Exclusion of foreign currency repayment clauses under monetary nominalism and abusive nature of administrative fees in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2017, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în:

a) art. 5.1 lit.

b) din Contractul de credit nr. x/12.10.2007, având următorul cuprins:"Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane ...

b) comision de administrare a creditului: 1,00 % flat calculat asupra sumei creditului contractat"; art. 8 pct. 2 din contractul de credit, în măsura în care se referă la comisionul de administrare de la art. 5.1 lit. b); obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare suportat în baza art. 5.1 lit.

b) din contract, precum şi dobânda legală calculată de la data depunerii acţiunii şi până la data plăţii; să se constatate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 9 pct. 1 din contract, având următorul cuprins: Împrumutatul/Codebitorul autorizează banca să facă în numele său şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării ..., în măsura în care autorizează pârâta să efectueze schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat la o altă cotaţie decât cea de la data încheierii contractului, art. 1 pct. 2 şi art. 8 pct. 1 din contract, având următorul cuprins:

Creditul va fi restituit în aceeaşi valută şi orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul; să se stabilizeze cursul de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului, atât pentru perioada cuprinsă între data semnării contractului şi data sesizării instanţei de judecată, cât şi pentru viitor, de la momentul sesizării instanţei şi până la încetarea contractului; obligarea pârâtei la recalcularea şi comunicarea către reclamantă a ratelor lunare de plată revizuite, cu aceleaşi scadenţe lunare convenite prin contract, avându-se în vedere toate sumele achitate în plus până la pronunţarea hotărârii, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cel avut în vedere de pârâtă la momentul efectuării plăţii şi cursul valutar stabilizat, de 1 CHF = 1.9880 RON.

În subsidiarul petitelor de la punctul II lit. a)-d), a solicitat să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 9 pct. 1 din contract,; obligarea pârâtei la recalcularea şi comunicarea către reclamantă a ratelor lunare de plată revizuite, cu aceleaşi scadenţe lunare convenite prin contract, avându-se în vedere toate sumele achitate în plus până la pronunţarea hotărârii, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cel avut în vedere de pârâtă la momentul efectuării plăţii şi cursul valutar ce ar fi trebuit avut în vedere, respectiv cursul EURO-LEU, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Prin sentinţa civilă nr. 310 din 28.02.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare cuprins în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/12.10.2007, potrivit căreia împrumutatul va plăti un comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat şi care s-a achitat din credit la data efectuării primei utilizări din credit.

Pârâta B. S.A. a fost obligată să restituie reclamantei suma de 4.224 CHF încasată de pârâtă cu titlul de comision de administrare credit, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra echivalentului în RON a sumei de 4.224 CHF, la cursul BNR din data plăţii, începând cu data de 19 mai 2017 şi până la data plăţii; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 639/2021 din 18 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de A. şi B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 310 din 28.02.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A., au formulat recurs.

1) Recursul declarat de reclamanta A.:

În argumentarea cererii de recurs, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluţia de respingere a apelului său, iar, în rejudecare, admiterea petitelor de la punctul II din cererea introductivă şi, în subsidiar, a petitelor de la punctul III din cererea de chemare în judecată; totodată, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, reclamanta a susţinut că decizia a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, deoarece instanţa de apel a apreciat în mod eronat că sunt excluse de la analiză clauzele contractuale prevăzute la art. 9 pct. 1 din Contractul de credit nr. x/12.10.2007, art. 1 pct. 2 şi art. 8 pct. 1 din contract, întrucât ar fi reprezentat doar aplicarea principiului nominalismului monetar indicat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauzele a căror nulitate se solicită nu transpun o normă supletivă din dreptul naţional, întrucât moneda CHF nu a fost moneda efectivă în care s-a tras creditul, ci aceasta a reprezentat exclusiv un element de referinţă ce urma să aibă consecinţe asupra modului de calcul al sumelor ce trebuie restituite.

