Contractual liability for mask supply breach: inadmissibility of real offer procedure precondition

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.10.2020 pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 372.830 RON, preţ datorat în baza contractului nr. x/30.04.2020 pentru 3.242 cutii de măşti chirurgicale de protecţie, precum şi a sumei de 45.758 RON, pentru acoperirea pierderii suferite ca urmare a anulării comenzii de pârâtă, calculată pentru vânzarea către terţi a 758 cutii la un preţ mediu de 60 de RON/cutie, faţă de 115 RON/cutie, stabilit contractual. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul art. 8.2 din contract, la plata penalităţilor de întârziere la suma pretinsă în baza contractului, începând cu 26.05.2020 şi până la plata efectivă şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor legale de întârziere pentru suma pretinsă ca pierdere, începând cu 08.09.2020 şi până la data plăţii efective, ca şi a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la cantitatea de 3.242 de cutii de măşti, a solicitat instanţei să emită încheierea prevăzută de art. 1.011 C. proc. civ.

La 23.03.2021, reclamanta şi-a modificat cererea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 360.410 RON, preţul a 3.134 de cutii de măşti şi la plata sumei de 46.240 RON, pierdere înregistrată în urma vânzării a 844 cutii de măşti la un preţ mediu mai mic decât cel stabilit contractual şi a menţinut restul capetelor de cerere.

Prin încheierea din 22.06.2021, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a luat act de renunţarea reclamantei la cererea de emitere a încheierii prevăzute de art. 1.011 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3690/08.12.2021, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.R.L. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 788/17.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea recursului, a arătat că, potrivit art. 1.719 C. civ.., obligaţiile principale ale cumpărătorului sunt preluarea bunului vândut şi plata preţului vânzării. A susţinut că, în interiorul termenului contractual stabilit de părţi pentru livrarea de către recurentă a produselor comandate, intimata a declarat în mod expres, inechivoc şi repetat că refuză să le mai primească. Autoarea căii de atac a calificat această conduită ca o încălcare flagrantă a contractului, întrucât intimata, în calitate de cumpărătoare, debitor al obligaţiei de preluare a bunului, prevăzută de art. 1.719 lit. a) C. civ., a declarat că nu va respecta această obligaţie calificată de legea civilă drept principală.

Recurenta a criticat statuarea instanţei de apel cu privire la necesitatea parcurgerii procedurii speciale a ofertei reale (art. 1.007 C. proc. civ.), care ar condiţiona accesul la acţiunea de drept comun. De asemenea, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat greşit art. 1.007 şi urm. C. proc. civ., când a statuat că, fără aplicarea acestei proceduri, nu poate fi aplicat art. 1.270 C. civ., iar vânzătorul nu îşi poate urmări dreptul de creanţă, corelativ obligaţiei de preluare a bunului, prevăzută de art. 1.719 lit. a) C. civ.

Evocând articolul 1.006 C. proc. civ., recurenta a subliniat că parcurgerea procedurii respective este un drept şi nu o obligaţie a debitorului, norma legală nereflectând că legiuitorul a urmărit condiţionarea aplicării art. 1.270 şi 1719 C. civ. de exercitarea procedurii speciale. De altfel, statuarea instanţei de apel privind obligativitatea procedurii, sub sancţiunea respingerii de plano a acţiunii formulate de vânzător, în temeiul dreptului comun, ar genera consecinţe absurde în toate cazurile în care natura bunului nu permite consemnarea acestuia la o unitate specializată, potrivit art. 1.009 C. proc. civ.

În concluzie, recurenta a apreciat că instanţa de fond a refuzat în mod greşit să aplice art. 1.270 şi 1.719 C. civ., norme imperative, de ordine publică, condiţionându-le de parcurgerea procedurii reglementate de art. 1.007 C. proc. civ., a cărei natură a fost transformată din facultativă în obligatorie.

