Admissibility of unconstitutionality exception requiring direct link to labor dispute resolution

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia I civilă, la data de 17 august 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei să constate că are calitatea de angajat şi de asigurat, până la soluţionarea contestaţiei sale formulate împotriva deciziei de concediere. De asemenea, A. a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 94 RON, reprezentând analize medicale, în temeiul contractului de asigurare încheiat între cele două societăţi.

La termenul din 27 octombrie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a rămas în pronunţare asupra cererii de chemare în judecată.

La 1 noiembrie 2021, A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1866/PI din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.A., având ca obiect contestarea deciziei de încetare a contractului de asigurare şi pretenţii.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 659 din 15 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1866/10.11.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş – secţia I Civilă.

4. La 18 mai 2022, A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 659 din 15 aprilie 2022, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, sub nr. x/2020.

La 12 septembrie 2022, petentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a prevederilor Legii nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, petentul a arătat, în esenţă, că instanţele au ignorat prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare înainte de data emiterii deciziei de pensionare.

În continuare, se arată că modificarea art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea 53/2003 prin Legea nr. 49/2010 a fost neconstituţională întrucât această lege nu a fost aprobată şi de Senat.

De asemenea, petentul a susţinut că Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale încalcă principiul constituţional al bicameralismului puterii legislative, astfel că modificările aduse art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea 53/2003 sunt neconstituţionale.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca inadmisibilă cererea petentului A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a prevederilor Legii nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale, cu motivarea că, din memoriul de recurs nu reiese legătura dintre textul de lege a cărui neconstituţionalitate o invocă petentul şi soluţionarea recursului cu care este învestită instanţa supremă şi în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare.

Prin decizia nr. 2404/2022 din 16 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 15 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

5. La data de 16 noiembrie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 5 decembrie 2022 au fost depuse motivele recursului.

Recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitatea a Legii nr. 49/2010, art. IV, coroborată cu neconstituţionalitatea art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. În subsidiar, s-a solicitat casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a prezentat istoricul litigiului, după care a susţinut că cererea de sesizare formulată la 12 septembrie 2022 arată cu claritate legătura acesteia cu obiectul litigiului pe fond, hotărârea nr. 609 din 13.08.2020, respectiv contestarea deciziei de concediere nr. 16819 din 06.08.2020 şi faptul că decizia nr. 16819 nu este definitivă, fiind contestată în termenul menţionat de decizia nr. 16819. S-a mai arătat că decizia nr. 16819 nu era definitivă la data de 13.08.2020, astfel încât reclamantul avea în mod legal calitatea de angajat al pârâtei B. S.R.L.

Recurentul susţine că, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece dispoziţiile legale invocate au legătură cu decizia nr. 16819/06.08.2020, cu motivul invocat de angajator în decizia nr. 16819, precum şi cu depăşirea mandatului.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, care a fost respinsă la termenul de astăzi, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, raportat la faptul că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurent nu are legătură cu obiectul litigiului, Înalta Curte în mod corect respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de pârâtă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 noiembrie 2022, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 17 ianuarie 2023.

Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Obiectul recursului îl reprezintă soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a prevederilor Legii nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale, pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În legătură cu obiectul prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională, la paragrafele 21 şi 22, a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea căii de atac pendinte nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea condiţiilor sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată în cadrul recursului, reclamantul A. a susţinut că instanţele au ignorat prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare înainte de data emiterii deciziei de pensionare. Modificarea art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea 53/2003 prin Legea nr. 49/2010 a fost neconstituţională întrucât această lege nu a fost aprobată şi de Senat, iar Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale încalcă principiul constituţional al bicameralismului puterii legislative, astfel că modificările aduse art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea 53/2003 sunt neconstituţionale.

Înalta Curte reţine că art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 49/2010, a cărui neconstituţionalitate o invocă recurentul, prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat instanţei să constate că are calitatea de angajat şi de asigurat, până la soluţionarea contestaţiei sale formulate împotriva deciziei de concediere, solicitând, totodată şi obligarea pârâtelor B. S.R.L. şi C. la plata sumei de 94 RON, reprezentând analize medicale, în temeiul contractului de asigurare încheiat între cele două societăţi.

Prin încheierea recurată, s-a reţinut că din memoriul de recurs nu reiese legătura dintre textul de lege a cărui neconstituţionalitate o invocă petentul şi soluţionarea recursului cu care este învestită instanţa supremă şi în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare.

În acest context argumentativ, instanţa supremă constată că în mod corect s-a apreciat în cauză, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care, recursul, în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a vizat hotărârea din apel din perspectiva faptului că Tribunalul Timiş nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de petent în dosarul de fond, iar prin recursul ce face obiectul dosarului nr. x/2020 se critică, în esenţă, modul în care curtea de apel a instrumentat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a soluţionat apelul declarat de petent relativ la această chestiune.

Or, prin susţinerile recurentului nu este relevată incompatibilitatea dispoziţiilor legale care formează obiectul sesizării cu prevederile şi principiile de ordin constituţional, ci se invocă faptul că instanţele au ignorat prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, referitoare la îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare înainte de data emiterii deciziei de pensionare.

Nu există, astfel, o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se pot constitui în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile în care prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind incidente acesteia, întrucât recursul a fost formulat într-un litigiu de muncă şi asigurări sociale şi a vizat hotărârea din apel din perspectiva faptului că Tribunalul Timiş nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de petent în primă instanţă.

Instanţa supremă nu va lua în analiză argumentele formulate de recurent în susţinerea temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea ar fi fost în competenţa Curţii Constituţionale, dacă ar fi fost sesizată de instanţa de trimitere.

Cum dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reţinut în mod corect lipsa cerinţei legăturii cu cauza, rezultă că în mod judicios Înalta Curte, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.