Exceeding appeal limits by reinterpreting contractual order obligations rather than adjudicating contested delivery practice

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului formulat, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj – secţia civilă, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând debit, potrivit facturilor nr. x/2021 din data de 07.01.2021 şi respectiv nr. x/2021 din data de 07.01.2021 şi a penalităţilor de întârziere calculate conform prevederilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, până la data plăţii.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 13.605 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194, art. 662 şi art. 451 C. proc. civ., art. 1350 şi 1538 C. civ., art. 3 şi 10 din Legea nr. 72/2013, art. 6 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din data de 12 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj – secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Tribunalului Cluj – secţia civilă, invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 24 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

S-a respins, de asemenea, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 46.405,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, la data de 18 martie 2022, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 303 din 23 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., cu consecinţa schimbării, în tot, a sentinţei apelate şi a admiterii cererii de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese şi a penalităţilor de întârziere calculate conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 21.239 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din 13.647 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate în primă instanţă şi 7.592 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel - taxă judiciară de timbru.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la data de 27 iulie 2022, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

De asemenea, pârâta a solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, reprezentate de art. 477 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit pârâtei, motivul determinant al soluţiei din apel l-a constituit interpretarea clauzei art. 4.1. din cuprinsul contractelor subsecvente.

Astfel, instanţa de apel, în interpretarea art. 4.1, a apreciat că pârâta şi-a asumat obligaţia de vânzare, independent de comunicarea, în prealabil, a oricăror avize sau comenzi de către reclamantă.

Or, susţine pârâta, discuţiile în contradictoriu dintre părţi, atât în primă instanţă, cât şi în faza apelului, au purtat asupra altor aspecte decât cele reţinute de către instanţa de apel.

Se arată că reclamanta nu a susţinut niciun moment în faţa instanţelor de fond că nu şi-ar fi asumat contractual obligaţia de a emite comenzi de livrare.

În aceeaşi măsură, reclamanta nu a invocat eroarea de interpretare a primei instanţe sub aspectul obligativităţii de a fi emise comenzi de livrare.

Prin urmare, consideră recurenta-pârâtă că, prin hotărârea pronunţată în apel, au fost încălcate dispoziţiile procedurale referitoare la limitele devoluţiunii raportat la ceea ce s-a apelat - art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi respectiv principiul disponibilităţii – art. 22. alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1.266, 1.270 şi 1.556 C. civ.

Potrivit pârâtei, art. 4.1 din contractele subsecvente reprezintă o clauză clară şi neechivocă, drept pentru care nu se impunea interpretarea acesteia.

Mai mult, susţine pârâta, instanţa de apel a interpretat clauza prevăzută la art. 4.1. cu ignorarea practicii statornicite între părţi şi, în contra acesteia, încălcând astfel dispoziţiile sus-menţionate ale C. civ.

Se arată că disputa în faţa instanţelor de judecată inferioare s-a purtat asupra modalităţii de comunicare a comenzilor, în scris sau verbal, respectiv asupra conformităţii comenzilor pe care reclamanta pretinde că le-ar fi transmis, nicidecum asupra obligativităţii sau lipsei obligativităţii comenzilor.

Susţine pârâta că interpretarea potrivit căreia ar fi fost obligată la livrare, chiar în lipsa recepţionării avizelor sau comenzilor din partea reclamantei, este de natură să contrazică dispoziţiile contractuale agreate de părţi şi să încalce forţa obligatorie a contractului.

Dimpotrivă, în vederea organizării livrării şi, implicit, a executării corespunzătoare a obligaţiei de livrare, reclamanta era obligată potrivit contractului ca, în prealabil şi exclusiv în intervalul stabilit, să transmită comenzi conforme din punct de vedere al conţinutului şi al termenului de livrare.

Ordinea de executare a obligaţiilor contractuale asumate de părţi impunea ca, mai întâi, reclamanta să transmită comenzi scrise de livrare, urmând ca, pe baza acestora, pârâta să procedeze la livrare.

Or, conchide pârâta, în condiţiile în care reclamanta nu şi-a îndeplinit propria obligaţie de a comunica o comandă scrisă de livrare, pârâtei nu i se poate atrage răspunderea pentru neexecutarea contractului.

Contrar opiniei recurentei-pârâte, instanţa de apel a soluţionat cauza, făcând abstracţie de complexitatea raporturilor dintre părţi şi de modul concret în care aceste raporturi s-au derulat anterior intervenirii diferendului dedus judecăţii.

La data de 10 octombrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, ca urmare a neîncadrării motivelor invocate în criticile de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial aferent fazei procesuale a recursului.

