Retired officer's reimbursement suit stays at Dâmbovița Tribunal, declination to Bucharest reversed.

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 29.04.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu", pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, pârâtul să fie obligat la plata sumei de 188,72 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile aprilie, mai, iunie 2022, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflaţie şi la care se va calcula şi dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acţiunii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile legale speciale care stabilesc gratuitatea totală şi necondiţionată a medicamentelor pentru poliţiştii pensionari şi activi, respectiv art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, H.G. nr. 677/2003 emisă în aplicarea Legii nr. 360/2002 ce stabileşte condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti. De asemenea, reclamantul a mai invocat dispoziţiile art. 1535 din C. civ., O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.02.2011.

La primul termen de judecată din 14 septembrie 2022, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 1589 din 14 septembrie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că, astfel cum au admis şi părţile prin susţinerile formulate în cadrul cererilor depuse la dosar, natura prezentului litigiului este una de asigurări sociale, partea reclamantă invocând nerespectarea un drept social conferit în calitate de pensionar fost poliţist, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002.

A mai arătat că, potrivit dispoziţiilor capitolului VIII al Legii nr. 263/2010, intitulat jurisdicţia asigurărilor sociale, cererile îndreptate împotriva C.N.P.P. sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul, însă celelalte cereri, cum este cazul şi prezentei, se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul (art. 154 alin. (2) din actul normativ menţionat).

Cum, în cauză, pârâtul chemat în privinţa pretenţiei principale are sediul în Bucureşti, instanţa a apreciat că revine Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

Totodată, prima instanţă de conflict a mai arătat că nu poate reţine susţinerile părţii privind existenţa unei jurisdicţii speciale care stabileşte o altă competenţă, întrucât Legea nr. 223/2015 reglementează în Capitolul VI exclusiv jurisdicţia în sistemul pensiilor de stat, şi nu litigii precum cel din cauză. De asemenea, a mai reţinut că acelaşi act normativ conţine şi o normă de trimitere (art. 104) la dispoziţiile C. proc. civ., care consacră regula adresării instanţei de la domiciliul/sediul pârâtului.

Pentru aceste motive de fapt şi de drept, Tribunalul Dâmboviţa a hotărât admiterea excepţiei invocate şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 18 octombrie 2022, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Prin sentinţa civilă nr. 7619 din 7 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat cauza privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul CENTRUL MEDICAL DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AMBULATORIU "DR. NICOLAE KRETZULESCU", spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că natura prezentei cauze este aceea de litigiu de asigurări sociale, drepturile invocate de reclamant derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

A mai arătat că, din interpretarea coroborată a art. 30 din Legea nr. 360/2002 cu art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, prevederile Legii nr. 223/2015 referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

În ceea ce priveşte instanţa competentă din punct de vedere teritorial, a reţinut că, în temeiul art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de la domiciliul său, fie la instanţa de la sediul oricăruia dintre pârâţi, astfel încât, pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 din acelaşi Cod.

În speţă, a reţinut că reclamantul, cu domiciliul în judeţul Dâmboviţa, a ales să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reţinând că, din analiza textului de lege mai sus evocat rezultă că numai pârâta poate invoca o astfel de excepţie, instanţa a constatat că pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată, excepţia fiind invocată de instanţă din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 27 ianuarie 2023, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului, fost poliţist, de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menţionată, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, drepturile pretinse derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte instanţa competentă din punct de vedere teritorial, se reţine că, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de la domiciliul său, fie la instanţa de la sediul pârâtului.

Aşa fiind, instanţa supremă nu poate valida raţionamentul primei instanţe de conflict care a statuat că, în speţă, competenţa teritorială este atrasă de incidenţa dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, întrucât acestea se referă la litigiile menţionate la art. 153 din lege, în care nu se încadrează şi prezentul litigiu.

Reţinând, aşadar, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 111 din C. proc. civ., se constată că, în cauză, opţiunea reclamantului a fost în sensul soluţionării cauzei la Tribunalul Dâmboviţa, instanţa de la domiciliul său.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. Aşadar, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei competente aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial alternativ, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât, prin introducerea acţiunii, s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Normele de competenţă reglementate de art. 111 C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel încât, potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi Cod, necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

În concluzie, sesizarea Tribunalului Dâmboviţa a fost făcută cu respectarea art. 111 C. proc. civ., astfel că acesta era competent teritorial să judece cauza şi nu putea declina competenţa de soluţionare altei instanţe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. şi, totodată, a voinţei reclamantului.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2023.