Că este aşa rezultă din faptul că întreaga sumă creditată, cu excepţia comisionului de administrare, a făcut obiectul Contractului de depozit escrow în EURO (la obiectul acestui contract arătându-se că obiectul contractului constă în suma de 247.441,42 EURO, reprezentând creditul acordat, conform Contract de credit nr. x/12.10.2007).

Faptul că moneda necesară reclamantei era EURO şi nu CHF rezultă şi din aceea că încă de la momentul la care a apelat la serviciile pârâtei, banca ştia care este destinaţia creditului, respectiv achiziţionarea unui imobil a cărui preţ fusese deja stabilit cu vânzătorul în EURO.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 977 C. civ. 1864, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 193/2000 precum şi cele ale art. 1578 C. civ. din 1864, apreciind că principiul nominalismului monetar acoperă şi clauze de indexare, cum este în cazul reclamantei.

Însă, principiul nominalismului monetar nu presupune corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale, ci presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Or, din analizarea contextului în care a fost contractat creditul, se poate observa că, deşi, în contract s-a menţionat acordarea creditului în CHF, în realitate moneda CHF nu a fost moneda efectivă în care s-a tras creditul, ci aceasta a reprezentat exclusiv un element de referinţă ce urma să aibă consecinţe asupra modului de calcul al sumelor ce trebuie restituite.

Văzând speţa C-26/13 KASLER vs Ungaria, se observă că situaţia de faţă este similară cu cea a consumatorului maghiar.

Astfel, în ambele cazuri, moneda CHF nu a fost moneda efectivă în care s-a tras creditul, ci aceasta a reprezentat exclusiv un element de referinţă ce urma sa aibă consecinţe asupra modului de calcul al sumelor ce trebuie restituite.

Prin urmare, Curtea de apel Cluj a extins normele juridice regăsite în art. 1578 C. civ. din 1864 dincolo de ipotezele la care se aplică, apreciind că acesta presupune inclusiv corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale cu consecinţa excluderii nelegale a clauzelor atacate de la analiză.

Astfel, în raport de aceste aspecte, nu se poate reţine că ne aflăm în situaţia de excludere prevăzută de art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, instanţa fiind obligată să analizeze dacă poate fi constatat sau nu caracterul abuziv al clauzelor atacate.

Pe fond în rejudecare, în ceea ce priveşte petitele respinse de instanţa de fond, acestea vizează nulitatea absolută a clauzelor privind riscul valutar, ce trebuie să atragă îngheţarea cursului CHF la nivelul stabilit la momentul acordării creditului, aceste petite fiind întemeiate pentru motivele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs.

În final, recurenta-reclamantă a concluzionat, în sinteză, în sensul următor:

- Obiectul efectiv al contractului, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 977 C. civ. 1864, a fost o sumă de bani în moneda EURO, iar nu în CHF;

- Clauza de efectuare a plăţilor în CHF, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct, contractul de credit fiind unul de adeziune, reclamanta neavând posibilitatea să influenţeze natura acestuia;

- Singura posibilitate a reclamantei a fost să semneze sau nu contractul în CHF, deoarece banca i-a comunicat că este singurul credit de valoarea solicitată pe care poate să-l acceseze;

- Banca nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a-i explica riscurile, de a pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât reclamanta să fi putut avea posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditului;

- Părţile contractului au acţionat de pe poziţii de inegalitate, motiv pentru care exista pentru bancă obligaţia informării în mod corect şi complet cu privire la aspectele esenţiale ale produsului bancar, obligaţie ce nu a fost respectată;

- în lipsa respectării obligaţiei de informare, reclamanta nu a avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise;

- Omisiunea băncii de a o informa pe reclamantă cu privire la riscul de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul băncii, dat fiind faptul că, la momentul încheierii contractului moneda CHF era la un minim istoric, motiv pentru care creşterea valorii faţă de moneda naţională era inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, ce trebuie sancţionată, deoarece semnarea contractului de către subsemnata s-a realizat plecându-se de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate;

- prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul subsemnatei;

- în aprecierea dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune o proporţionalitate între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, or, clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv reclamantei, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei subsemnatei şi conferirea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat;

- Atât suma împrumutată, cât şi dobânda şi comisioanele bancare sunt calculate în CHF, la cursul de schimb leu-chf de la momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna subsemnatei.

