State liability for improper preventive detention following acquittal and applicability of Constitutional Court Decision 136/2021 to pending civil claims
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by the State (via the Ministry of Public Finances) and the Public Prosecutor, thereby upholding the Court of Appeal's decision that ordered the State to pay the claimant 40,000 euros in moral damages for unlawful detention. The dispute concerned a civil action for compensation under Article 539 of the Code of Criminal Procedure, where the claimant sought damages for preventive detention that was deemed improper following a final acquittal for lack of evidence, despite the lower criminal court having previously declared the preventive measures legal. The Supreme Court rejected the argument that the claim was barred by the "authority of the thing adjudged" regarding the criminal court's finding of legality, and it affirmed that the State bears objective liability for improper deprivation of liberty irrespective of its initial procedural legality, based on the constitutional interpretation established in Constitutional Court Decision No. 136/2021, which amended Article 539 to include cases of acquittal or dismissal. The court held that the special norm of Article 539 prevails over the general tort liability provisions of the Civil Code, and that the Constitutional Court's decision applies to pending cases even if the unconstitutionality exception was not previously raised, thus validating the award of damages for the period of preventive arrest.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 431 alin. (2) C. proc. civ, art. 28 alin. (1) C. proc. pen, art. 539 din C. proc. pen, art. 539 C. proc. pen, art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ; State liability for improper preventive detention following acquittal and applicability of Constitutional Court Decision 136/2021 to pending civil claims: The dispute concerned a civil action for compensation under Article 539 of the Code of Criminal Procedure, where the claimant sought damages for preventive detention that was deemed improper following a final acquittal for lack of evidence, despite the lower criminal court having previously declared the preventive measures legal. The Supreme Court rejected the argument that the claim was barred by the "authority of the thing adjudged" regarding the criminal court's finding of legality, and it affirmed that the State bears objective liability for improper deprivation of liberty irrespective of its initial procedural legality, based on the constitutional interpretation established in Constitutional Court Decision No. 136/2021, which amended Article 539 to include cases of acquittal or dismissal. The court held that the special norm of Article 539 prevails over the general tort liability provisions of the Civil Code, and that the Constitutional Court's decision applies to pending cases even if the unconstitutionality exception was not previously raised, thus validating the award of damages for the period of preventive arrest.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for the dismissal of the appeals as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III–a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata de despăgubiri în sumă de 50.000 de euro daune materiale şi 1.000.000 de euro daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma acuzării săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzut de art. 9 lit. c) din Legea 241/2005.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 1126 din 6 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia nr. 689A din 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1126 din 6 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru perioada de arest.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 689A din 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii, atât între considerentele acesteia, cât şi între considerente şi dispozitiv.
În analizarea temeiniciei motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, instanţa de apel a înlăturat argumentul apelantului conform căruia instanţa civilă este în măsură să mai evalueze legalitatea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal, în condiţiile în care instanţa penală a statuat deja expres, în mod definitiv caracterul legal şi justificat al acestora, în decizia sa.
Astfel cum rezultă din antepenultimul paragraf al paginii 15 din motivare, instanţa de apel a reţinut: "caracterul legal şi temeinic al măsurilor preventive luate cu privire la reclamant au fost constatate chiar prin decizia de achitare a acestuia, motiv pentru care aceste elemente se impun în speţa de faţă cu autoritate de lucru judecat, în sens pozitiv, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 28 alin. (1) C. proc. pen..".
Pe de alta parte, Curtea a reţinut că, pe parcursul soluţionării cauzei în apel, a fost pronunţată de către Curtea Constituţională Decizia nr. 136/03.03.2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen. şi, făcând aplicarea considerentelor decizorii ale acesteia, a admis apelul formulat de reclamant cu consecinţa admiterii capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.
Recurentul-pârât apreciază că, pronunţându-se astfel, curtea de apel a adoptat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în conformitate cu care "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Aşadar, deciziile Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii se aplică numai în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea acestora în Monitorul Oficial. Deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efecte asupra cauzelor pendinte, strict şi limitativ, în următoarele situaţii:
- în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
- în litigiile în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, însă într-o altă cauză decât aceea în care a fost invocată excepţia soluţionată de Curtea Constituţională, anterior publicării deciziei de admitere în Monitorul Oficial.
