Insurance Fund jurisdiction conflict resolved: Civil court at fund's headquarters assigned exclusive competence to hear obligation to issue payment decision

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal la data de 14 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de plată înregistrate de reclamanţi în data de 6 decembrie 2021 şi să stabilească un termen de 10 zile pentru emiterea deciziei, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, sub sancţiunea aplicării unor penalităţi de 1% din sumele cuprinse în sentinţa penală nr. 485/07.05.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Judecătoria Bistriţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1483/25.11.2021, pronunţată de Curtea de Ape Cluj; au solicitat, totodată, să se dispună aplicarea unei amenzi de 20% pe zi din salariul minim brut pe economie conducătorului F.G.A., precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 165/2022 din 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Cluj, invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Câtă vreme soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei emise potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanţelor civile de la sediul Fondului, în mod evident şi soluţionarea acţiunilor având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea acestor decizii este tot de competenţa aceloraşi instanţe, nefiind admisibilă partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat, câtă vreme modificarea adusă dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021 relevă intenţia legiuitorului de a asigura soluţionarea unitară a litigiilor de natura celui dedus judecăţii în prezentul dosar.

Aşadar, Curtea, reţinând că litigiul dedus judecăţii se circumscrie dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar competenţa dată de lege instanţele civile de la sediul pârâtului este una exclusivă, cererea fiind evaluabilă în bani şi având o valoare de peste 200.000 RON, faţă de dispoziţiile art. 94 pct. k şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., a apreciat că, în speţă, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine tribunalului.

2.2). La data de 07 iulie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, iar prin încheierea de şedinţă publică din data de 17 noiembrie 2022, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat cauza la Curtea de Apel Cluj; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza privind pe reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, respectiv aşa cum a fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 şi III alin. (1), prevede că:, (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Tribunalul a apreciat că nu poate aplica prin analogie aceste prevederi în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel cum arată şi instanţa de trimitere. În cauză, această concluzie este şi mai evidentă, în condiţiile în care legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de FGA prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ. Soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi în nici un caz nu se poate extinde sfera de competenţa a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraţilor. De altfel, pârâtul a depus practică judiciară din care reiese că sunt instanţe – curţi de apel (Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Constanţa) – care s-au declarat competente şi au soluţionat cereri similare. Deşi tribunalul admite că noţiunea de "contencios administrativ" nu o implică în mod necesar pe cea de " instanţă de contencios administrativ" observă că părţile nu au dat o denumire greşită actelor şi faptelor deduse judecăţii, pentru a fi incident art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., ci au formulat o cerere în temeiul legii nr. 554/2004 care prevede în art. 1 că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

De asemenea, s-a reţinut că litigiul nu pune în discuţie raporturi juridice aparţinând altor ramuri de drept, ci un raport juridic de drept administrativ între o persoană juridică de drept public şi o persoană vătămată (persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri).

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

În litigiul pendinte, reclamanţii, creditori de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, s-au adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu o cerere de plată în temeiul art. 12 din lege; confruntaţi cu lipsa unui răspuns, solicită instanţei obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu privire la cererea de plată.

Statuările divergente asupra competenţei ale instanţelor aflate în conflict derivă din calificarea diferită dată acţiunii.

Cererea de faţă nu prezintă elemente care să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ, jurisdicţie care nu este una intuitu personae, fiind determinată numai de o prevedere expresă a legii sau de întrunirea caracteristicilor evocate de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. În consecinţă, stabilirea instanţei competente material pentru acţiunea de faţă presupune ca antecedent logic calificarea raportului juridic din care derivă creanţa creditorului de asigurări.

Articolul 12 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 denotă că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări şi asigurător intervine în situaţia insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului şi urmăreşte satisfacerea creanţei de asigurări din disponibilităţile Fondului; între creditorii de asigurări şi Fond nu se naşte, însă, un raport juridic distinct de cel originar. Concluzia este susţinută şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, fiind relevantă în acest sens decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021 şi de jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Aşadar, natura dreptului pe care îl dobândeşte creditorul de asigurări este a unui drept subiectiv civil patrimonial, iar decizia Fondului priveşte aplicarea dispoziţiilor legale în materie de asigurări şi interpretarea contractului de asigurare încheiat de părţi.

De altfel, la adoptarea O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat în nota de fundamentare, întocmită în temeiul art. 30 din Legea nr. 24/2000, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plăţii sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanţă de urgenţă prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanţele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel Bucureşti), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ.. (…)". De asemenea, s-a arătat că, drept consecinţă a "modificării căii de atac din contencios în civil, proiectul de Ordonanţă de urgenţă conţine totodată propunerea de reglementare a faptului că acţiunile, cererile, obiecţiunile, contestaţiile introduse la instanţele judecătoreşti în temeiul Legii nr. 213/2015 se taxează cu 200 RON".

În consecinţă, Înalta Curte impune concluzia că instanţa competentă pentru judecarea acţiunilor îndreptate împotriva deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor este deopotrivă competentă în soluţionarea cererilor care derivă din temporizarea procedurii reglementate de art. 12 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Având în vedere considerentele expuse mai sus şi luând act că valoarea obiectului cererii este superioară sumei de 200.000 RON, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 95 pct. 1 şi art. 107 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2023.