2) Recursul declarat de pârâta B. S.A.:

În argumentarea recursului pârâta a susţinut că instanţa de apel, similar cu soluţia pronunţata de tribunal a dat o greşită interpretare şi aplicare dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 stabilesc condiţiile cumulative pe care trebuie sa le îndeplinească o clauza contactuala pentru a se putea constata in temeiul acestei legi speciale caracterul abuziv.

Deşi condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 au caracter cumulativ, iar instanţa de judecată trebuia să constatate îndeplinirea cumulativă a acestora pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în considerentele deciziei recurate nu se regăseşte analiza făcută de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea cumulativă a acestora, ci doar o simplă enumerare.

Contrar celor reţinute de ambele instanţe devolutive, comisioanele alături de dobânzi sunt componente esenţiale ale preţului creditului.

Redând dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi o parte din considerentele reţinute în decizia nr. 4821/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, recurenta-pârâtă a susţinut că prevederile contractuale având ca obiect preţul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării naturii abuzive.

In ceea ce priveşte negocierea clauzelor contractuale la momentul încheierii contractului, recurenta-pârâtă a arătat ca perfectarea contractului de credit a fost precedată de mai multe etape.

În acest context, banca a susţinut că a oferit mai multe produse de creditare, cu mai multe tipuri de costuri, respectiv in mai multe monede, alegerea uneia dintre aceste oferte de creditare a revenit consumatorului in funcţie de criterii de oportunitate proprii. Împrumutatul a optat pentru un produs de creditare corespunzător propriilor interese financiare, opţiunea acesteia a fost liber exprimata, banca neimpunand nici un fel de clauza sau condiţie care sa influenţeze aceasta alegere.

A opta pentru un anumit produs de creditare nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului, împrumutatul alegând din portofoliul băncii creditul cel mai potrivit nevoilor lui.

Standardizarea contractului de credit si propunerea pe care Banca a facut-o reclamantei prin înmânarea unei forme a contractului de credit nu determina automat încadrarea clauzelor convenţiei de credit in categoria celor abuzive prevăzute de Legea nr. 193/2000. Prerogativa liberei negocieri a elementelor contractului nu a fost în niciun fel îngrădită reclamantei.

Preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, in condiţiile in care băncile au zeci de mii de clienţi.

Condiţiile de preţ si modalităţile de plată ale produsului sau serviciului oferit/prestat, stabilite de furnizorul sau prestatorul de servicii pentru produsul/serviciul pe care îl ofera/il prestează si care sunt prevăzute intr-o convenţie încheiată cu beneficiarul produsului sau serviciului pentru care a optat nu califică acel contract/acea convenţie ca fiind un contract/o convenţie de adeziune.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, la momentul încheierii contractului de credit, reclamanta a calificat oferta băncii ca fiind corespunzătoare intereselor ei financiare, neformuland nicio obiecţiune la conţinutul contractului preformultat, prezentat de bancă spre semnare, sens în care a şi procedat la semnarea acestuia.

In situaţia care reclamanta avea îndoieli cu privire la costurile creditului, a avut posibilitatea reală de a solicita băncii să-i explice ce reprezintă comisionul de administrare, etc. putând refuza încheierea contractului dacă, după solicitarea şi verificarea acestor date consideră că acest credit nu corespunde nevoilor ei, în acest sens fiind şi prevederile art. 1 lit. b) si e) din anexa Legii nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a considerat că nici instanţa de apel şi nici tribunalul nu au avut în vedere în analiza acestei condiţii următoarele aspecte: faptul că între data semnării cererii de acordare a creditului şi data semnării contractului reclamanta a avut un termen rezonabil în care putea solicita băncii o alta ofertă in măsura în care în urma analizării condiţiilor de creditare ar fi apreciat ca acestea nu sunt conforme nevoilor ei; faptul că prerogativa liberei negocieri a elementelor contractului nu i-a fost îngrădită reclamantei în nicio modalitate; faptul că accepţiunea extrem de extinsă conferita noţiunii de negociere de către ambele instanţe devolutive conduce la interpretarea că banca ar trebui să forţeze sau să insiste ea în negocierile cu potenţialii clienţi, precum şi să parcurgă etapa negocierilor într-un alt mod decât cel prevăzut în genere în materia contractelor.