Întrucât reclamantul nu se află în niciuna dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte, soluţia instanţei de apel de aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi înlăturare de la aplicare condiţiile limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen., interpretat cu caracter obligatoriu de instanţa supremă, este nelegală, cuprinzând motive contradictorii.
Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că analiza pretenţiilor reclamantului şi acordarea daunelor morale pentru perioada lipsirii/restrângerii libertăţii acestuia în procesul penal se află în contradicţie cu considerentele privind legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe apelantul-reclamant, astfel cum a fost stabilită de instanţa penală, astfel încât este evidentă existenţa contradictorialităţii dintre considerentele deciziei recurate, dar şi dintre considerente şi dispozitiv.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei recurate prin prisma încălcării autorităţii de lucru judecat în sens pozitiv, prin raportare la dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., argumentele ce susţin această critică fiind comune cu cele dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs. Soluţia astfel pronunţată, a fost adoptată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat în sens pozitiv a deciziei penale prin care a fost constatată legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe reclamant.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituţia României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât şi a art. 539-540 din C. proc. pen.
Întrucât reclamantul nu se afla în una dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte, soluţia instanţei de apel de aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi înlăturare de la aplicare a condiţiilor limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen., interpretat cu caracter obligatoriu de instanţa supremă, este netemeinică şi nelegală.
Instanţa de apel era ţinută să se raporteze la condiţiile limitative prevăzute de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., să reţină că instanţa penală a constatat legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe reclamantul din prezenta cauză şi, în consecinţă, să respingă cererea de chemare în judecată întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor morale solicitate.
Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiaşi Cod, ce au un conţinut identic.
Întrucât Constituţia reprezintă cel mai important izvor de drept, ea fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condiţiile legii" - folosită în dispoziţiile art. 52 alin. (3) fraza a doua - Constituţia lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, apreciază că instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.
În acest context, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei), prin care Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei.
În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în ipoteza în care se va aprecia că Decizia nr. 136/2021 produce efecte în cauză, înţelege să critice decizia recurată şi sub aspectul cuantumului daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului, cuantum pe care îl apreciază a fi o condamnare excesivă în raport de dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. şi practica CEDO.
Fără a fi dovedite consecinţele produse persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, apreciază că obligarea sa la plata daunelor morale în cuantumul stabilit de instanţă este nejustificată.
Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că hotărârea nu cuprinde motivele de care se întemeiază şi că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021.
Recurentul arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 întruneşte caracteristicile unei decizii simple prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat lipsa conformităţii cu legea fundamentală a unei soluţii legislative, pentru stabilirea efectelor acesteia fiind necesar un examen al considerentelor deciziei. În acest context, în categoria deciziilor prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat "o soluţie legislativă", decizia Curţii Constituţionale reprezintă o decizie ce se referă la lipsa din legislaţie a unor situaţii ce ar fi trebuit prevăzute.
La momentul pronunţării deciziei din apel, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. (dispoziţii pe care şi-a întemeiat în principal reclamantul cererea de chemare în judecată) şi-au încetat efectele juridice având în vedere că în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021 în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus în acord cu prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În lipsa corelării dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen. cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021, acţiunea reclamantului trebuia examinată prin prisma dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. potrivit cu care "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege", dispoziţia legală bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate.
Astfel, instanţa de apel, în mod greşit, nu a analizat cauza şi sub aspectul aplicabilităţii art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., text invocat de apelantul-reclamant ca temei de drept în cererea de chemare în judecată.
De asemenea, instanţa de apel trebuia să examineze în ce măsură devin incidente dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv, art. 1381 si urm. C. civ. (invocate în cauză), întrucât acestea reprezintă dreptul comun general, norma specială fiind afectată de un viciu de neconstituţionalitate.
