Defamation award for Facebook posts upheld on appeal; posts ordered removed and damages confirmed.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată pârâta la plata sumei de 480.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului suferit ca urmare a postărilor acesteia pe pagina sa de Facebook, precum şi pentru cele afirmate de pârâtă în şedinţele de judecată.

A mai solicitat obligarea pârâtei să retragă de pe reţelele de socializare toate postările defăimătoare la adresa reclamantului şi a familiei sale, să înceteze încălcările drepturilor sale nepatrimoniale privind demnitatea, onoarea, reputaţia şi propria imagine şi să fie obligată să publice pe cheltuiala sa într-un ziar de circulaţie locală hotărârea pronunţată în cauză, cu excepţia datelor cu caracter personal.

Prin încheierea de şedinţă nr. 11 din 17 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Craiova, s-a admis cererea de strămutare formulată de petenta B. şi s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Dolj la Tribunalul Gorj.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Gorj:

Prin sentinţa civilă nr. 265 din 18 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B..

A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale către reclamant.

S-a dispus obligarea pârâtei să retragă de pe reţelele de socializare toate postările defăimătoare la adresa reclamantului şi a familiei sale.

S-a dispus obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa într-un ziar de circulaţie locală hotărârea anonimizată pronunţată în cauză, cu excepţia datelor cu caracter personal.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererea reconvenţională.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului-pârât.

S-a respins cererea reconvenţională, ca nefondată.

A fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 6100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul-pârât.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova:

Prin decizia nr. 139 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 265 din 18 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Gorj.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 139 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, reclamantul A. şi pârâta B. au declarat recurs.

Recursul formulat de reclamantul A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menţionându-se că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 72 şi 75 C. civ., art. 1349 şi următoarele C. civ. şi art. 253 alin. (4) C. civ., dispoziţii ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului nepatrimonial.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au statuat că postările efectuate de pârâtă pe reţeaua de socializare Facebook au caracter ilicit, afirmaţiile acesteia fiind de natură să aducă grave atingeri demnităţii, imaginii publice şi reputaţiei profesionale a reclamantului. Au reţinut, de asemenea, că postările au un nivel ridicat de gravitate, pârâta urmărind în mod direct discreditarea reclamantului în societate, fapt ce rezultă din faptul că a urmărit ca postările să aibă un public cât mai numeros, comunicând în mod repetat mesaje ce vizau o pretinsă activitate infracţională în legătură cu actul de justiţie, folosirea unor fonduri publice şi a unor bunuri mobile ale asociaţiei în scop personal, precum şi mesaje injurioase, unele cu referire directă la membrii familiei reclamantului.

Recurentul-reclamant a arătat, în continuare, că instanţele au dat o interpretare greşită dispoziţiilor de drept material aplicabile referitoare la reparaţia patrimonială ce i-a fost acordată pentru prejudiciul suferit, apreciind că suma de 10.000 RON este una derizorie în raport cu gravitatea faptelor ilicite şi de repercusiunile acestora asupra carierei sale şi a vieţii de familie, nefiind în măsură să asigure o satisfacţie echitabilă.

Deşi au reţinut caracterul grav al acţiunilor pârâtei, instanţele de fond au acordat un cuantum modic cu titlul de daune morale, la a căror cuantificare nu au fost avute în vedere elemente care imprimă un caracter agravant, respectiv modul josnic în care a fost criticată activitatea profesională, cuvintele folosite, frecvenţa postărilor, mediul public în care au fost postate.

În analiza prejudiciului suferit, instanţele nu au făcut niciun fel de referire la afirmaţiile calomnioase făcute în şedinţele publice ale căror transcrieri se regăsesc la dosarul cauzei, unde pârâta a încercat să acrediteze în mod public percepţia că reclamantul ar fi un infractor şi ar fi săvârşit mai multe infracţiuni de fals.

În finalul cererii de apel, recurentul-reclamant a menţionat că suma de 480.000 RON acordată cu titlul de daune morale ar reprezenta o satisfacţie echitabilă, instanţa de apel interpretând în mod greşit dispoziţiile privitoare la situaţiile particulare, caracterul şi importanţa valorilor lezate, situaţia personală a reclamantului, educaţia, cultura şi standardul de moralitate, precum şi circumstanţele săvârşirii faptei.

Recursul formulat de pârâta B. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 8 şi art. 10 CEDO, art. 71 şi art. 72 alin. (2) C. civ. şi art. 1357 C. civ.

Curtea a constatat că, pe de o parte, limbajul folosit depăşeşte limita unui discurs decent menit să exprime nemulţumirea faţă de activitatea desfăşurată de reclamant, iar pe de altă parte, imputarea unor fapte determinate de influenţare a actului de justiţie impune dovedirea unei baze factuale.

