Third-party civil tort claim against administrative body following separate annulment of administrative act

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş în data de 09.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIŞ, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.000 EURO, cu titlu de prejudiciu/beneficiu nerealizat (lucrum cessans), derivat din convenţiile profesionale: Contractul cadru de prestări servicii nr. x/13.03.2017 şi Contractul de proiectare nr. x/04.04.2017 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, respingerea cererii ca inadmisibilă, prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 396/PI din 22 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş s-a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârâtă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului Ordinul Arhitecţilor din România, a fost obligată reclamanta la cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 690/A/7.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 396/PI/22 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva deciziei civile nr. 690/A/17.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs A. S.R.L. şi ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiş.

Prin cererea de recurs, recurenta A. S.R.L. a arătat că din dispozitivul hotărârii lipseşte orice menţiune cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în apel, cu toate că în practicaua deciziei se reţine depunerea de către ambele părţi litigante a documentelor ce atestă efectuarea acestora.

La 9 martie 2022 recurenta A. S.R.L. a depus la Curtea de Apel Timişoara cerere de retragere a recursului declarat împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Prin rezoluţia din 10 martie 2022 cererea de retragere a recursului declarat împotriva deciziei 690/A din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost înaintată împreună cu recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât nu sunt întrunite exigenţele art. 404 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiş după expunerea situaţiei de fapt a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că terţul vătămat printr-un act administrativ are deschisă calea unei acţiuni civile în despăgubiri. În acest sens, recurentul arată că din dispoziţiile legale prevăzute de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 rezultă că deşi A. nu era destinatara actului administrativ, în măsura în care a fost prejudiciată prin emiterea adresei de către Ordinul Arhitecţilor din România, aceasta avea atât dreptul cât şi obligaţia de a formula o acţiune în temeiul Legii nr. 554/2004.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurentul a invocat şi decizia nr. 2204 din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, recurentul arată că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu ar fi aplicabil în cauză, deoarece nu s-ar fi solicitat şi anularea actului administrativ. Recurentul menţionează că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant care guvernează, concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 1357 C. civ. (norma generală în materie de răspundere civilă delictuală) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 (norma specială în materia răspunderii întemeiate pe un act administrativ).

Pe lângă argumentele arătate recurentul apreciază că decizia recurată încalcă inclusiv interpretarea generală şi obligatorie realizată de instanţa supremă prin decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, în sensul că instanţa de apel a realizat o aplicare/interpretare greşită a art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În drept, recurentul a încadrat criticile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind pe de o parte că, pentru a fi incidente prevederile legii speciale, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar fi fost imperios necesară întrunirea exigenţelor impuse de actul normativ menţionat, exigenţe care nu sunt îndeplinite, iar pe de altă parte, hotărârea nr. 16/CC din 4 martie 2021 pronunţată în regulatorul de competenţă a tranşat în mod definitiv tocmai chestiunea admisibilităţii acţiunii raportată la textul de lege aplicabil în speţă.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare arătând că hotărârea nr. 16/2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a tranşat exclusiv problema instanţei competente din punct de vedere material să judece acţiunea.

La data de 31 octombrie 2022 recurentul ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiş a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv: art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilităţii terţului vătămat printr-un act administrativ anulat să formuleze o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun sau, dimpotrivă acesta are posibilitatea de a opta între o acţiune întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi o acţiune întemeiată pe dreptul comun?

În motivarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unor probleme de drept, recurentul arată că cererea este admisibilă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., iar punctul său de vedere este acela că, în situaţia în care despăgubirile solicitate sunt consecinţa unui act administrativ între terţul prejudiciat prin acel act administrativ şi emitent s-a născut un raport juridic de drept administrativ în cadrul căruia terţul ar avea dreptul să se adreseze instanţei de contencios administrativ competente pentru a solicita anularea acelui act şi, repararea prejudiciului cauzat.

Recurentul mai arată că, chiar dacă terţul nu este destinatarul actului administrativ, acesta are atât dreptul cât şi obligaţia de a formula o acţiune în temeiul Legii nr. 554/2004, şi nu ar putea cere despăgubiri pe calea dreptului comun.

Prin notele scrise depuse A. S.R.L. a expus punctul de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile arătând că nu este îndeplinită condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

De asemenea A. S.R.L. a arătat că chestiunea de drept nu este nouă, cu privire la această chestiune Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile invocate încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi apărările formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Examinând cererea de renunţare formulată de A. S.R.L., Înalta Curte reţine că aceasta nu este formulată cu respectarea condiţiei impuse de art. 404 alin. (2) C. proc. civ., coroborată cu dispoziţiile art. 463 alin. (1) şi art. 464 alin. (2) C. proc. civ.

Este adevărat că renunţarea la judecata recursului este una dintre formele de manifestare a principiului disponibilităţii, însă pentru a putea produce efecte aceasta trebuie să respecte condiţiile impuse de dispoziţiile legale, respectiv să fie formulată prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale. Or, cererea formulată de către A. S.R.L. prin reprezentant legal B. depusă la Curtea de Apel Timişoara nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 404 alin. (2), art. 463 alin. (1) şi art. 464 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu sunt îndeplinite dispoziţiile imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ. aplicabile şi în recurs.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Susţinerea generală a recurentei-reclamante în sensul că, din dispozitivul hotărârii lipseşte orice menţiune cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în apel, cu toate că în practicaua deciziei se reţine depunerea de către ambele părţi litigante a documentelor ce atestă efectuarea acestora, nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţa de apel.

Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv: art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilităţii terţului vătămat printr-un act administrativ anulat să formuleze o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun sau, dimpotrivă acesta are posibilitatea de a opta între o acţiune întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi o acţiune întemeiată pe dreptul comun, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, este de menţionat că, deşi verificarea condiţiilor de admisibilitate este un atribut al completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea de sesizare – ca act procedural – nu a fost lăsată de legiuitor doar la dispoziţia părţilor ci a fost instituită obligaţia completului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă de a argumenta concret punctul de vedere al completului prin care să argumenteze necesitatea mecanismului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Legiuitorul, în cuprinsul art. 519 C. proc. civ., a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se impun a fi întrunite cumulativ, respectiv:

a) existenţa unei cauze aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă;

b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

c) ivirea unei chestiuni de drept a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea unui recurs aflat în curs de judecată urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Următoarele condiţii impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură nu sunt îndeplinite.

Art. 519 C. proc. civ. nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept", însă în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

În acelaşi timp problema de drept trebuie să fie una reală, iar nu aparentă să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziţii legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinate pentru soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa supremă apreciază că nu este necesară învestirea unui complet pentru dezlegarea unei probleme de drept, atât timp cât însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Într-o altă exprimare, stabilirea dacă terţul vătămat printr-un act administrativ anulat are deschisă sau nu calea unei acţiuni civile în despăgubiri întemeiate pe dreptul comun este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept se constată că nici această condiţie nu este îndeplinită din moment ce ambele părţi invocă atât în cererea de recurs cât şi în întâmpinare că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii – a pronunţat Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019.

În ceea ce priveşte cererea de recurs Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Această ipoteză se referă la situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege de drept material aplicabile speţei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit.

Critica recurentului-pârât referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în sensul că din aceste dispoziţii legale coroborate cu art. 52 alin. (1) din Constituţie rezultă că între A. S.R.L. şi ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiş s-a născut un raport juridic administrativ, nu va fi însuşită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art. 52 alin. (1) din Constituţie prevede că, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 " se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză deoarece, reclamanta nu a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător care să fi fost admisă.

Faţă de faptul că intimata-reclamantă nu a solicitat anularea actului administrativ nelegal, rezultă că între părţile litigante nu s-a născut un raport juridic administrativ şi în consecinţă recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc că reclamanta, şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Invocarea de către recurent a deciziei nr. 2204 din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este relevantă în prezenta cauză având în vedere că în acea cauză s-a analizat un alt raport juridic, respectiv refuzul de emitere a unei hotărâri de Guvern şi între alte părţi litigante, C. S.A. şi Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Trezorerie şi Dotare Publică.

De asemenea, nu va fi însuşită nici critica recurentului referitoare la reţinerea instanţei de apel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru alin. (3).

Din dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru a fi incidente prevederile speciale trebuie să existe o identitate între subiectul de drept administrativ, respectiv persoana căreia îi este adresat actul administrativ nelegal şi care a solicitat anularea acestuia, pe de o parte, şi persoana care solicită despăgubiri în temeiul art. 19 din lege, pe de altă parte.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât intimata-reclamantă A. S.R.L. nu este în situaţia în care, într-un litigiu anterior să fi solicitat anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, ci se află în situaţia în care nu a solicitat niciodată anularea actului administrativ.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că, litigiul anterior, înregistrat sub nr. x/2017 a avut loc între B., arhitectul lipsit de dreptul de semnătură şi recurentul-pârât ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiş, intimata-reclamantă din prezenta cauză nefiind parte în acel dosar. Aşadar, raportul juridic de drept administrativ a fost între recurentul-pârât şi arhitectul B.. Aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1301 din 25 septembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, instanţa a anulat adresa nr. x/07.04.2017 şi a obligat pârâtul să reacorde reclamantului B. dreptul de semnătură ca arhitect, cu consecinţa înregistrării proiectelor efectuate de acestea.

Faţă de cele arătate rezultă că, intimata-reclamantă nu a fost subiect de drept administrativ, iar obiectul demersului judiciar nu îl reprezintă anularea unui act administrativ, în consecinţă, temeiul juridic al acţiunii nu este răspunderea administrativ patrimonială, ci răspunderea civilă delictuală.

Într-o altă exprimare, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii vizează angajarea răspunderii civile delictuale, iar nu răspunderea administrativ patrimonială, cadrul procesual în care urmează a fi soluţionată este configurat de dreptul comun.

Referitor la critica recurentului în sensul că instanţa de apel încalcă inclusiv interpretarea generală şi obligatorie realizată de instanţa supremă prin decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Din decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 rezultă că aplicabilitatea art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de existenţa unei identităţi între persoana care a solicitat anularea actului administrativ nelegal şi subiectul de drept care a cerut despăgubiri în temeiul textului de lege respectiv. Elocvent în acest sens este paragraful 77 din decizie care menţionează că "Cererea pentru despăgubiri pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat pentru că repararea pagubei persoanei vătămată este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..".

Din paragraful 77 din decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, rezultă dreptul reclamantului care a fost vătămat prin conduita nelegală a autorităţii publice de a solicita pe calea dreptului comun angajarea răspunderii civile delictuale în condiţiile prevăzute de C. civ. în situaţia în care nu există identitate între persoana care a solicitat anularea actului administrativ nelegal şi subiectul de drept care a cerut despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că decizia recurată nu încalcă decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 404 alin. (2), art. 463 alin. (1), art. 464 alin. (2), art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487, art. 519, art. 496, art. 497 C. proc. civ., va respinge cererea de renunţare la judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.; va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.; va respinge cererea formulată de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIŞ privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; va respinge recursul declarat de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIŞ împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de renunţare la judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Respinge cererea formulată de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIŞ privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIŞ împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 8 februarie 2023.