Se impunea ca instanţa de apel, după punerea în discuţia părţilor şi a procurorului care a participat la dezbateri, să califice temeiului în drept al cererii iniţiale precum şi a motivelor de apel formulate în cauză, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021.
Caracterul nelegal al privării de libertate nu rezultă implicit din soluţia dispusă de organele judiciare, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile preventive dispuse faţă de reclamant fiind luate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Din perspectiva aplicării dispoziţiilor generale în materia răspunderii civile delictuale, instanţa de apel trebuia să examineze îndeplinirea condiţiilor referitoare la existenţa unei fapte ilicite a Statului Român prin organele sale judiciare, a unui prejudiciu produs reclamantului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu, dar şi o eventuală culpă a organelor judiciare, astfel cum prevede art. 1357 din C. civ.
Or, analiza instanţei de apel s-a limitat la prejudiciu şi întinderea acestuia, fără analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii, cu eludarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, acordarea unei reparaţii juste, echitabile si proporţionale în raport de dreptul fundamental încălcat trebuie sa ţină seama de principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl respecte - acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.
Conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Instanţa de apel trebuia să ţină cont pe de o parte de "legalitatea" măsurilor preventive dispuse în cauza penală, iar pe de altă parte, de perioadele în care apelantul-reclamant a fost supus măsurii arestului preventiv şi măsurii arestului la domiciliu.
Or, în aprecierea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că despăgubirile trebuie să reflecte acoperirea prejudiciului moral pentru o arestare preventivă dispusă cu respectarea prevederilor legale si nici nu a avut în vedere criteriile stabilite jurisprudenţial de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cât priveşte acordarea unei sume rezonabile cu titlu de reparaţie morală.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.
6. Procedura în faţa instanţei supreme:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (3 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Obiectul cauzei este reprezentat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în calitate de garant al bunei funcţionări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 50.000 de euro daune materiale şi 1.000.000 de euro daune morale pentru repararea prejudiciului constând în condamnarea pe nedrept, în privarea de libertate şi în restrângerea nelegală a libertăţii în cursul procesului penal, întrucât aceste măsuri au fost ulterior infirmate prin decizie penală de achitare.
Instanţa de apel a schimbat în tot soluţia de primă instanţă, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 40.000 euro, reprezentând despăgubiri (daune morale) pentru perioada de arest.
În acord cu cele statuate prin decizia nr. 136/2021 pronunţată de Curtea Constituţională, instanţa a reţinut că se impune atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru perioada de privare de libertate a reclamantului cuprinsă între 21.01.2015 şi 21.10.2015, dispusă în procesul penal finalizat prin achitarea sa în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:
Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii, întrucât, deşi în antepenultimul paragraf al paginii 15 din motivare instanţa de apel a reţinut: "caracterul legal şi temeinic al măsurilor preventive luate cu privire la reclamant au fost constatate chiar prin decizia de achitare a acestuia, motiv pentru care aceste elemente se impun în speţa de faţă cu autoritate de lucru judecat, în sens pozitiv, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 28 alin. (1) C. proc. pen..", totuşi, în pofida dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ., a acordat reclamantului daune morale pentru perioada lipsirii/restrângerii libertăţii, ignorând soluţia pronunţată de instanţa penală, singura competentă să aprecieze asupra legalităţii/nelegalităţii măsurilor preventive dispuse în procesul penal.
Critica este nefondată.
În primul rând, din lecturarea deciziei recurate, se observă că motivarea propriu-zisă şi considerentele pe care se fundamentează soluţia pronunţată de instanţa de apel sunt consemnate începând cu pagina 17 din hotărâre, iar paragraful redat de recurent în susţinerea pretinsei contradictorialităţi (ce se regăseşte la pagina 15 din decizie) este preluat din cuprinsul sentinţei (pagina 24 din sentinţă), în expunerea considerentelor ce susţin soluţia pronunţată de prima instanţă şi nu reprezintă, aşadar, considerentele argumentative avute în vedere de instanţa de apel.