La data de 14 noiembrie 2022 pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a reiterat incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La data de 20 februarie 2023 pârâta a depus la dosarul cauzei concluzii scrise în sensul admiterii recursului.

La termenul de judecată din data de 28 februarie 2023 Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantă prin întâmpinare, instanţa supremă apreciind că, pe calea recursului, pârâta a formulat critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel invocând motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Aceste motive urmează a fi analizate în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre ele asupra examinării celuilalt, ţinându-se seama de toate argumentele expuse în dezvoltarea lor.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 477 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a admis apelul pe baza altor motive decât cele deduse judecăţii atât în apel, cât şi în prima instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a învederat că nu există dispute între părţi, aceasta fiind extrem de clară şi reţinută corect de ambele instanţe de fond, în sensul existenţei unor contracte – cadru şi a unor contracte subsecvente, dar şi a inexistenţei unor comenzi scrise conforme contractelor subsecvente. Disputa dintre părţi vizează modalitatea în care cumpărătoarea ar fi trebuit să efectueze comenzile de livrare (în scris sau verbal) şi, subsecvent dacă se poate considera că reclamanta a efectuat comenzi conforme contractelor. Cu toate acestea, instanţa de apel a stabilit că pârâta trebuia şi putea să execute obligaţia de a livra marfa, chiar dacă reclamanta nu i-a indicat acesteia săptămânal sau periodic zilele şi orele la care urmau să fie făcute livrările, precum şi cantităţile de livrat în zilele respective. Or, nici în faţa primei instanţe şi nici în cursul judecăţii în apel, reclamanta nu a susţinut că nu şi-a asumat obligaţia contractuală de a formula comenzi de livrare, aceasta afirmând doar că practicile statornicite între părţi erau în sensul formulării comenzilor şi verbal/prin telefon. De asemenea, nici prin motivele de apel, apelanta- reclamantă nu a invocat greşita interpretare de către prima instanţă a clauzelor contractuale sub aspectul obligativităţii formulării comenzilor de livrare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest motiv de recurs este întemeiat.

Se impune a se preciza că efectul devolutiv al căii ordinare de atac, consacrat de art. 476 C. proc. civ., cunoaşte o dublă limitare, potrivit dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., astfel încât interesează, pe de o parte, criticile concrete formulate de către apelantă la adresa hotărârii primei instanţe, instanţa de apel fiind ţinută, în virtutea art. 477 C. proc. civ., să judece cauza în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nefiind posibilă schimbarea în apel a cadrului procesual obiectiv şi subiectiv stabilit în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă, inclusiv respectarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii, stabilite de art. 425 C. proc. civ., trebuie să aibă în vedere aceste reguli restrictive cu privire la devoluţiunea apelului, ceea ce înseamnă că motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, ce reprezintă un element obligatoriu al oricărei hotărâri judecătoreşti, trebuie să se circumscrie cadrului învestirii instanţei, prin raportare la prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ.

Or, contrar celor expuse mai sus, instanţa de apel, pentru a verifica temeinicia şi legalitatea soluţiei primei instanţe cu privire la transmiterea comenzilor scrise de către reclamantă, a apreciat a fi necesară interpretarea clauzelor contractuale din contractul-cadru şi din contractele subsecvente, stabilind că părţile şi-au asumat obligaţia fermă şi necondiţionată de a vinde, respectiv de a cumpăra, marfa în mod expres indicată, în condiţiile de preţ stabilite şi potrivit modalităţilor de livrare convenite. A mai apreciat că obligaţia vânzătorului nu este reglementată sub condiţia formulării de către cumpărător a comenzilor scrise si nu depinde de acestea, iar avizările la care se referă art. 4.1 nu au decât rolul de a servi la organizarea transporturilor de către vânzător, în sarcina căruia s-a stabilit obligaţia de livrare a produselor contractate, fără a condiţiona însă în vreun fel obligaţia de vânzare pe care acesta şi-a asumat-o.

A conchis instanţa de apel în sensul că pârâtei îi revenea obligaţia contractuală de a vinde reclamantei o cantitate de 2000 t, în temeiul celor două contracte subsecvente, independent de formularea sau nu a unor avizări scrise de livrare.

Aceste aspecte însă nu au fost supuse analizei instanţei de apel, criticile din cererea de apel vizând: interpretarea trunchiată a probelor, ignorarea probei cu desfăşurătorul convorbirilor telefonice, cu consecinţa nevalorificării negocierilor telefonice, analiza capacităţii societăţii reclamante de a prelua cantitatea de marfă şi efectuarea unei comenzi de livrare în penultima zi a termenului prevăzut în contract pentru livrarea întregii cantităţi de marfă. Au mai fost formulate critici faţă de cuantumul onorariului avocatului şi acordarea dobânzilor legale penalizatoare.

