Invalidity of cassation appeal for failure to distinguish between legal and factual errors in contract penalty enforcement

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 07.02.2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.070.646,41 RON, echivalentul în RON a sumei de 437.325,00 euro la cursul de schimb de 4.7348 RON/euro, reprezentând penalităţi contractuale calculate provizoriu şi în continuare, până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 970/13.04.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 525 euro.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 211A/09.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar, a arătat că motivele sale din apel au vizat două aspecte, şi anume nemotivarea sentinţei tribunalului şi interpretarea greşită a contractului-cadru şi a actului adiţional.

Evocând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susţinut că prima instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de motivare a hotărârii, întrucât raţionamentul expus nu se raportează la probatoriul administrat, ci dimpotrivă reprezintă o opinie personală a judecătorului cu privire la interpretarea contractului aflat în discuţie. În egală măsură, nici condiţia motivării în drept nu este îndeplinită, având în vedere că nu s-a arătat criteriul de interpretare la dezlegarea pricinii.

Pornind de la aceste afirmaţii, a arătat că în apel a criticat lipsa efectivă a unui raţionament deductiv din care să reiasă o corespondenţă între semnificaţia juridică a fiecărei probe încuviinţate şi soluţia pronunţată.

În continuare, a enumerat succint şi în ordinea priorităţii de aplicare, regulile de interpretare a oricărui contract, cu referire la prevederile art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 1.269 alin. (1) C. civ. şi a afirmat că prin hotărârea recurată deşi se menţin valabile contractul şi actul adiţional, cu ignorarea cererii sale de chemare în judecată, în sarcina recurentei se instituie o veritabilă prezumţie de rea-credinţă în executarea contractului, contrar probelor de la dosar.

Recurenta a mai relevat că este imposibil să nu antameze aspecte legate de fondul cauzei, întrucât soluţia instanţei de apel este atât rezultatul unei motivări superficiale, cât şi consecinţa unei motivări contradictorii, ambele neregularităţi afectând calitatea actului de justiţie realizat în apel.

În continuare, a dezvoltat argumente legate de nemotivarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond în ce priveşte modalitatea legală de interpretare a raporturilor juridice, sens în care a subliniat că era necesar ca prima instanţă să indice criteriul legal de interpretare a convenţiilor pentru a se putea identifica modalitatea în care a fost calificată voinţa părţilor.

În subsecvenţa acestei critici, a mai relevat că decizia din apel, care a confirmat legalitatea sentinţei primei instanţe, este lipsită de o motivare transparentă şi pertinentă, fără a se avea în vedere particularităţile speţei.

Totodată, recurenta a afirmat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi că soluţia dată pe fondul cauzei este urmare a analizei probatoriului legat de pretinsa neexecutare de către recurentă de a livra cantitatea de lemn ce a fost comandată şi achitată în avans de către pârâtă.

În continuare, a relevat aspecte legate de fondul litigiului, în sensul că situaţia de fapt ce reiese din probe confirmă neexecutarea de către intimată a obligaţiilor contractuale şi forţa obligatorie a clauzei penale.

Recurenta a mai susţinut că suma de 81.530 RON achitată de intimată are caracterul de garanţie, astfel cum reiese din discuţiile părţilor, context în care arată că înţelege să critice modalitatea arbitrară în care instanţa de apel a apreciat că reprezintă de fapt un avans şi fără a arăta temeiul de drept care i-a permis să efectueze diferenţierea între instituţia garanţiei şi cea a avansului.

Astfel, în opinia recurentei, motivarea hotărârii este contradictorie, deoarece pe de o parte, deşi se apreciază că la capitolul dedicat interpretării clauzelor contractului nu era necesară aplicarea vreunui criteriu şi că era prioritară voinţa părţilor, iar pe de altă parte cu ocazia calificării naturii juridice a plăţii de 81.530 RON, raţionamentul nu mai păstrează aceeaşi logică, considerând că garanţia trebuia inserată în contract şi că email-urile nu reprezintă o dovadă în acest sens.

Totodată, a subliniat că această chestiune reprezintă un element esenţial în dezlegarea pricinii, întrucât stă la baza constatărilor ulterioare legate de pretinsa neexecutare a obligaţiei de livrare a lemnului ce se pretinde a fi fost comandat de intimată.

Sub acest aspect, a redat mai multe paragrafe din decizia recurată, cu scopul de a exemplifica motivarea contradictorie a hotărârii recurate.

În ce priveşte clauza penală, recurenta a susţinut că instanţa de apel a tranşat inaplicabilitatea acesteia din două perspective, urmare a neexecutării culpabile a recurentei privind obligaţia de livrare a lemnului pretins comandat de intimată şi că nu există o clauză penală care să sancţioneze nefinalizarea primei comenzi până la o anumită dată şi că nu au fost solicitate penalităţi pentru această ipoteză.