În al doilea rând, în mod total necontradictoriu, curtea de apel a reţinut în propriile-i considerente (pagina 17 - chiar paragraful de debut al motivării) întocmai aspectele evidenţiate de recurent – faptul că instanţa civilă nu mai este în măsură să evalueze legalitatea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal, în condiţiile în care, prin decizia sa, instanţa penală a statuat deja expres şi în mod definitiv caracterul legal şi justificat al acestora.
Astfel cum s-a arătat prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dreptul la despăgubire a fost recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare.
Astfel, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar (paragraful 42 din Decizia Curţii Constituţionale).
Condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate (paragraful 44 din aceeaşi Decizie).
Având în vedere aspectele anterior clarificate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine existenţa vreunei contradictorialităţi între considerentele deciziei recurate ori între considerente şi dispozitiv, aşa cum nu se poate reţine vreo încălcare a autorităţii de lucru judecat a deciziei penale, susceptibilă de a fi examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. – al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, argumentele ce susţin această critică fiind comune cu cele dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs. Nu se poate constata încălcarea autorităţii de lucru judecat din moment ce, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut că nu este în măsură să evalueze legalitatea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal, în condiţiile în care instanţa penală, prin decizia pronunţată în cauza penală, a statuat deja în mod definitiv caracterul legal şi justificat al măsurilor preventive.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituţia României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât şi a art. 539-540 din C. proc. pen.
În aprecierea recurentului-pârât, instanţa de apel era ţinută să se raporteze la condiţiile limitative prevăzute de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., să reţină că instanţa penală a constatat legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe reclamant şi, în consecinţă, să respingă cererea de chemare în judecată deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor morale solicitate. Întrucât reclamantul nu se afla în una dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte, soluţia instanţei de apel – urmare a aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi înlăturare de la aplicare a condiţiilor limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen. - este netemeinică şi nelegală.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 539 C. proc. pen., invocat ca temei de drept al acţiunii deduse judecăţii, "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."
Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţia europeană, care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă, drept care, odată încălcat, atrage aplicarea art. 5 paragraful 5 din Convenţie, precum şi cu art. 9 C. proc. pen., care redă întocmai conţinutul art. 5 din Convenţie.
Astfel, în cuprinsul dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie este reglementat dreptul la reparaţiune pentru prejudicii derivate din detenţia nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii".
În mod simetric, dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., care consacră acelaşi drept, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, în alin. (5) reglementează dreptul la reparaţiune, astfel: "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".
Art. 539 C. proc. pen. este o aplicaţie particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din acelaşi Cod, în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate, independent de modul în care se finalizează procesul penal - prin achitare sau condamnare.
Concluzia caracterului larg, cuprinzător al câmpului de aplicare al art. 539 C. proc. civ. este subliniată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 din 3 martie 2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., obligatorie pentru instanţele de judecată potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.
În cauză, instanţa de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 din C. proc. pen.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine că, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. civ. sunt constituţionale, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie.
Cu referire la această critică, se reţine că dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. civ., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.
Recurentul nu a dezvoltat argumente de natură a combate considerentele instanţei (ce se regăsesc la pagina 18 – în care este redat paragraful 41 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021) cu privire la concursul dintre norma generală şi cea specială şi incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional în cauza pendinte.
Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi al considerentelor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., reţinând că reclamantul are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv pentru considerentul că nu există probe din care să rezulte că persoana a săvârşit infracţiunea.
În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al Convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.
În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragrafele 31 şi 47 din Decizia nr. 136/2021).
Având în vedere faptul că prin decizia Curţii Constituţionale răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a reţinut că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ. (în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale) şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.
Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de apel a constatat că pretenţiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate în perioada 21.01.2015 – 21.10.2015 îşi găsesc calea procesuală de rezolvare în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ., obligatorie - potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală) - faţă de dreptul comun reprezentat de acţiunea în răspundere civilă delictuală reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ.
În ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. Prin urmare, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se aplică în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după aplicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura.