Fără să facă referire la apărările pârâtei, instanţa a motivat că respectivele acte defăimătoare nu se circumscriu în limitele libertăţii de exprimare recunoscută de art. 10 CEDO, ci sunt de natură a afecta reputaţia reclamantului, ca o componentă a dreptului la viaţă privată recunoscut de art. 8 CEDO şi de jurisprudenţa CEDO.

Recurenta-pârâtă a arătat că postările sale se bucură de protecţia art. 10 din Convenţie, menţionând că instanţa nu a dat relevanţă anumitor declaraţii de martori, analizând în detaliu doar acţiunea reclamantului, deşi starea de fapt era comună, astfel încât atât acţiunea, cât şi cererea reconvenţională trebuiau analizate în oglindă, cu stabilirea elementelor de interdependenţă.

Soluţia a fost dată cu încălcarea art. 1357 C. civ. şi art. 8 CEDO. În acelaşi context conflictual între două părţi, instanţa nu a analizat cu aceeaşi unitate de măsură, apreciind că numai reclamantul a fost jignit în funcţie de criterii ce nu au mai fost aplicate celeilalte părţi, recurenta-pârâtă susţinând că nu a existat un tratament egal, iar soluţia este lipsită de onestitate.

Instanţa nu a motivat convingător cum a cuantificat importanţa valorii lezate pentru fiecare parte, existând aspecte şi probe pe care le-a ignorat efectiv. Reluând, recurenta-pârâtă a arătat că nu există o motivare analitică şi nu se analizează probele în raport de starea de fapt în cazul cererii sale, deşi ambele părţi au solicitat daune morale, iar starea de fapt are aspecte comune.

În continuare, recurenta-pârâtă a făcut referiri la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, pe care le apreciază ca fiind vădit disproporţionate în raport de complexitatea cauzei, solicitând, în situaţia respingerii apărărilor sale, aplicarea dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.

A solicitat, de asemenea, admiterea cererii reconvenţionale pentru toate jignirile aduse în şedinţele de judecată, dar şi pentru modul în care reclamantul, în calitate de avocat, a consiliat C. să promoveze şi să susţină cereri de chemare în judecată formulate împotriva pârâtei, cereri respinse definitiv de instanţe.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurenta-pârâtă B. a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, şi răspuns la întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului părţii adverse pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei supreme:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (21 septembrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare cu prioritate asupra excepţiilor nulităţii reciproc invocate de cei doi recurenţi şi asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prioritar, urmează a fi analizate excepţiile nulităţii recursurilor, invocate reciproc de către recurenţi.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., invocată de recurentul-reclamant A., se constatată că în cuprinsul cererii de recurs se pot identifica susţineri ale recurentei de natură a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor legale anterior menţionate.

Se reţine, totodată, că prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, urmează a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate ce au fost formulate în legătură cu considerentele ce susţin soluţia pronunţată de curtea de apel. Nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate criticile privitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator.

Având în vedere că recursul poate fi examinat din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă B., invocată de recurentul-reclamant A..

Aceeaşi soluţie de respingere se impune şi cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A., invocată de recurenta-pârâtă B., instanţa constatând că susţinerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recursul formulat de reclamantul A., astfel cum anterior s-a punctat, a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arătând că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 72 şi 75 C. civ., art. 1349 şi următoarele C. civ., respectiv art. 253 alin. (4) C. civ., întrucât, deşi a reţinut caracterul grav al acţiunilor pârâtei, a validat hotărârea primei instanţe prin care a fost acordată suma de 10.000 RON cu titlul de daune morale, cuantum pe care îl apreciază ca fiind unul modic.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Ceea ce poate fi examinat, din perspectiva textelor legale indicate de recurentul-reclamant, este modalitatea în care instanţa de apel a valorificat criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

Aşa cum a reţinut curtea de apel în considerentele hotărârii recurate, în materia drepturilor personale nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, iar evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit "se impune a se raporta la criterii precum cele referitoare particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea si psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc."

Cât priveşte întinderea prejudiciului moral, este evident, aşadar, că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice, ci, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului despăgubirii acordate, se constată că instanţa de apel a indicat, la pagina 21 din cuprinsul deciziei recurate, criteriile avute în vedere, reţinând că reclamantul este o persoană care se bucură de o bună reputaţie, că a suferit o afectare semnificativă a demnităţii, onoarei şi reputaţiei, în mod repetat, suportând consecinţe negative în plan moral, urmare a actelor defăimătoare ale pârâtei, ce nu se înscriu în limitele libertăţii de exprimare recunoscute de art. 10 CEDO.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că suma acordată de prima instanţă este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară şi în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel, Curtea a arătat că "în condiţiile în care salariul mediu net în România era, la data producerii prejudiciului de aproximativ 3000 RON, suma solicitată de reclamant cu titlul de daune morale, reprezentând 160 de salarii medii nete, reprezintă o compensaţie materială disproporţionată."

