Landlord loses rent claim; final appeal rejected as unfounded, upholding no-liability ruling.

Şedinţa publică din data de 07 februarie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 27.06.2017 sub numărul x/2017, societatea reclamantă Electrocentrale Constanţa S.A. a solicitat obligarea societăţii pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 648.396,12 RON, reprezentând contravaloarea chiriei restante, facturate în baza Contractului de închiriere nr. x/1.06.2006, la care se adaugă cheltuielile de judecată legate de proces.

În drept, reclamanta a invocat art. 969, art. 1073 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1404/10.10.2018, astfel cum a fost completată prin sentinţa civilă nr. 1839/12.12.2018, Tribunalul Constanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta Electrocentrale Constanţa S.A., care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 205/18.04.2019, dispunându-se obligarea apelantei la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON.

3. Împotriva acestei decizii, Electrocentrale Constanţa S.A., societate în insolvenţă, prin administrator judiciar B.. şi prin administrator special C. a declarat recurs, solicitând casarea ei.

O cerere de recurs identică a depus şi B..

Prin decizia nr. 380/17.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul reclamantei Electrocentrale Constanţa S.A. – societate în insolvenţă, prin administrator judiciar B.. şi prin administrator special C., împotriva deciziei civile nr. 205/18.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza curţii de apel spre o nouă judecată.

4. Prin decizia nr. 14 din 9 februarie 2022, pronunţată în al doilea ciclu procesual de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs societatea reclamanta Electrocentrale Constanţa S.A., prin administrator judiciar B.. şi administrator special D. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

După expunerea situaţiei de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere limitele rejudecării apelului, stabilite prin decizia de casare. În acest sens instanţa de apel nu a analizat conduita fiecărei părţi şi din punctul de vedere al elementelor volitive, comportamentale, al criteriului psihologic care a stat la baza acţiunilor sau inacţiunilor fiecărei părţi, rezultate din înscrisurile depuse, singurul criteriu care reliefează intenţia de a săvârşi sau nu un abuz de drept, din partea uneia sau alteia dintre părţi.

Astfel, instanţa de apel nu a motivat care au fost elementele volitive care au condus la aprecierea că a existat o manifestare a relei-credinţe sau a exercitării abuzive a unui drept din partea uneia sau alteia dintre părţi, rezumându-se doar la o interpretare a conduitei fiecărei părţi, numai din perspectivă factuală şi temporală.

În acest sens, recurenta apreciază că instanţa de apel trebuia să motiveze, pe etape, pentru întreaga perioadă, 2012-2022, dacă a existat vreun refuz voit, intenţionat din partea recurentei la punerea în executare a sentinţei civile nr. 1533/2012, după data de 30 septembrie 2014, data înfiinţării recurentei, sau a fost un refuz obiectiv, justificat de existenţa sechestrelor asigurătorii în favoarea creditorului Ministerului de Finanţe, începând cu luna iunie 2015, şi dacă recurenta, imediat după somaţia intimatei din 03 decembrie 2014, prin care se solicita punerea în executare a sentinţei menţionate, a fost sau nu de bună-credinţă.

Instanţa de apel trebuia să motiveze de ce refuzul intimatei de a plăti chiria pentru terenurile aflate în folosinţa acesteia, concomitent cu existenţa măsurilor asigurătorii nu reprezintă un abuz de drept, în acord cu cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din cauza acestei nemotivări, raportat la conduita intimatei, instanţa de prim control judiciar nu a justificat de ce aceasta nu se face culpabilă de abuzul de drept contractual faţă de recurentă. În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să cerceteze dacă a existat sau nu din partea intimatei vreo manifestare subiectivă de ezitare sau vreun interes de amânare a solicitării de punere în executare a sentinţei civile menţionate, respectiv să identifice în baza înscrisurilor doveditoare depuse de către recurentă în apel, motivele care "au împiedicat" intimata să solicite de îndată precursoarei, Electrocentrale Bucureşti S.A., executarea hotărârii indicate.

Astfel, recurenta consideră că a dovedit că nu a fost de rea-credinţă şi nu a săvârşit niciun abuz de drept, deoarece sentinţa civilă nr. 1533/2012 a devenit opozabilă doar din momentul rămânerii ei irevocabile, respectiv 02.12.2014 şi nu a putut fi executată dintr-o cauză obiectivă, respectiv existenţa măsurilor asigurătorii de sechestru, vânzarea fiind astfel imposibil de realizat din cauza incidenţei dispoziţiilor art. 213 alin. (10) şi (11) Codul de procedură fiscală.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal, raportat la înscrisurile ataşate, că s-a prevalat de propria culpă pentru neexecutarea obligaţiei de a transmite intimatei proprietatea terenului.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a mai invocat motivarea contradictorie realizată de către instanţa de apel în raport cu situaţia de fapt reală, care reiese din înscrisurile doveditoare.

A mai arătat recurenta că perioadele pentru care a fost stabilită conduita sa culpabilă/abuzivă nu îi sunt opozabile, întrucât Electrocentrale Constanţa S.A., înfiinţată prin divizare la data de 30.09.2014, este precursoarea Electrocentrale Bucureşti S.A. Aşadar, recurenta, la acea dată fiind sucursală nu avea capacitate juridică proprie, distinctă de societatea mamă, motiv pentru care instanţa de apel, în mod nelegal, a evaluat culpa sa în perioada analizată, contrar normelor legale aplicabile regimului juridic al unei sucursale prevăzut de dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 şi ale dreptului comun, potrivit cărora sucursala nu poate constitui subiect al procedurii de executare silită.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 43, art. 249 lit. a) şi art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi art. 15, 193 şi 1353 C. civ.

