Damages claim for lack of diligence in extrajudicial transaction rejected on res judicata grounds; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04.12.2020 pe rolul Tribunalului Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal în dosarul nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. (actuala C.) obligarea acesteia la plata sumei de 148.720,95 USD în echivalent RON la data plăţii cu titlu de daune (pierdere efectiv suferită) plus dobânda legală penalizatoare (beneficiul de care a fost lipsit) de la punerea în întârziere a pârâtei cu privire la obligaţia de a-i plăti suma menţionată şi până la achitarea acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, 1075, 1084 vechiul C. civ., art. 1522 C. civ., art. 1 alin. (3) O.U.G. nr. 13/2011, art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 401 din 24 noiembrie 2021, Tribunalul Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamant, ca având autoritate de lucru judecat. A obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 8726,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, în sens negativ.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 676 din 21 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, luându-se totodată act de faptul că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea atât a deciziei recurate cât şi a sentinţei civile nr. 401/24.11.2021 pronunţată de Tribunalul Bacău, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, precum şi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă şi apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020 la 12.09.2022 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 5.

În susţinerea cererii de recurs, arată recurentul-reclamant că motivarea instanţei de apel este străină de specificul cauzei şi al solicitărilor sale concrete, obiectul dosarului reprezentându-l pretenţii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală iar nu pe cea contractuală, în faţa primei instanţe susţinând că daunele pretinse rezultă din modalitatea defectuoasă în care intimata-pârâtă a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, apărări pe care şi le-a menţinut şi în faţa instanţei de apel, fără a modifica temeiul pretenţiilor.

De asemenea, susţine că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, art. 430 C. proc. civ., respectiv efectele lucrului judecat, art. 431 C. proc. civ., atât instanţa de fond cât şi cea de apel soluţionând cererea în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, fără însă a se referi la fondul raportului de drept material.

Astfel, după redarea conţinutului art. 430 şi 431 din C. proc. civ., arată recurentul-reclamant că în spetă nu este îndeplinită condiţia identităţii de cauză şi obiect, întrucât în prezentul dosar nu a supus atenţiei instanţei modalitatea în care intimata-pârâtă a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia asumată prin Tranzacţia extrajudiciară din 29.08.2008, ci faptul că a fost prejudiciat prin refuzul acesteia de a întreprinde demersurile necesare în vederea recuperării diferenţei de executat (148.720,95 USD), acest aspect nefiind analizat în dosarul nr. x/1014, în raport de care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat.

Punctează recurentul-reclamant că prin Decizia nr. 942/04.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacau în dosarul nr. x/2014, s-a reţinut că, din interpretarea tranzacţiei încheiată între părţi reiese că restituirea sumei de 250.000 USD ar fi condiţionată de recuperarea, respectiv încasarea efectivă a acestei sume, precum şi faptul că obţinerea de către intimata-pârâtă a unei hotărâri judecătoreşti ce constituie titlu executoriu împotriva AVAS Bucureşti nu echivalează cu recuperarea sumei de la aceasta.

Or, independent, dar şi separat de ceea ce s-a analizat în dosarul nr. x/1014, prezenta cauză are ca obiect alte pretenţii, respectiv dreptul la daune ca urmare a lipsei de diligenţă a intimatei-pârâte în recuperarea în integralitate a sumei de 250.000 USD, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 12/22.01.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2097/03.06.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mai arată recurentul-reclamant că dreptul de a i se plăti de către intimata-pârâtă pretenţiile solicitate în prezenta cauză s-a născut la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 şi, drept urmare, nu putea fi analizat în cadrul acelui dosar.

În continuare, arată că după începerea demersurilor sale judiciare de recuperare a sumei, intimata-pârâtă şi-a pierdut orice interes legat de recuperarea diferenţei de executat şi s-a desistat de la orice iniţiativă în îndeplinirea de acte de procedură în dosarele execuţionale iniţiate, iar această abstenţiune, prejudiciabilă, se impunea a fi sancţionată prin admiterea acţiunii, şi nu încurajată prin reţinerea unei excepţii care în realitate nu este incidentă.

Mai susţine recurentul-reclamant că într-adevăr, art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti dobândeşte autoritate de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, însă, din considerentele deciziei în raport de care s-a reţinut autoritate de lucru judecat, nu rezultă că instanţa s-ar fi pronunţat cu privire la sancţionarea intimatei-pârâte în ceea ce priveşte lipsa de diligenţă în recuperarea în integralitate a sumei de 250.000 USD.