În opinia recurentei, o astfel de abordare este consecinţa nemotivării criticii dedicate analizei clauzei penale, iar instanţa vădeşte o poziţie părtinitoare în sensul că pe de o parte o sancţionează drastic pe recurentă, iar pe de altă parte manifestă pasivitate faţă de intimată, considerând că nefinalizarea comenzii ferme nu este sancţionabilă.

Sub acest aspect, a arătat că în cuprinsul actului adiţional se regăseşte sancţiunea pentru neefectuarea comenzilor, însă acesta nu a fost analizat de către instanţa de apel.

Astfel, potrivit recurentei, nu se poate reţine că nu a solicitat penalităţi pentru întârzierea comenzilor, de vreme ce acest demers face parte din acţiune.

Totodată, a mai arătat că hotărârea este contradictorie şi din perspectiva calificării activităţii sale, cu referire la faptul că este supusă riscului.

Conchizând, a evidenţiat mai multe acte imputabile intimatei, apreciind că în mod eronat nu au fost reţinute de instanţa de apel.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 17.10.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Situaţia de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea între reclamantă, în calitate de vânzătoare şi pârâtă, în calitate de cumpărătoare a contractului de vânzare-cumpărare din 19.07.2018, având ca obiect vânzarea a unei cantităţi de 300 m3 de cherestea tratată termic/lună pentru o perioadă minimă de 3 ani, la preţul de 175 euro/m3 la care se adaugă T.V.A.; la acest contract a fost încheiat actul adiţional din 01.08.2018, prin care părţile au stabilit că, în situaţia în care pârâta nu-şi îndeplineşte obligaţia de achiziţie a unei cantităţi minime de cherestea, conform art. 3 din contract, aceasta va plăti reclamantei contravaloarea 175 euro la care se adaugă T.V.A. aferent pentru orice cantitate neachiziţionată.

Demersul judiciar urmăreşte pe calea acţiunii în pretenţii, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.061.675 euro, reprezentând penalităţi contractuale, calculate până în luna martie 2021, în temeiul art. 1.350, art. 1.536 şi art. 1.538 C. civ.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 525 euro, reprezentând daune-interese aferente perioadei august- octombrie 2018.

Prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, instanţa de apel a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, urmare a admiterii apelului pârâtei; totodată, a fost respins apelul reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităţilor aferente intervalului august- octombrie 2018, atâta timp cât vânzătoarea (reclamanta) nu finalizase prima comandă.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei-reclamante nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi a indicat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea părţii faţă de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată în ceea ce priveşte respingerea acţiunii, pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei.

Sub acest aspect, a afirmat că hotărârea atacată este nemotivată şi cuprinde motive contradictorii, în ce priveşte modalitatea de interpretare a raporturilor juridice, fără a se avea în vedere particularităţile cauzei, având în vedere dispoziţia de respingere a apelului său şi de admitere a apelului pârâtei, cu consecinţa respingerii acţiunii, sens în care recurenta a prezentat aspecte legate de situaţia de fapt şi probatoriul administrat, cu referire la caracterul sumei de 81.530 RON şi clauza penală inserată în actul adiţional.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că aceste afirmaţii nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a prezentării unor motive contradictorii şi a unei motivări insuficiente de către instanţa de apel.

Totodată, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta aduce în dezbatere nemotivarea sentinţei apelate şi afirmă că raţionamentul expus nu se raportează la probatoriul administrat şi că soluţia adoptată nu a fost motivată în drept.

Înalta Curte notează că prin invocarea unei pretinse aplicări greşite a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la o reanalizare în recurs a criticilor din apel aduse sentinţei atacate, ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta normele de drept material încălcate sau aplicate greşit, recurenta pune în discuţie, în realitate, modul în care instanţa de apel a analizat cauza sub aspectul daunelor-interese solicitate prin raportare la probatoriul administrat şi situaţia de fapt, opinia recurentei fiind în sensul că cercetarea fondului este eronată, întrucât intimata este cea care nu şi-a executat obligaţiile contractuale, astfel că este incidentă forţa obligatorie a clauzei penale.

Astfel, recurenta a expus critici cu privire la suma de 81.530 RON, prin care tinde să facă dovada că a fost achitată cu titlu de garanţie, şi nu de avans, sens în care a arătat inexistenţa unei clauze penale care să sancţioneze nefinalizarea primei comenzi, context în care nu poate fi reţinută culpa sa în ce priveşte obligaţia de livrare a lemnului pretins comandat de către intimată.

Totodată, recurenta s-a limitat la afirmaţii referitoare la actul adiţional în care a fost inserată sancţiunea aplicabilă intimatei pentru neefectuarea comenzilor conform contractului, sens în care a arătat că instanţa de apel a vădit o poziţie părtinitoare intimatei.

Aceste afirmaţii nu pot fi considerate că reprezintă o motivare a căii de atac din perspectiva exigenţelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce ar putea fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Toate aceste chestiuni vizează aspecte de temeinicie şi care nu mai pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-pârâte, în baza art. 451, 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata sumei de 4.656,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 211A/09.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.656,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2023.