Prin întâmpinarea depusă la 02.11.2022, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, ca nefondat, dar şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de astăzi, excepţia inadmisibilităţii recursului a fost respinsă, cu motivarea expusă în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Disputa litigioasă derivă dintr-un contract de vânzare, intervenit între recurenta-reclamantă, în calitate de vânzător şi intimata-pârâtă, în calitate de cumpărător. Cauza acţiunii recurentei rezultă din anularea intempestivă a comenzii de către intimată, la 11.05.2020, în condiţiile în care recurenta apreciază că îşi putea îndeplini obligaţia de predare a produselor comandate până la 13.05.2020. Prin acţiunea formulată, reclamanta urmăreşte repararea prejudiciului suferit ca urmare faptei pretins ilicite a pârâtei. Pornind de la cantitatea totală de măşti de protecţie comandate, reclamanta determină prejudiciul pe două paliere: primul, reprezentat de preţul agreat contractual, pentru măştile pe care le-ar deţine încă şi al doilea, reprezentat de diferenţa între preţul contractual convenit cu pârâta şi preţul de vânzare către terţi, pentru măştile de protecţie pe care, subsecvent intervenirii disputei cu pârâta, a reuşit să le valorifice.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia recurată sub aspectul condiţionării acţiunii în răspundere contractuală, întemeiată pe art. 1.270 şi 1.719 lit. a) C. civ., de exercitarea procedurii prevăzute de art. 1.007 şi urm. C. proc. civ., deşi, în viziunea sa, această procedură este facultativă.

Recursul este fondat.

Sintetizând starea de fapt, prima instanţă a stabilit că, la 10.04.2020, intimata a transmis recurentei o comandă pentru 200.000 măşti chirurgicale, fiind stabilit un termen de livrare de două săptămâni de la plasarea comenzii. Ulterior, părţile au încheiat un contract în formă scrisă, nr. 223/30.04.2020, care a inclus comanda anterior plasată şi un termen de livrare de 15-21 zile. S-a reţinut că părţile au convenit ca produsele să fie livrate în noul termen, care curge de la data încheierii contractului, iar la 11.05.2020, intimata a comunicat recurentei că înţelege să anuleze comanda, întrucât aceasta a întârziat, iar preţul pe piaţă a scăzut foarte mult. Tribunalul a respins apărarea intimatei în sensul că termenul de livrare era 24.04.2020, prin raportare la semnarea, în 30.04.2020, a contractului în formă scrisă.

Împotriva sentinţei, numai reclamanta a formulat apel, prin care a criticat aplicarea legii, nu însă şi stabilirea situaţiei de fapt; în concret, a învederat că fapta ilicită săvârşită de pârâtă constă în denunţarea unilaterală, la 11.05.2020, a contractului, reliefând că "declaraţia abuzivă de anulare a comenzii" a intervenit în interiorul termenului de livrare convenit.

Respingând apelul, curtea de apel a motivat, în principal, că termenul de livrare a produselor a fost de 14 zile începând cu ziua comenzii - 10.04.2020 şi, deci, era depăşit la 11.05.2020, când a intervenit corespondenţa dintre reprezentantul intimatei şi recurentă. Alternativ, a arătat că, şi dacă termenul de livrare era de 15-21 zile începând cu data semnării contractului, 30.04.2020, acţiunea rămânea neîntemeiată, vânzătorul nefiind îndreptăţit la plata preţului fără a dovedi îndeplinirea obligaţiei de predare a produselor sau liberarea de această obligaţie, în condiţiile art. 1.006 şi urm. C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, ulterior încheierii unui contract de vânzare, anularea comenzii de către cumpărător exprimă o manifestare unilaterală de voinţă în sensul încetării contractului. Dacă precedă scadenţei obligaţiei vânzătorului de predare a bunului, deci nu este determinată de nerespectarea acesteia, reprezintă denunţarea unilaterală a contractului, şi, potrivit art. 1.270 şi 1.276 C. civ., poate fi exercitată numai în limitele convenţionale, în considerarea principiului efectelor sale obligatorii. Denunţarea unilaterală, ca drept potestativ convenţional, permite părţii dintr-un contract încheiat pe durată determinată să se dezică de raportul contractual, să îl părăsească, cu respectarea unui termen de preaviz; exercitată contrar contractului, trece în sfera ilicitului şi este aptă să atragă răspunderea contractuală a cumpărătorului, în măsura şi în limitele în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile contractuale.

Analizând, în raport cu cele expuse anterior, aplicarea legii de către instanţele devolutive, instanţa supremă subliniază prioritar că art. 1.270 C. civ. obliga la recunoaşterea efectelor contractului nr. x/30.04.2020, astfel încât termenul de livrare a produselor nu mai putea fi considerat cel convenit iniţial în 10.04.2020, ci cel determinat potrivit noului contract.

