Confict of competence between appellate sections: consolidation of material jurisdiction after first-instance verification of jurisdiction without objection

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.07.2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia Civilă, sub nr. x/2021, reclamant A. S.R.L. reprezentată prin administrator B. a chemat în judecată pe pârâţii C., D. S.R.L., E. S.R.L., F., G., H., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfiinţarea înscrisului, în calitate de instumenta civilis, reprezentat de Contractul de garanţie imobiliară nr. 39/4 din data de 13.02.2007 autentificat sub nr. x/13.02.2007 de către I., în calitate de notar public, acesta fiind fals prin falsificarea semnăturii numitului B. şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea acestui act juridic, în calitate de negotium.

În drept, au fost indicate prevederile art. 308 şi art. 304 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 257 din 02.02.2022, Tribunalul Prahova, secţia Civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare de pârâta H., şi a respins acţiunea reclamantei A. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva încheierii din data de 26.01.2022 şi a sentinţei civile nr. 257 din data de 02.02.2022, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2021, a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea încheierii şi a hotărârii atacate, precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, urmând ca această instanţă să desfiinţeze înscrisul, respectiv Contractul de garanţie imobiliară nr. 39/4 din data de 13.02.2007 autentificat sub nr. x/13.02.2007 de către I., în calitate de notar public, ca fiind fals prin falsificarea semnăturii administratorului reclamantei, B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă la 19.04.2022 sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea pronunţată în şedinta publică în data de 14.09.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie pe care a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea secţiei a II-a Civile a Curţii de Apel Ploieşti.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale procesuale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei, astfel că toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic, sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.

După ce a definit competenţa materială procesuală, instanţa a arătat că prin art. 230 lit. l) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009, s-a abrogat Codul Comercial, act normativ care consacra faptele de comerţ, criteriul în raport de care se realiza departajarea de competenţă între instanţa comercială şi cea civilă, precum şi faptul că începând cu data intrării în vigoare a Noului C. civ., 01.10.2011, competenţa de soluţionare a cauzelor al căror obiect este evaluabil în bani, se raportează exclusiv la criteriul valoric, care este prevăzut cu caracter unitar indiferent de caracterul ori de calitatea persoanelor între care se poartă litigiul.

Totodată, a mai arătat că, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

Instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 18/17.10.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, a stabilit următoarele: "Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.", în considerentele deciziei precizându-se totodată că toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.

Analizând cauza în funcţie de natura şi obiectul acesteia, prin raportare la Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa a constatat că aceasta nu are natura civilă, ci este un litigiu între profesionişti, cauza privind atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, iar în ceea ce priveşte obiectul acţiunii, acesta vizează protecţia unei situaţii juridice pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie şi se concretizează în anularea unui contract de garanţie imobiliară încheiat între A. S.R.L. Ploieşti şi D. S.R.L. Ploieşti, în favoarea J..

Având în vedere concepţia Noului C. civ., care în art. 3 prevede că se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, instanţa a arătat că litigiul cu care a fost învestită este un litigiu civil între profesionişti, deoarece deduce judecăţii raporturile dintre A. S.R.L. care, în calitatea sa de garant ipotecar, a garantat creanţa constatată prin contractul de credit nr. x/20.02.2006 încheiat cu J. cu un imobil teren plus construcţii, debitor fiind D. S.R.L.

Prin urmare, a concluzionat că în cauză cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. este de competenţa materială procesuală a secţiei a II-a Civile a Curţii de Apel Ploieşti, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei secţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Curţii de Apel Ploieşti la 23.09.2022, sub numărul de dosar x/2021

La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2022, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a Civile, asupra căreia a rămas ulterior în pronunţare.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei a II-a Civile, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A. S.R.L., în favoarea secţiei I Civile.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de conflict a arătat că din coroborarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ. şi ale art. 129 C. proc. civ. rezultă că momentul invocării necompetenţei de ordine publică este primul termen de judecată, la care părţile sunt legal citate, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat.

De asemenea, a reţinut că normele de competenţă absolută sunt obligatorii atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă, părţile neputând deroga pe cale convenţională de la acestea, încălcarea acestora putând fi invocată de oricare dintre părţi, chiar şi de către reclamantul care a sesizat instanţa necompetentă, de procuror sau de instanţă din oficiu.

Instanţa, în pronunţarea hotărârii, a avut în vedere şi Decizia nr. 31 din 11.11.2019 pronunţată în recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit aceleiaşi decizii, dacă excepţia de necompetentă nu a fost invocată în condiţiile menţionate, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau 3 din C. proc. civ.

Totodată, a arătat că, întrucât Tribunalul Prahova, la primul termen de judecată, respectiv la data de 24.11.2021 la care părţile au fost legal citate, în faţa primei instanţe, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ. a procedat, din oficiu, la verificarea şi stabilirea competenţei în soluţionarea pricinii şi a constatat că este competent general, material şi teritorial să judece pricina, invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei de către secţia I Civilă a Curţii de Apel Ploieşti ulterior acestui moment procesual nu mai era posibilă întrucât a avut loc o consolidare a competenţei materiale procesuale în mod definitiv în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

În consecinţă, întrucât excepţia de necompetentă nu a fost invocată în condiţiile menţionate, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la data de 28.11.2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două secţii specializate ale aceleiaşi instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea secţiei I Civile din cadrul Curţii de Apel Ploieşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, aceste prevederi legale desemnând şi existenţa unui conflict negativ de competenţă în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti în considerarea prevederilor art. 136 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două secţii specializate ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi secţia a II-a Civilă, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între secţiile sesizate fiind reciproce şi cel puţin una dintre acestea este competentă să soluţioneze cauza.

Niciuna dintre secţiile aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere material procesual, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. necompetenţa este de ordine publică "în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat."

Înalta Curte reţine, prin raportare la dispoziţiile legale mai sus evocate şi ţinând seama de considerentele Deciziei nr. 17/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, că noţiunii de competenţă materială procesuală i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale.

Înalta Curte reţine, aşadar, că noţiunea de competenţă materială include şi competenţa specializată, situaţie în care aceasta din urmă se supune regimului competenţei materiale, atât sub aspectul caracterului de ordine publică al normei, cât şi al dreptului invocării din oficiu a excepţiei de necompetenţă specializată, în temeiul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Totodată, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

În cauză, în faţa Tribunalului Prahova – secţia I Civilă, la primul termen de judecată din 24.11.2021, niciuna dintre părţi nu a invocat necompetenţa materială procesuală a secţiei, sens în care prima instanţă a reţinut, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ. că este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, arătând în partea introductivă a sentinţei civile nr. 257 din 02.02.2022, că pe rol se află judecarea cauzei în materie Civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată aşadar că neinvocarea excepţiei necompetenţei materiale procesuale în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. proc. civ. în faţa Tribunalului Prahova are drept consecinţă consolidarea competenţei instanţei iniţial învestite.

Prin urmare, excepţia necompetenţei nu mai putea fi invocată din oficiu de către Curtea de Apel Ploieşti – secţia I Civilă în calea de atac a apelului, aceasta fiind stabilită în mod definitiv de către prima instanţă, care a soluţionat litigiul în complet specializat în materie civilă.

Totodată, se constată că, prin Decizia nr. 18/17.10.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut, în paragraful 164, că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, în speţă, secţia I civilă rămâne competentă să soluţioneze cauza ce i-a fost repartizată, nefiind îndeplinite condiţiile pentru declinarea competenţei către secţia a II-a Civilă a Curţii de Apel Ploieşti.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia I Civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Curţii de Apel Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2023.