În fine, solicită admiterea recursului, reiterând faptul că în speţă nu este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat, dat fiind faptul că în prezentul dosar nu a invocat ceea ce s-a analizat în dosarul nr. x/2014.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 19 septembrie 2022, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. (fosta B.).

La 30 septembrie 2022, intimata-pârâtă C. (fosta B.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La 11 octombrie 2022, întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă a fost comunicată recurentului-reclamant, aceasta neuzând de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

La 26 ianuarie 2023 recurentul-reclamant a formulat şi înaintat la dosar, prin fax, note de concluzii prin care a redat ad liteream cele menţionate prin cererea de recurs.

La 27 ianuarie 2023 intimata-pârâtă C. (fosta B.) a înaintat la dosarul cauzei, prin poşta electronică, factura nr. x/25.01.2023 şi ordinul de plată nr. x/26.01.2023, reprezentând onorariu avocat, în faza de recurs.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute raportat la pretinsa motivare străină de obiectul cauzei, în sensul de pretenţie dedusă judecăţii şi care determină limitele învestirii instanţei.

Instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, prezentând motivele pentru care corect a reţinut instanţa de fond incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte reţine că limitele învestirii instanţei sunt stabilite de părţi prin cererea de chemare în judecată, iar conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa în aceste limite.

Procedând la verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar în mod corect a înlăturat susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reţinând în considerente faptul că pretenţiile solicitate izvorăsc tot dintr-o răspundere civilă contractuală raportat la tranzacţia intervenită între părţi.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin însăşi cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant a susţinut că acţiunea în pretenţii are legătură atât cu modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2014, cât şi cu obiectul convenţiei încheiate între părţi, respectiv Tranzacţia extrajudiciară din 29.07.2008.

De asemenea, în faţa instanţei de fond recurentul-reclamant, având cuvântul pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a susţinut că în cauză nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală ci, dimpotrivă, cererea de chemare în judecată se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală.

Înalta Curte notează că aceste susţineri au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acel termen, încheiere interlocutorie ce nu a făcut obiectul cererii de apel, astfel că dezlegările date de prima instanţă au devenit definitive, instanţa de apel fiind "legată" de această chestiune litigioasă tranşată definitiv, neputând reveni asupra celor hotărâte.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că instanţa de control judiciar în mod corect a conferit aplicabilitate dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, atunci când a reţinut că a susţine pentru prima dată în faţa instanţei de apel că pretenţiile au fost formulate ca urmare a răspunderii civile delictuale echivalează cu o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis.

Înalta Curte reţine aşadar, că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

În speţă, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat efectele juridice ale sentinţei civile nr. 401/24.11.2021 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin prisma existenţei autorităţii de lucru judecat şi a reţinut că este îndeplinită tripla identitate prevăzută de art. 431 C. proc. civ., raportat la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 942 din 04.12.2017, soluţie menţinută prin decizia nr. 2133 din 20.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în acelaşi dosar.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Textul de lege reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal.

Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenţia formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acţiunii, cât şi dreptul subiectiv invocat.

Cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), reprezintă fundamentul juridic al acesteia (temeiul juridic), fiind distinctă de cauza acţiunii (causa petendi), prin care se înţelege scopul urmărit de partea care declanşează litigiul, cele două neputând fi confundate.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, contrar celor susţinute de catre recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, este întrunită cumulativ tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Referitor la părţi, se observă că atât în dosarul nr. x/2014, cât şi în prezenta cauza, au figurat în calitate de reclamant A. iar în calitate de pârât C. (fosta B.), fiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de obiect, se constată că dosarul nr. x/2014, a avut ca obiect pretenţii, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 USD, conform tranzacţiei extrajudiciare din 29 iulie 2008, a sumei de 167.730,2 RON reprezentând daune şi dobânda legală aferentă debitului calculat pentru perioada 05.09.2011-12.07.2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente aceluiaşi debit pentru perioada 12.07.2012 – data executării efective a hotărârii, cu cheltuieli de judecată, cererea fiind întemeiată pe răspunderea civilă contractuală rezultată din tranzacţia extrajudiciară încheiată între părţi, nr. 106/29.07.2008.

