Jurisdiction over obligation to conclude concession contract for state private agricultural land: exclusion of administrative jurisdiction due to absence of public domain or special regulatory regime

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.12.2021, sub nr. x/2021 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune, prin atribuire directă cu privire la terenul în litigiu, redevenţa fiind cea stabilită prin "Procedura internă privind concesionarea sau arendarea terenurilor conform H.G. nr. 811/2020 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, cu modificările şi completările ulterioare, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea ADS"; obligarea ADS la repararea prejudiciului constând în diferenţa dintre taxa de folosinţă nelegitimă a terenului impusă de ADS prin Notificarea nr. x/18.10.2021 şi valoarea redevenţei, conform procedurii interne a ADS dacă s-ar fi încheiat Contractul de concesiune. Reclamanta susţine refuzul nejustificat al ADS de a încheia Contractul de concesiune prin atribuire directă, în temeiul Legii nr. 268/2001.

La data de 09.02.2022 pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, arătând că obiectul litigiului este un ipotetic contract de concesiune prin atribuire nr. x/2001, deşi în discuţie este o suprafaţă de teren cu destinaţie agricolă aflată în domeniul privat al statului, iar nu în domeniul public al statului, consecinţa imediată reflectându-se în competenţa de soluţionare a cauzei care revine instanţei civile de drept comun, şi nu instanţei specializate de contencios-administrativ, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) 1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

La termenul din 01.04.2022 reclamanta a precizat că obiectul acţiunii este obligarea ADS la încheierea contractului de concesiune în baza Legii nr. 268/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 681 din 01.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel a fost admisă excepţia şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta se prevalează de acte de proprietate civile care ar atesta calitatea sa de proprietar al unei plantaţii de viţă de vie amplasată pe un teren extravilan în comuna Jurilovca, judeţ Tulcea.

Potrivit dispoziţiilor art. 211 din Legea nr. 268/2001, terenurile cu destinaţie agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi art. 2 alin. (1), vor fi atribuite prin concesionare directă investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2).

La secţiunea 3 din Legea nr. 268/2001 este reglementată concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului şi a activităţilor şi serviciilor publice. Art. 18 alin. (1) dispune în sensul că iniţiativa concesionării o poate avea concedentul sau orice investitor interesat, conform Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

În conformitate cu prevederile alin. (2) persoanele fizice sau juridice române ori străine, inclusiv asociaţiile constituite în conformitate cu art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi societăţile agricole, asociaţiile agricole şi alte forme asociative din agricultură, cu personalitate juridică, care doresc să concesioneze terenurile ce fac obiectul acestei secţiuni, vor adresa o scrisoare de intenţie concedentului, respectiv Agenţiei Domeniilor Statului.

După înregistrarea scrisorii de intenţie Agenţia va întocmi în termen de 30 de zile studiul de oportunitate conţinând o evaluare tehnico-economică şi caietul de sarcini al concesiunii, pe care îl va depune spre aprobare Consiliului de administraţie al Agenţiei Domeniilor Statului.

În raport de precizarea obiectului cererii şi de prevederile legale aplicabile, competenţa în soluţionarea litigiului aparţine tribunalului, ca instanţă cu plenitudine de competenţă în materie civilă, inclusiv relativ la litigiile cu profesionişti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 15.06.2022.

Prin notele scrise, reclamanta a învederat că a formulat acţiune împotriva refuzului nejustificat, aşa cum este definit acesta de art. 2 alin. (1) lit. c) şi lit. i) din Legea nr. 554/2004 al ADS de a încheia Contractul de concesiune prin atribuire directă, în temeiul Legii nr. 268/2001 şi a legislaţiei secundare, în aplicarea acesteia, în privinţa terenului cu destinaţie agricolă.

Analizând cererea formulată, în vederea soluţionării cu prioritate a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, astfel cum a fost invocată, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 instanţele de contencios administrativ competente soluţionează litigiile în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Raportat la prezenta cauză, tribunalul a reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca premisă refuzul nejustificat, aşa cum este definit acesta de art. 2 alin. (1) lit. c)1 şi lit. i) din Legea nr. 554/2004, al ADS de a încheia Contractul de concesiune prin atribuire directă, în temeiul Legii nr. 268/2001 şi a legislaţiei secundare, reclamanta demarând procedura prealabilă prevăzută de Capitolul II din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, reclamanta a susţinut atât în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cât şi în faţa Tribunalului Bucureşti că terenul ce face obiectul litigiului se află în proprietatea Statului Român şi în administrarea pârâtei şi a învederat instanţei că în mod abuziv pârâta refuză atribuirea terenului în concesiune prin atribuire directă, solicitând instanţei ca redevenţa să fie stabilită prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

La termenul de judecată din data de 01.04.2022 reclamanta, prin avocat, a susţinut că "a reclamat un refuz nejustificat la încheierea contractului raportat la dispoziţiile art. 214 din Legea nr. 268/2001".

Faţă de aceste aspecte, instanţa a concluzionat că litigiul se încadrează în noţiunea de contencios administrativ, astfel cum este definit de art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, iar prin raportare la împrejurarea că pârâta este o autoritate publică la nivel central sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a doua şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competenţa revenind curţii de apel de la sediul reclamantei (Bucureşti).

Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Obiectul acţiunii, conform precizărilor reclamantei este obligarea ADS la încheierea contractului de concesiune în baza Legii nr. 268/2001.

Potrivit actelor dosarului, terenul ce face obiectul litigiului dedus judecăţii este bun aflat în proprietatea privată a statului.

Instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 8 alin. (2) şi art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004, să soluţioneze numai acele litigii legate de contractele administrative, respectiv acele contracte care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau a altor categorii de contracte administrative reglementate expres prin legi speciale.

Întrucât cererea precizată a reclamantei are ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui contract de concesiune care vizează un teren proprietate privată, competenţa de soluţionare a cauzei excedează sferei de reglementare a art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În confomitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 268/2001, Agenţia Domeniilor Statului exercită în numele statului prerogativele privind dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole aparţinând domeniului privat al statului, având ca atribuţie concesionarea acestor terenuri.

În temeiul art. 4 din Legea nr. 213/1998 domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede astfel.

La art. 211 din Legea nr. 268/2001 este reglementată procedura de concesionare prin atribuire directă a bunurilor imobile proprietate privată a statului.

Această lege nu stabileşte norme de competenţă specială prin urmare, întrucât nu există un regim special care să reglementeze concesionarea bunurilor proprietate privată a statului, competenţa materială se determină potrivit dreptului comun în conformitate cu art. 2 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 95 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 95 alin. (1) tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, astfel că, faţă de considerentele reţinute, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2023.