Înalta Curte impune, deci, concluzia că, la 11.05.2020, nu era depăşită scadenţa obligaţiei de livrare a produselor, asumată de către vânzător. Mai reţine că părţile litigante condiţionaseră în art. 9 din contractul nr. x/30.04.2020 denunţarea unilaterală de un preaviz de 30 de zile lucrătoare şi că este nedisputat că un astfel de termen nu a fost respectat de intimată.

În acest cadru, instanţa supremă reaminteşte că numai reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, care nu a vizat starea de fapt, ce a intrat, aşadar, în puterea lucrului judecat. De aceea, sunt contrare art. 430 alin. (2) C. proc. civ. considerentele instanţei de apel referitoare la starea de fapt, context în care Înalta Curte reaminteşte că numai considerentelor indiferente sau supraabundente, care nu influenţează soluţia adoptată, le lipseşte vocaţia de a dobândi autoritate de lucru judecat.

Însă, în cauza de faţă, considerentele privind termenul de livrare aveau valoare decizională, întrucât instanţa a fost învestită de părţi cu dezlegarea acestei chestiuni litigioase.

Se impune, totodată, reliefat că intimata ar fi putut combate considerentele privind termenul de livrare, chiar dacă îi era favorabilă hotărârea fondului. Aceasta avea deschisă calea apelului, principal sau incident, împotriva considerentelor ce o puteau prejudicia, astfel cum rezultă din art. 461 alin. (2) şi 472 C. proc. civ., cât şi din dezlegarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent sa judece recursul în interesul legii, oferită prin decizia nr. 14/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875/25.09.2020.

În consecinţă, motivele de recurs apar fondate, întrucât instanţele devolutive au realizat o analiză greşită a răspunderii contractuale a intimatei, când au stabilit că recurenta are dreptul să pretindă repararea prejudiciului configurat prin acţiune numai consecutiv dovedirii livrării produselor sau a liberării de această obligaţie, prin intermediul procedurii ofertei reale, urmată de consemnaţiune. Recurenta indicase fără echivoc, drept fapt generator al prejudiciului tocmai denunţarea unilaterală a contractului şi refuzul intimatei de preluare a bunurilor, iar instanţele devolutive trebuiau să soluţioneze cauza prin raportare la acest cadru procesual.

Este fondată şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a art. 1.006 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs poate fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care sancţionează încălcarea ori greşita aplicare a normelor de drept material, nefiind necesară reîncadrarea criticii în pct. 5 al aceluiaşi articol. Pe de o parte, conform art. 1.512 C. civ., procedura ofertei reale şi consemnaţiunii reprezintă o modalitate de liberare a debitorului de obligaţia sa; art. 1.006-1.013 C. proc. civ. operaţionalizează, astfel, o instituţie de drept substanţial, cum rezultă din art. 1.513 C. civ. Pe de altă parte, criticile recurentei nu vizează încălcarea normelor de procedură, ci statuarea instanţei de apel privind subordonarea acţiunii în răspundere de parcurgerea cu succes a procedurii prevăzute de art. 1.006-1.013 C. proc. civ.

Articolele 1.512-1.513 C. civ. reglementează un drept şi nu o obligaţie a creditorului şi, în consecinţă, opţiunea părţii de a formula acţiunea în răspundere, fără a fi urmat procedura ofertei reale, nu reprezintă un fine de neprimire.

Pornind de la premisa eronată că recurenta cere obligarea intimatei la plata preţului contractual, corelativ îndeplinirii obligaţiei de predare a bunurilor vândute, instanţa de apel a expus un raţionament defectuos. În realitate, din actele dosarului rezultă că recurenta – vânzător – urmăreşte acoperirea unui prejudiciu cauzat de intimată – cumpărător –, prin anularea intempestivă a comenzii. Aceasta fiind cauza acţiunii, pentru a dezlega chestiunea răspunderii intimatei, nu era relevantă îndeplinirea obligaţiei de predare a bunurilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât intimata îşi manifestase refuzul de continuare a contractului şi era de drept pusă de drept în întârziere, în condiţiile art. 1.725 C. civ.

În consecinţă, decizia recurată se impune a fi casată în întregime, urmând ca apelul reclamantei să fie rejudecat, pornind de la starea de fapt stabilită de instanţa de fond.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, recursul recurentei-reclamante va fi admis şi, în temeiul art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care va rejudeca apelul şi va reevalua şi cererile accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată corespunzătoare apelului şi efectuate de părţi în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 788/17.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2023.