Aşadar, reiese foarte clar faptul că reclamanta a fost informată complet şi corect cu privire la toate costurile aferente creditului, astfel că elementele esenţiale ale contractului de credit au fost înţelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la momentul semnării contractului de credit, precum şi corespunzătoare nevoilor acesteia.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că dispoziţiile legale valabile la momentul semnării contractului de credit 12.10.2007 permiteau perceperea comisionului de administrare, în consecinţa acesta a fost menţionat în cuprinsul contractului la art. 5 alin. (1) lit. b), articol agreat de părţi.

Clauza referitoare la comisionul de administrare, prevăzuta in contractul de credit, cunoscuta de reclamanta anterior semnării contractului, respecta întocmai şi în totalitate prevederile Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, respectiv art. 93 lit. b).

Din chiar denumirea acestui comision prevăzută în contractul de credit, rezultă cu claritate că este perceput pentru efectuarea de operaţiuni de către Banca în scopul acordării/utilizării/rambursării creditului acordat, iar valoarea acestuia este stabilită de fiecare instituţie bancară în parte, în funcţie de cât consideră ea că este justificat, de numărul de acte analizate, de tipul de credit solicitat, de valoarea sumei solicitate, de numărul de departamente implicate in procesul de aprobare al creditului si de acordare a sumei in cauza.

De asemenea, comisionul de administrare acoperă alte servicii/activităţi, respectiv serviciile de administrare post-acordare; cheltuieli de personal, formularistica oferita gratuit, chirii, mentenanta sisteme informatice, etc. care au legătura cu monitorizarea creditului pana la maturitatea sa, reieşind foarte clar că banca a furnizat servicii şi, în consecinţă, exista o contra prestaţie reală a perceperii acestui comision, contrar celor reţinute de ambele instanţe.

Aşa fiind, clauza privind comisionul de administrare este o clauză clară şi precisă, pentru înţelegerea căreia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, modalitatea de calcul a comisionului este cât se poate de simplă, nefiind mascat in niciun fel; nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi, se circumscrie exigentelor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianţi si consumator.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia şi obligarea recurentei-reclamante la cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului părţii adverse şi obligarea recurentei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 5 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, dar niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată, prin întâmpinare, de recurenta-pârâtă B. S.A., totodată a admis în principiu recursurile şi a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul reclamantei A. urmează a fi respins ca nefondat, în considerarea celor ce succed:

Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că decizia atacată a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, deoarece instanţa de apel a apreciat în mod eronat că sunt excluse de la analiză clauzele contractuale prevăzute la art. 9 pct. 1, art. 1 pct. 2 şi art. 8 pct. 1 din contractul de credit, întrucât ar fi reprezentat doar aplicarea principiului nominalismului monetar indicat de art. 1578 C. civ. din 1864; de asemenea, instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale art. 1578 C. civ. din 1864, apreciind că principiul nominalismului monetar acoperă şi clauze de indexare, cum este în cazul reclamantei şi a extins normele juridice regăsite în art. 1578 C. civ. din 1864 dincolo de ipotezele la care se aplică; a mai susţinut recurenta că situaţia de faţă este similară cu cea a consumatorului maghiar din speţa C-26/13 KASLER vs Ungaria.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A..