Astfel, instanţa de apel a omis să justifice de ce nu a luat în calcul existenţa obiectivă a măsurilor asigurătorii instituite pe numele societăţii recurente, precum şi prevederile legale incidente începând cu luna iunie 2015.

Prin întâmpinarea depusă la 27.05.2022, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 28.06.2022, recurenta a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de 07.02.2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe calea acestui motiv de casare se sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Potrivit recurentei, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere limitele rejudecării apelului, stabilite prin decizia de casare.

Referitor la limitele casării, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 380/17.02.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei şi trimisă cauza curţii de apel spre o nouă judecată.

Instanţa de casare a reţinut că întregul raţionament prezentat de instanţa de apel prin decizia recurată a fost plasat pe o premisă eronată, potrivit căreia contractul ar fi încetat, motiv pentru care locatorul nu mai poate pretinde plata chiriei. De asemenea, s-a statuat că deciziei îi lipsea analiza reală a consecinţelor pe care conduita celor două părţi litigante, legată de executarea hotărârii indicate, le-a produs.

Soluţia de casare a deciziei atacate s-a impus pentru ca, în vederea aplicării tratamentului sancţionator corect, instanţa de apel să analizeze şi să evalueze în paralel conduita ambelor părţi.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile deciziei de casare, în ceea ce priveşte îndrumările obligatorii referitoare la evaluarea conduitei părţilor în litigiu, legată de executarea sentinţei civile nr. 1533 din 18 aprilie 2012.

Astfel, instanţa de apel a identificat şi reţinut toate demersurile relevante efectuate alternativ de părţile litigante, aşa cum acestea s-au succedat în timp, reţinând că iniţiativa a aparţinut pârâtei, odată cu emiterea adresei nr. x/03.12.2014, prin care a notificat reclamanta să se prezinte în faţa notarului la data de 15.12.2014, pentru perfectarea contractului de vânzare şi că demersurile indicate de apelantă, ce au fost efectuate pe lângă alte instituţii ale statului, sunt ulterioare celor ale pârâtei, concluzionându-se că apelanta nu a executat de bunăvoie sentinţa civilă nr. 1533/18.04.2012, executorie de la data pronunţării, conform art. 7208 C. proc. civ. de la 1865, în condiţiile în care la momentul pronunţării acesteia nu exista impedimentul la executare invocat ulterior, respectiv instituirea unor sechestre asiguratorii de către organele fiscale, din luna octombrie 2013.

Reţine, aşadar, Înalta Curte că instanţa de apel, pentru a putea interpreta conduita ambelor părţi, a făcut referinţe exprese în considerente la faptele şi acţiunile/inacţiunile concrete ale acestora din perspectivă juridică, în sensul analizei culpei privind executarea obligaţiei de transmitere a proprietăţii şi a dreptului de încasare a fructelor civile.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei în ceea ce priveşte lipsa motivării instanţei de apel asupra aspectelor privind reţinerea abuzului de drept, întrucât, în temeiul art. 501 alin. (3) teza finală C. proc. civ., în calea de atac, nu au putut fi identificate astfel de motive, apelanta invocând buna sa credinţă, chestiune care nu poate fi asimilată criticii privind abuzul de drept.

Mai mult, abuzul de drept a fost invocat printre motivele din recursul anterior al reclamantei, însă nu a fost însuşit de către instanţa de casare, motiv pentru care nu se poate reţine deficienţa hotărârii recurate, în sensul că instanţa de apel ar fi omis să analizeze unul din motivele cu care a fost învestită.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a mai invocat motivarea contradictorie realizată de către instanţa de apel, în raport cu situaţia de fapt reală, care reiese din înscrisurile doveditoare.

Înalta Curte apreciază că aceste critici reflectă, în realitate, nemulţumirile recurentei în legătură cu evaluarea situaţiei de fapt, care nu pot face obiectul judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive, în urma analizei probelor administrate în cauză.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se invocă neimputabilitatea culpei contractuale şi inopozabilitatea, întrucât în perioadele pentru care a fost stabilită conduita sa culpabilă, reclamanta avea un alt statut juridic, la acea dată fiind sucursală fără capacitate juridică proprie.

Înalta Curte înlătură şi această critică, având în vedere, în primul rând, că nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, aspectele de fond decurgând din statutul de sucursală la data derulării raporturilor contractuale nu mai pot fi readuse în discuţie, de vreme ce calitatea procesuală şi de subiect de drept, precum şi capacitatea procesuală a reclamantei, aşa cum figurează în proces, au fost reţinute ca atare de către instanţele devolutive cu titlu definitiv.

Prin urmare, decizia recurată conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de reclamantă, răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză privind răspunderea intimatei şi consecinţele pe care le-a produs conduita celor două părţi în executarea sentinţei nr. 1533 din 18 aprilie 2012, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare, fiind conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât aceste critici sunt nefondate.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deşi recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 43, art. 249 lit. a) şi art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi art. 15, 193 şi 1353 C. civ., în realitate aceasta critică tot motivarea soluţiei pronunţate în rejudecarea apelului, făcându-se referire la motivele valorificate în recurs.

Înalta Curte reţine că aceste critici vizează, în realitate, netemeinicia deciziei criticate, întrucât se referă la analiza probelor şi a situaţiei de fapt reţinute de către instanţele devolutive, care sunt suverane în această privinţă, neexistând raţionamente legale în sensul încălcării regulilor de drept substanţial. Descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, fie şi într-o manieră simplă, concisă, prin raportare la datele speţei şi nu se poate face prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de societatea reclamantă Electrocentrale Constanţa S.A., prin administrator judiciar B.. şi administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 14 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Electrocentrale Constanţa S.A., prin administrator judiciar B. şi administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 14 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2023.