prescripţie a fost întrerupt la data de 14.09.2016, odată prin faptul ca s-a luat act de cererea de denunţare a contractului, iar in al doilea rând prin faptul ca s-a reţinut în mod expres în aceeaşi hotărâre de consiliu local, faptul că obligaţiile fiscale generate de acest contract nu se desfiinţează, rămânând în continuare în vigoare.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2537 alin. (1) C. civ., întrucât a reţinut că nu a fost întrerupt cursul prescripţiei prin comunicarea facturii fiscale nr. x din data de 12.06.2019, atât timp cât aceasta poate fi privită atât ca o punere în întârziere, cât şi ca o recunoaştere tacită a pretenţiilor reclamantului, această factură fiind înregistrată în contabilitatea societăţii debitoare, fără a fi contestată.

Totodată, recurentul a învederat că instanţele de fond au nesocotit prevederile art. 2537 alin. (2) C. civ., având în vedere că nu au analizat faptul ca în cadrul dosarului civil nr. x/2017 al Tribunalului Teleorman, debitoarea a solicitat "anularea adresei nr. x din 26.10.2016 şi exonerarea de la plată a redevenţei sau diminuarea acesteia şi suspendarea executării somaţiei de plata nr. x/02.09.2016". Soluţia pronunţată în acest dosar a fost de respingere a cererii formulate de pârâta A. S.R.L., soluţie ramasă definitivă.

În această situaţie, recurentul a susţinut că este incident cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 2537 alin. (2) C. civ., în sensul că prescripţia a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată în cadrul căreia debitoarea a solicitat suspendarea executării înscrise în somaţia de plata nr. x/02.09.2016.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.

Cauza a fost înregistrată la 25 august 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 4 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 17 ianuarie 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Înalta Curte reţine că recursul trebuie să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, cererea a fost întemeiată formal pe motivele de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, recurentul limitându-se să reitereze susţinerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanţe.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin criticile formulate, recurentul susţine, în esenţă, că actele de executare reprezentate de somaţia nr. 4291/02.09.2016 şi titlul executoriu nr. x/02.09.2016 sunt apte de a întrerupe cursul prescripţiei în materie civilă, în condiţiile în care au fost comunicate pârâtei, fiind însuşite de aceasta şi necontestate în termenul legal, instanţa de apel reţinând în mod greşit contrariul. Totodată, s-a arătat că termenul de prescripţie a fost întrerupt, începând să curgă un alt termen de la data de 14.09.2016, când a fost emisă hotărârea Consiliului Local nr. 28/14.09.2016. Tot cu privire la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, recurentul a subliniat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată că încălcarea dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) şi (2) C. civ., întrucât a reţinut că nu a fost întrerupt cursul prescripţiei prin comunicarea facturii fiscale nr. x din data de 12.06.2019. De asemenea, s-a mai învederat că prescripţia a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată în cadrul căreia debitoarea a solicitat suspendarea executării înscrise în somaţia de plată nr. x/02.09.2016.

Instanţa de prim control judiciar, confirmând sentinţa primei instanţe, a reţinut ca argument pentru respingerea apelului reclamantului faptul că actele de executare silită şi factura fiscală nu sunt apte de a întrerupe cursul prescripţiei, întrucât acestea nu aparţin debitorului, nefiind astfel în prezenţa unei recunoaşteri a dreptului de către acesta, actele de executare silită nefiind, prin esenţa lor, voluntare. Instanţa de apel a analizat dispoziţiile art. 2537 C. civ. referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei şi a concluzionat că nu este incident în cauză niciunul dintre cele patru puncte la care se referă textul de lege menţionat. S-a reţinut că reclamantul a invocat acte de întrerupere din 02.09.2016, respectiv somaţie de executare şi titlu executoriu şi 12.06.2019 - comunicarea facturii fiscale. Cu privire la acestea, prin decizia recurată s-a constatat că data de 02.09.2016 depăşeşte cu mult termenul de 6 luni în care actul de întrerupere trebuia să fie urmat de introducerea cererii de chemare în judecată, iar în ceea ce priveşte comunicarea facturii, aceasta poate întrerupe prescripţia în conformitate cu dispoziţiile art. 1540 C. civ., dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1522 C. civ. pentru a fi considerată punere în întârziere, ipoteză care nu se aplică în cauză.

Înalta Curte notează că recurentul-reclamant, prin recursul formulat, nu face referire la considerentele instanţei de apel, în condiţiile în care criticile de nelegalitate reprezintă o reluare a susţinerilor formulate prin cererea de apel.

Se observă că recurentul a arătat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa de apel a argumentat soluţia adoptată în raport cu stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

De asemenea, cu toate că recurentul tinde să demonstreze încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2537 C. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin comunicarea somaţiilor şi titlurilor executorii sau prin comunicarea facturii fiscale nr. x din 12.06.2019, privind cuantumul debitului restant şi majorările aferente, în cuantum de 495.842 RON, aceste aspecte nu pot fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanţei de apel, recurentul se rezumă la reiterarea motivelor inserate printre alte susţineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Înalta Curte constată că toate aceste argumente evidenţiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reluare a aspectelor de fond supuse judecăţii.

Totodată, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel în legătură cu dezlegările date prin decizia recurată, nefiind formulate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea instanţei de apel şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul-reclamant critică soluţia primei instanţe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, reluarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, se constată că recurentul tinde, în realitate, la verificarea situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să, reconsidere concludenţa lor. Invocarea anumitor dispoziţii legale, fără o dezvoltare corespunzătoare în drept, care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., împiedică exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor formulate prin cererea din apel.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept aplicabile cauzei.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgăneşti-Vlaşca împotriva deciziei civile nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgăneşti-Vlaşca împotriva deciziei civile nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.