În cauza de faţă, obiectul dosarului este tot pretenţii, solicitându-se obligarea pârătei la plata sumei de 148.720,95 USD în echivalent RON la data plăţii cu titlu de daune (pierdere efectiv suferită) plus dobânda legală penalizatoare (beneficiul de care a fost lipsit) de la punerea în întârziere a pârâtei cu privire la obligaţia de a-i plăti suma menţionată şi până la achitarea acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, 1075, 1084 vechiul C. civ., art. 1522 C. civ., art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Aşa fiind, este întrunită şi condiţia identităţii de obiect.

Cât priveşte cel de-al treilea element, cauza, instanţa supremă reţine că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 l-a reprezentat răspunderea civilă contractuală întemeiată pe tranzacţia extrajudiciară nr. 106/29.07.2008, instanţa de judecată soluţionând cererea în urma analizării conţinutului tranzacţiei intervenite între părţi, în baza acesteia fiind solicitate şi daunele.

În prezentul dosar, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este acelaşi, răspunderea contractuală, deşi recurentul-reclamant susţine că prezenta cauză ar fi o continuare a dosarului nr. x/2014, intenţia acestuia fiind, de fapt, de a se repune în discuţie modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă rezultate din tranzacţia extrajudiciară, suma solicitată prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar, 148.720,95 USD în echivalent RON plus dobânda penalizatoare, fiind inclusă în suma prevăzută în tranzacţie, de 250.000 USD, şi care a făcut obiect de analiză în dosarul nr. x/2014.

Ca atare, este îndeplinită şi condiţia identităţii de cauză.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, în spetă, instanţa de apel în mod judicios a reţinut că între cele două litigii este îndeplinită condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, arătând că este vorba despre părţi ce figurează în aceeaşi calitate, obiectul reprezentându-l recuperarea sumei ce a făcut obiectul contractului de tranzacţie extrajudiciară nr. 106/29.07.2008, chiar dacă în prezentul litigiu se solicită doar suma pentru care s-au respins pretenţiile în primul litigiu, scopul final urmărit în ambele litigii fiind acelaşi, respectiv de a obţine plata în întregime a sumei de 250.000 USD, cauza celor două litigii fiind aceeaşi, temeiul juridic al cererilor fiind reprezentat de răspunderea civilă contractuală, pretenţiile solicitate în ambele litigii izvorând din tranzacţia extrajudiciară nr. 106/29.07.2008, astfel încât, nu i se poate reproşa acesteia ignorarea prevederilor art. 431 C. proc. civ. sau încălcarea dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., cum nefondat pretinde recurentul- reclamant.

În continuare, Înalta Curte arată că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, din decizia recurată nu rezultă că instanţa de apel s-ar fi pronunţat cu privire la sancţionarea intimatei-pârâte în ceea ce priveşte lipsa de diligentă în recuperarea în integralitate a sumei de 250.000 USD, instanţa supremă reţinând că prin tranzacţia extrajudiciară nr. 106/29.07.2008 intimata-pârâtă nu si-a asumat efectiv obligaţia de a recupera suma de 250.000 USD pentru a o restitui recurentului-reclamant ci, ceea ce s-a stipulat a fost faptul că, în situaţia în care o va încasa de la AVAS Bucureşti sau de la Statul Român, o va restitui recurentului-reclamant, fără a-şi asuma obligaţia de a întreprinde demersuri în numele şi pe seama acestuia în vederea obţinerii sumei pentru a o restitui apoi.

Chiar dacă intimata-pârâtă a obţinut un titlu executoriu împotriva AVAS Bucureşti şi a întreprins demersuri legale în vederea recuperării sumei executate nelegal, acestea au fost exercitate din diligentă şi nu ca urmare a vreunei obligaţii asumate prin tranzacţia încheiată, în sarcina sa neexistând nicio obligaţie, legală sau contractuală, în a executa silit AVAS Bucureşti.

Aşa fiind, instanţa supremă reţine că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea apelului, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererea de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se reproşa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente motivele de casare invocate, pct. 6 şi 8 din alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676/2022 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 7.379,30 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 7.379,30 RON, astfel cum rezultă din ordinul de plată nr. x/26.01.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676/2022 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul –reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.379,70 RON reprezentând onorariu avocat către intimatul-pârât C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2023.