Territorial jurisdiction for divorce where both spouses lack factual residence in Romania and no common domestic domicile exists

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ, constată următoarele:

I. Cererea:

Prin cererea înregistrată la 17 septembrie 2021 pe rolul Judecătoriei Hunedoara, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei desfacerea căsătoriei, să dispună asupra numelui ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei, precum şi asupra situaţiei copilului minor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 373 C. civ., art. 914-927 C. proc. civ.

Pârâtul a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Hunedoara, precizând că revine competenţa instanţei ultimului domiciliu comun, acesta fiind în comuna Pătrăuţi, judeţul Suceava şi, chiar dacă nu ar fi existat un domiciliu comun, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului (acesta locuind în comuna Pătrăuţi).

Reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvenţională, menţionând că soţii nu au locuit niciodată în comuna Pătrăuţi, iar pârâtul locuieşte în Anglia.

II. Hotărârea Judecătoriei Hunedoara:

Prin sentinţa civilă nr. 568 din 15 aprilie 2022, Judecătoria Hunedoara a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârât, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

În motivare, instanţa a reţinut că reclamanta nu a probat faptul că ar fi locuit împreună cu pârâtul în România şi, cu atât mai mult, faptul că ultimul domiciliu comun al soţilor ar fi fost în Hunedoara, astfel încât a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava - instanţă în a cărei circumscripţie se află domiciliul pârâtului.

III. Hotărârea Judecătoriei Suceava:

Reclamanta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Suceava (notele aflate la dosar), arătând că pârâtul nu are locuinţa în ţară, iar instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamanta, respectiv în Hunedoara, unde susţine că a existat şi ultima locuinţă comună a soţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2224 din 27 iunie 2022, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În motivare, instanţa a reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâtul au efectuat menţiuni contradictorii cu privire la domiciliul în fapt, astfel încât, în aceste condiţii, anchetele sociale efectuate la presupusele domicilii ale părţilor au un caracter obiectiv în vederea stabilirii domiciliului în fapt. Având în vedere că nu există un acord expres cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ, precum şi faptul că ambele părţi au locuinţa în fapt în străinătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

IV. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti:

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 8055 din 25 octombrie 2022, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava, a constatat ivirea conflictului negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În considerentele hotărârii, instanţa a arătat că, potrivit declaraţiilor părţilor, reclamanta locuieşte stabil în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, iar pârâtul are locuinţa principală stabilă în judeţul Suceava, comuna Pătrăuţi, concluzionând că revine Judecătoriei Suceava competenţa de soluţionare a cauzei, instanţă în a cărei rază teritorială îşi avea pârâtul locuinţa la momentul înregistrării acţiunii de divorţ.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată ce a generat dezînvestirile reciproce este o acţiune de divorţ, dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. fiind aplicate de instanţele aflate în conflict prin circumstanţiere la locuinţa în fapt a părţilor.

Norma de competenţă în materia divorţului reglementată de C. proc. civ. la art. 915 alin. (1), stipulează în sensul că aceasta aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. În teza a doua a articolului se prevede că în situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune că dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Competenţa prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamanta neavând un drept de opţiune între instanţele menţionate de textul legal, fiind obligată să depună cererea de divorţ la instanţa competentă în funcţie de ordinea prevăzută de text.

Aşadar, în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, respectiv cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

Se reţine că noţiunea de "locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând adresa unde partea locuieşte efectiv. Altfel spus, ceea ce are relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale în această materie este locuinţa faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate.

În speţă, în ceea ce priveşte locuinţa comună a soţilor (pe care aceştia o reclamă în mod diferit, ca fiind domiciliul menţionat în cartea de identitate a fiecăruia), se constată că în cererea de chemare în judecată reclamanta a precizat că "în anul 2019, când s-au căsătorit părţile, aceştia locuiau şi lucrau în Marea Britanie. După căsătorie soţii au locuit împreună în Marea Britanie, acolo unde s-a născut şi minora", aspect ce reiese şi din ancheta socială efectuată de Primăria comunei Pătrăuţi, în cuprinsul căreia se consemnează faptul că după căsătorie soţii au locuit în Anglia. De asemenea, din certificatul existent în copie la dosarul Judecătoriei Hunedoara rezultă că minora s-a născut în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Se constată, aşadar, că locuinţa comună a soţilor a fost în Marea Britanie, astfel încât urmează a se verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de teza a doua a art. 915 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la locuinţa în fapt a părţilor, din actele dosarului reiese că pârâtul locuieşte şi lucrează în străinătate (ancheta socială efectuată de Primăria comunei Pătrăuţi, anterior menţionată). Faptul că stă în România "între 3 şi 5 luni" şi că "merge în UK câte 2-3 luni", cum acesta a declarat şi cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii din 1 martie 2022 a Judecătoriei Hunedoara, nu justifică pe deplin restul perioadei de timp (12 luni) astfel încât să se poată concluziona că locuinţa pârâtului este în ţară.

În ceea ce priveşte locuinţa reclamantei, din cuprinsul anchetei sociale efectuate la domiciliul din Hunedoara, înscris în cartea de identitate, reiese că reclamanta locuieşte în fapt în Anglia, aspect confirmat şi de evaluarea autorităţilor din Marea Britanie, consemnată în raportul existent în copie tradusă la dosarul Judecătoriei Suceava.

Având în vedere considerentele expuse, raportat la situaţia de fapt relevată de înscrisurile existente la dosar, cum la data înregistrării cererii de chemare în judecată nici reclamanta şi nici pârâtul nu aveau locuinţa în ţară, în lipsa unui acord al părţilor privind introducerea cererii de divorţ la orice judecătorie din România, competenţa de soluţionare a cauzei urmează a se stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 915 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., ce instituie o normă de competenţă teritorială specială în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2023.