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a apreciat că obligaţia de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care a fost obţinută reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar, precum şi că părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

În cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în mod corect, instanţa de apel a constatat, pornind de la faptul că prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 sunt incidente, ca regulă, şi în cazul unui contract de credit având ca obiect acordarea unui împrumut în monedă străină, că acea clauză contractuală, reclamată ca fiind abuzivă, nu poate fi supusă unei verificări pe fond a unui eventual caracter abuziv, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A mai constatat instanţa de apel că este lipsit de echivoc faptul că prevederile criticate de consumator redau un principiu exprimat de o normă supletivă din dreptul naţional, clauza contestată fiind astfel exceptată din domeniul de aplicare Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13.

Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârile pronunţate în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A. şi C-81/19 şi stabilindu-se cu titlu prealabil că este incident cazul de excludere, parcurgerea celorlalte etape de verificare devine un demers nejustificat, s-a mai reţinut.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Clauzele prin care recurenta s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că cererea de stabilizare a cursului de schimb aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate şi nici nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

În concluzie, aplicând în cauză argumentele expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia de a se restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

În final, trebuie menţionat că nici susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că situaţia de faţă este similară cu cea a consumatorului maghiar din speţa C-26/13 KASLER vs Ungaria, nu este fondată, în condiţiile în care în cauza menţionată era vorba despre acordarea unui imprumut în moneda naţională care urma să fie restituit în funcţie de CHF şi nu se aplică în speţa dedusă judecaţii unde împrumutul a fost acordat în CHF.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

În ceea ce priveşte recursul pârâtei B. S.A., acesta urmează a fi admis având în vedere următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă înţelege să critice hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. b) din contractul de credit, potrivit căruia "Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane: ... b) comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat, se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit … ".

În acest sens, a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, ca şi tribunalul, au dat o greşită interpretare şi aplicare dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (1) şi alin. (6). Astfel, în considerentele deciziei recurate nu se regăseşte analiza făcută de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat, ci doar o simplă enumerare a acestora, susţinând, totodată, că, în speţă, contrar celor reţinute de ambele instanţe devolutive, comisioanele alături de dobânzi sunt componente esenţiale ale preţului creditului şi că prevederile contractuale având ca obiect preţul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării naturii abuzive

De la început, trebuie menţionat că, în speţă, criticile recurentei-pârâte, potrivit cărora, contrar celor reţinute de ambele instanţe devolutive, comisioanele alături de dobânzi sunt componente esenţiale ale preţului creditului, iar prevederile contractuale având ca obiect preţul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării naturii abuzive, sunt nefondate.

Astfel, în mod corect a statuat instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că examenul caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. b) din contract este posibil, apreciind că nu pot fi reţinute susţinerile pârâtei în sensul că, în speţă, clauza menţionată ar intra în domeniul de aplicare al excepţiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, potrivit reglementării prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În aprecierea apartenenţei comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speţă, în raport cu textul legal arătat, pentru clauza contestată privind comisionul de administrare nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului. Totodată, critica clauzei nu vizează caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei faţă de bunurile şi serviciile furnizate în schimb. Prin urmare, nu sunt aplicabile prevederile redate mai sus, referitoare la excluderea clauzei de la analiza caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, Înalta Curte le apreciază ca fiind întemeiate, în limita considerentelor ce succed.

Astfel, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte cu privire la lipsa caracterului negociat al convenţiei nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Apoi, Înalta Curte reţine că una dintre condiţiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate referitoare la comisionul de administrare, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Astfel, se observă că instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată comisionului de administrare acelor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care îl prevăd, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestuia.

Se constată că instanţa de prim control judiciar a pus accentul pe faptul că în contract comisionul de administrare nu a fost definit şi că este imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamantei-consumator, dacă aceasta s-a aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al comisionului reglementat de art. 5 pct. 1 lit. b), reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei contestate privind comisionul de administrare, în limita considerentelor prezentate, urmând a ţine seama de criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţate în cauza C-621/17.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi, totodată, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 639/2021 din 18 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Admite recursul de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 639/2021 din 18 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel în vederea rejudecării apelului pârâtei B. S.A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2023.