Cassation annulled for failure to articulate legal errors in non-payment of services invoice

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 107/2022 din 24 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 76/CA/2021, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, în dosar nr. x/2019, pe care a schimbat-o în tot şi, rejudecând: a admis acţiunea precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..; a obligat pârâta B.. la plata sumei de 1.508.682 RON, echivalentul sumei de 319.433 euro, calculată în funcţie de cursul de schimb valutar comunicat de B.N.R. la data de 9.09.2019 (4,7230 RON/euro), sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/9.08.2016, emisă de reclamantă şi neachitată de pârâtă şi a obligat pârâta B.. la plata sumei de 306.678,09 RON, echivalentul sumei de 64.166,65 euro, calculată în funcţie de cursul de schimb valutar comunicat de B.N.R. la data de 14.01.2020 (4,7794 RON/euro) reprezentând dobânda legală, începând cu data scadenţei, 9.09.2016 şi până la data de 14.02.2020; a fost obligată intimata B.. la 24.345,91 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelantă.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B.., solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea pricinii spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel şi recurs.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt, situaţia de fapt a cauzei şi a criticat decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Contrar constatărilor instanţei de apel, din declaraţia martorului C. din data de 17.02.2022 conform căreia "raportul era finalizarea cercetării, pt. altceva nu se întocmeau rapoarte", rezultă că, dintr-un astfel de raport reieşeau exact care au fost cercetările efectuate, dovedindu-se astfel prestarea lor în mod real.

O eroare a instanţei de apel este dată de faptul că martorul menţionat supra că ar fi fost angajat al intimatei în perioada 2015-2018 (pag. 8 a deciziei), cu toate că din declaraţia acestuia reiese că a fost angajat al A. S.R.L. în perioada 2013 - 2018.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a oferit o interpretare greşită art. 969 din vechiul C. civ., convenţia din situaţia dată fiind Contractul de cercetare nr. x/2007, urmând ca instanţa să ofere o interpretare total greşită instituţiei forţei obligatorii a contractului.

Se arată că instanţa de apel consideră faptul că instanţa de fond a făcut abstracţie de forţa obligatorie a contractului, însă instanţa de fond a dat o interpretare corectă contractului în cauză, analizând esenţa acestuia şi scopul său real.

În mod greşit Curtea de Apel constată că "apelanta a făcut dovada efectuării serviciilor facturate, respectiv pentru ce produse s-a efectuat cercetarea, ce rezultate au reieşit din această cercetare, la dosar fiind depuse de către apelanta reclamantă rapoarte de cercetare din perioada de derulare a contractului, inclusiv din perioada emiterii facturii în litigiu."

Or, din e-mailul din data de 11.11.2016, transmis de reprezentantul recurentei către numitul D., rezultă fără echivoc că s-au solicitat rapoartele întocmite şi rezultatele cercetărilor, acesta fiind şi punctul culminant al relaţiei contractuale, întrucât, de la acest moment reprezentanţii A. S.R.L. au evitat aceste discuţii tocmai pentru a ascunde faptul că serviciile aferente facturii în cauză nu au fost efectuate.

Apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că aceasta ar fi solicitat rapoartele de cercetare cu ocazia controlului fiscal ce a avut loc în Austria, în fapt, recurenta- pârâtă a cerut aceste rapoarte, tocmai pentru că avea nevoie de documente justificative.

Printr-o altă critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1.350 alin. (1) din C. civ. şi consideră că, dacă instanţa ar fi analizat chiar numai sumar presupusele rapoarte de cercetare efectuate de A. S.R.L., ar fi constatat faptul că activităţile de cercetare cuprinse în devizul facturii în cauză nu se regăsesc în acele rapoarte.

Toate rapoartele depuse de intimată în cadrul dosarului de apel au fost înaintate cu scopul de a induce în eroare instanţa, având în vedere că titlurile rapoartelor depuse nu se regăsesc în devizul presupusei facturi neachitate.

Un alt indiciu cu privire la neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de consultanţă tehnică, arată recurenta-pârâtă, este chiar faptul că intimata a depus aceste presupuse rapoarte de cercetare abia în faza procesuală a apelului, ridicând suspiciuni cu privire la veridicitatea lor.

Tot în susţinerea interpretării greşite a art. 1350 C. proc. civ., arată faptul că, din rapoartele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că presupusa activitate de cercetare ar fi fost prestată în folosul recurentei, ţinând cont că nu deţinea calitatea de client exclusiv.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat şi prevederea art. 1268 alin. (3) din C. civ. în ceea ce priveşte clauza de la pct. IV art. 3 din cuprinsul Actului adiţional nr. x/10.01.2007.

În ceea ce priveşte prevederea că valoarea anuală a contractului este de până la 700.000 euro, consideră ipso facto că intimata-reclamantă nu este îndreptăţită să emită facturi până la concurenţa acestei sume, fără nicio justificare, rezultând, astfel, o îmbogăţire fără justă cauză.

Simpla emitere a unei facturi nu conduce la ideea că s-a efectuat prestarea serviciilor, iar stabilirea contractuală a sumelor nu dă naştere la dreptul de factuare a acestora, în lipsa prestării efective a serviciilor aferente.

Susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că intimata-reclamantă a negat în faza procesuală a fondului că ar fi trebuit să livreze vreun raport de cercetare, conform susţinerilor orale, precum şi din răspunsul la interogatoriu, unde aceasta a afirmat că: "societatea nu şi-a asumat obligaţia de a trimite periodic rapoarte scrise către pârâtă....că au comunicat rezultatele cercetării... că nu s-au solicitat raportate periodice, într-o anumită formă", iar la momentul formulării apelului, intimata a înţeles să depună la dosarul cauzei înscrisuri, constând în rapoarte de cercetare- însă rapoarte care susţineau alte activităţi de cercetare decât cele la care se refereau serviciile aferente facturii nr. x/05.08.2016, ceea ce contrazice în mod clar susţinerile intimatei, în sensul că nu se furnizau rapoarte de cercetare sau că furnizarea acestora ar fi incompatibilă cu scopul contractului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 07.09.2022, sub nr. x/2019.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 31.10.2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 09 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Fiind luată în examinare cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită şi să anuleze recursul declarat de pârâtă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv, prin cererea de recurs fiind formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate, motivul de casare fiind invocat strict formal.

Astfel, recurenta-pârâtă nu îşi fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei, încercând să demonstreze în recurs că activităţile de cercetare cuprinse în devizul facturii fiscale în cauză, nr. 1477/09.08.2016, nu se regăsesc în acele rapoarte de cercetare efectuate de A. S.R.L., mai mult, din niciun document nu rezultă faptul că activitatea de cercetare ar fi fost efectuată în beneficiul său.

Analizarea acestor aspecte ar presupune, însă, reevaluarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Totodată, simpla evocare a conţinutului unor texte de lege, art. 969 din vechiul C. civ., art. 1350 alin. (1) C. civ. şi art. 1268 alin. (3) C. civ. nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate, în condiţiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greşită a acestor norme de drept material.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta- pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 71.400 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B.. împotriva deciziei nr. 107/2022 din 24 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia – secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B.. să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 71.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2023.