Totuşi, excepţia de neconstituţionalitate fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare ce nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, Curtea Constituţională a statuat că excepţia nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Pentru acest motiv, Curtea Constituţională a arătat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.
Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se va aplica în toate cauzele aflate în procedură la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Ne aflăm aşadar în ipoteza unei cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care sunt aplicabile dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate respectivă până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
Nu era necesară şi obligatorie invocarea excepţiei în cauză, iar faptul că, în cursul desfăşurării procesului, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja asupra neconstituţionalităţii paralizează invocarea de către partea interesată a aceleiaşi excepţii, care ar fi fost, de altfel, respinsă ca devenită inadmisibilă. Curtea nu a condiţionat aplicarea deciziilor sale în litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate anterior publicării acestora, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare. De altfel, prin admiterea excepţiei, efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc erga omnes. Or, o atare condiţionare nu ar fi avut nici o raţiune şi ar fi produs consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Constituţională.
În ceea ce priveşte critica privind cuantumul daunelor morale acordate de instanţele de apel, recurentul-pârât a susţinut ca fiind o "condamnare excesivă faţă de dispoziţiile art. 540 C. proc. civ. şi practica CEDO", suma acordată cu titlul de daune morale fiind, în aprecierea recurentului, "vădit disproporţionat în raport de practica CEDO, încălcând totodată principiul echităţii".
Se reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.
Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ţinând seama de "principiul echităţii şi de necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată".
În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului, recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal. Susţinerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanţă este excesivă, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.
Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti:
Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că analiza instanţei de apel s-a limitat la prejudiciu şi întinderea acestuia, fără examinarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, cu eludarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021.
A susţinut, de asemenea, că la momentul pronunţării deciziei din apel, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice având în vedere că în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021 în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus în acord cu prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În lipsa corelării art. 539 din C. proc. pen. cu decizia Curţii Constituţionale, acţiunea reclamantului trebuia examinată prin prisma dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen.. De asemenea, instanţa de apel trebuia să examineze în ce măsură devin incidente dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv, art. 1381 si urm. C. civ., întrucât acestea reprezintă dreptul comun general, norma specială fiind afectată de un viciu de neconstituţionalitate.
Criticile formulate sunt nefondate, considerentele care însoţesc această soluţie fiind anterior expuse, cu prilejul analizei recursului declarat de recurentul-pârât, argumentele fiind în mare parte comune.
Faţă de aspectele deja prezentate, Înalta Curte subliniază, în plus, faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 textul art. 539 din C. proc. pen. a fost declarat parţial neconstituţional.
Curtea Constituţională a avut de analizat critica potrivit căreia reglementarea dreptului la repararea pagubei în concepţia art. 539 din C. proc. pen. este mult prea restrictivă, deoarece condiţionează acest drept numai de criteriul nelegalităţii privării de libertate şi refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluţia de achitare pronunţată – şi, implicit, pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal.
În considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, Curtea Constituţională a arătat că "este important a stabili în ce măsură norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului" (paragraful 54 din decizie).
Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.
Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.
Soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferenţiat de caracterul "nelegal") al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.
Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil şi unitar, a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat de către Curtea Constituţională.
Astfel cum s-a arătat, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. civ., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.
În mod legal, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate îşi găsesc calea procesuală de rezolvare în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ., iar nu în normele de drept comun ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 1349 şi urm. C. civ.
În ceea ce priveşte critica vizând întinderea prejudiciului, contrar susţinerilor recurentului, în aprecierea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel a ţinut seama de faptul că despăgubirile trebuie să reflecte acoperirea prejudiciului moral pentru o arestare preventivă dispusă cu respectarea prevederilor legale, având în vedere pe de o parte de "legalitatea" măsurilor preventive dispuse în cauza penală, iar pe de altă parte, perioadele în care reclamantul a fost supus măsurii arestului preventiv şi măsurii arestului la domiciliu (aspect consemnat la pagina 19 ultimul paragraf din decizia recurată).
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 689A din 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2023.