Jurisdiction over compelling Insured Guarantee Fund to issue compensation decision following insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la soluţionarea cererii de plată transmisă pârâtului la data de 22.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, şi în subsidiar, ca neîntemeiată.

Analizând excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu Curtea a admis-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021): "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Deşi în speţă nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acţiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, finalitatea urmărită fiind aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată.

Fiind o cerere evaluabilă, sub 200.000 de RON, competenţa materială revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit competenţa teritorială exclusivă în favoarea instanţei civile de la sediul Fondului.

Pentru aceste considerente, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de 06.10.2022.

La termenul de judecată de la data de 29.11.2022 instanţa a invocat din oficiu exceptia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 2 Bucuresti, pe care a admis-o pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la solutionarea cererii de plată transmise la FGA în data de 22.10.2021 arătând că FGA nu a solutionat cererea, respectiv nu a procedat la plata acesteia, nici nu a emis decizie prin care să refuze plata, fiind îndeplinite conditiile legale pentru a se afla în situatia nesolutionării în termenul legal a unei cereri, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva competenţei materiale, cererea reclamantului se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, respectiv cum aşa au fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 şi III alin. (1), prevede că:, (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Instanţa nu poate aplica însă prin analogie aceste prevederi în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare. În cauză această concluzie este şi mai evidentă, în condiţiile în care legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de FGA prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ. Soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi în nici un caz nu se poate extinde sfera de competenţa a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 130 şi art. 131 din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi, raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere calitatea pârâtului, a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 134-135 C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În cauză, conflictul negativ de competenţă a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 şi urm. din Legea nr. 213/2015 precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluţionarea cererii de plată transmise la FGA, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deşi reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acţiuni având în vedere existenţa unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situaţii.

Aşadar pentru stabilirea naturii acţiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanţa dreptului din care derivă litigiul dedus judecăţii.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, în situaţia insolvenţei asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, fondul preluând obligaţia de plată a indemnizaţiilor de asigurare.

O astfel de competenţă atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligaţiei de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menţinându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluţionarea litigiului de către instanţele de contencios administrativ chiar şi în condiţiile în care acţiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menţionat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deşi legiuitorul nu a prevăzut cărei instanţe aparţine competenţa de soluţionare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competenţă nu poate fi distinctă de cea stabilită în situaţia emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin şi argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluţiona un recurs în interesul legii legat de determinarea instanţei competente în situaţia în care textul de lege prevede doar instanţa competentă să soluţioneze litigiile decurgând din dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu şi instanţa competentă să judece refuzul emiterii dispoziţiei, Înalta Curte a reţinut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reţinut instanţa supremă, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis şi în cauză, astfel că în ceea ce priveşte obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretenţiilor, instanţa civilă are competenţa să soluţioneze şi această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2023.