Niciunul dintre motivele de apel nu a vizat greşita interpretare a clauzelor contractuale privitoare la asumarea obligaţiei de a emite comenzi anterior livrării mărfii. De altfel, apelanta nu a negat existenţa acestei obligaţii, învederând doar o anumită practică statornicită între părţi pe parcursul derulării celor 50 de contracte, în sensul stabilirii detaliilor livrării prin telefon, urmate de emiterea comenzilor scrise prin email sau în format letric.

Înalta Curte constată că nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin răspunsul la întimpinare nu s-au formulat susţineri privitoare la inexistenţa obligaţiei contractuale de a emite comenzi pentru desfăşurarea procedurii de livrare a mărfurilor, reclamanta precizând în concret elementele de fapt în legătură cu nelivrarea mărfurilor de către pârâtă şi cu derularea deficitară a comunicării telefonice cu aceasta.

De aceea, susţinerea intimatei în recurs, în sensul că a vizat prin apel schimbarea în totalitate a sentinţei apelate şi că a menţionat expres că îşi menţine toate criticile şi apărările din faţa primei instanţe, nu schimbă situaţia limitelor învestirii în apel, reclamanta nesupunând nici primei instanţe de judecată interpretarea clauzelor contractuale în discuţie.

Rezultă deci că instanţa de apel nu a fost învestită cu stabilirea asumării acestei obligaţii contractuale de către părţi, ci cu analiza procedurii de livrare a mărfii agreată de părţi şi efectele urmării/neurmării acesteia.

Analizând alte motive de reformare a sentinţei apelate decât cele indicate în cererea de apel, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, contrar dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. De asemenea, au fost nesocotite limitele efectului devolutiv al apelului şi din perspectiva aspectelor deduse judecăţii în primă instanţă, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în prima instanţă.

Totodată, Înalta Curte constată că prin inserarea direct în considerentele deciziei instanţei de apel a aspectelor relative la necesitatea interpretării clauzelor contractuale privitoare la emiterea comenzilor scrise, instanţa de apel a adus atingere principiului disponibilităţii, încălcând dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, dar şi prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. De asemenea, au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, părţile fiind lipsite de posibilitatea de a discuta în contradictoriu şi de a formula apărări cu referire la interpretarea clauzei contractuale de la art. 4.1., cum corect a invocat recurenta.

Limitele judecăţii fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, instanţa de apel este ţinută să statueze asupra celor solicitate de părţi fără a depăşi acest cadru procesual iar, în măsura în care constată că se impune analizarea din oficiu a unor motive de apel, acestea trebuie invocate şi puse în discuţia părţilor.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie constată că este întemeiat motivul de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii, astfel că, potrivit art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va respecta limitele învestirii aşa cum rezultă acestea din cererea de apel, prin raportare la sentinţa primei instanţe, la cererea de chemare în judecată şi la celelalte cereri şi apărări formulate în cauză.

Înalta Curte reţine că recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept substanţial, respectiv art. 1270 C. civ., art. 1266 C. civ. şi art. 1556 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, interpretând clauza 4.1 din contract, a stabilit contrar voinţei concordante a părţilor, că marfa putea fi livrată inclusiv în lipsa oricărei comenzi emisă de cumpărător, modificând astfel clauza contractuală potrivit căreia, pe parcursul celor 2 luni stabilite în concret în contract, urmau a fi emise mai multe comenzi de livrare, prin care se particulariza cantitatea de marfă ce urma a fi livrată şi modalitatea de livrare.

Apoi, aplicând greşit art. 1266 C. civ., instanţa de apel a înlăturat obligaţia cumpărătoarei de a emite comenzi de livrare a mărfii.

Ca o consecinţă, stabilind o altă ordine de executare a obligaţiilor contractuale decât cea agreată de părţi, instanţa de apel a aplicat greşit şi art. 1556 C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare a contractului.

Având în vedere însă că va fi admis motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a constatării depăşirii limitelor învestirii instanţei, prin interpretarea de către instanţa de apel a clauzei 4.1 din contract, din perspectiva asumării obligaţiei de emitere a comenzii de către cumpărător, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie constată că, faţă de limitele judecăţii în apel, nu se mai impune analizarea criticilor privind greşita aplicare a normelor de drept substanţial menţionate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 303/2022 din 23 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.