Apreciind că suma stabilită cu titlul de daune morale are caracter derizoriu, recurentul-reclamant a arătat că, în analiza prejudiciului suferit, instanţele nu au făcut niciun fel de referire la afirmaţiile calomnioase făcute în şedinţele publice ale căror transcrieri se regăsesc la dosarul cauzei, unde pârâta a încercat să acrediteze în mod public percepţia că reclamantul ar fi un infractor şi ar fi săvârşit mai multe infracţiuni de fals.

Această susţinere a părţii nu se verifică. Analizând măsura în care sunt întrunite condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a arătat că "pe de o parte limbajul folosit de pârâtă depăşeşte limita unui discurs decent menit să exprime nemulţumirea sa faţă activitatea de asistenţă şi reprezentare desfăşurată de reclamant, iar pe de altă parte imputarea unor fapte determinate de influenţare a actului de justiţie impune dovedirea unei baze factuale. Afirmaţiile litigioase vizând influenţa pe care reclamantul şi soţia sa o au în cadrul unor instanţe, nu sunt simple judecăţi de valoare ci ele includ, în realitate, acuzaţii concrete, determinate si extrem de grave, la adresa acestuia."

Trebuie menţionat faptul că limita în care curtea de apel era abilitată să aprecieze asupra caracterului calomnios a unor afirmaţii făcute în şedinţele publice desfăşurate în faţa unei alte instanţe este limitată de existenţa unor norme procedurale şi a unei competenţe specifice, prevăzute de dispoziţiile art. 217 C. proc. civ. - revine instanţei învestite cu soluţionarea respectivului litigiu aptitudinea de a stabili măsura în care respectivele afirmaţii depăşesc cadrul stabilit de art. 218 C. proc. civ. (ce poartă denumirea marginală de "infracţiuni de audienţă") şi de a dispune în consecinţă.

În cauză, raportat la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută, se constată că instanţa de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluţia de menţinere a cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. urmează a fi respins ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta B. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, se constată caracterul nefondat al criticii.

Astfel cum s-a arătat cu ocazia analizării excepţiei nulităţii, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac părţilor nu le este permis să pretindă instanţei de recurs reevaluarea probatoriilor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferită de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac.

Aşa fiind, instanţa de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie (prin care recurenta pretinde greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate încuviinţate/neîncuviinţate părţilor, faptul că instanţa a dat/nu a dat relevanţă anumitor probe), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a făcut referire la apărările sale, existând aspecte ce au fost ignorate fără o motivare analitică şi prin aplicarea unui tratament inegal, instanţa analizând în detaliu doar acţiunea reclamantului, nu şi cererea reconvenţională, deşi starea de fapt a fost "comună", în aprecierea recurentei soluţia fiind "lipsită de onestitate".

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat pe larg susţinerile părţilor, deopotrivă ale reclamantului şi ale pârâtei, inclusiv criticile ce vizau modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale şi, luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre aceştia, a constatat că faptele imputate de pârâtă reclamantului nu necesită sancţionarea pentru prejudiciul pretins de pârâtă ca element al răspunderii civile delictuale, gestul şi expresiile uzitate de reclamant neavând aptitudinea concretă de a leza imaginea profesională sau demnitatea pârâtei (reclamantă reconvenţional).

Nu se poate reţine că starea de fapt a fost "comună", astfel cum susţine recurenta-pârâtă, faptele ilicite reciproc reclamate fiind diferite, chiar dacă au fost săvârşite într-un context factual asemănător. Cu atât mai mult, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia) se cereau a fi distinct analizate.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ. Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor acestui text de lege, decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Reproşul adus instanţei de apel, în sensul că a aplicat un tratament inegal în analiza criticilor formulate de către cele două părţi şi că soluţia este "lipsită de onestitate", nu poate fi catalogat drept o critică de natură să justifice nelegalitatea deciziei recurate, fiind simple consideraţii ale recurentei.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, cu referire la critica legată de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., susţinerile părţii urmând a fi respinse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecăţii şi de limitele investirii instanţei prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea reconvenţională.

Prin cea de-a doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deşi se reclamă încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor art. 8 şi art. 10 CEDO, art. 71 şi art. 72 alin. (2) C. civ. şi art. 1357 C. civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susţină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator.

Conform art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere, iar art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.

Jurisprudenţa CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranţă legitimă în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, se constată că instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, pentru comentariile evidenţiate prin cererea de chemare în judectă, respectiv prin cererea reconvenţională, de ce apreciază că se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură faptele reclamate depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, în privinţa faptei ilicite imputate pârâtei, Curtea a reţinut că "prin comportamentul său pârâta a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la reputaţie şi onoare al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor sale sociale."

Referitor la faptele reclamate prin cererea reconvenţională, instanţa de apel a argumentat că "faptele imputate în prezenta cauză reclamantului, deşi privite în mod izolat, pot avea valenţa de a afecta demnitatea unei persoane, nu impun însă, cu necesitate, sancţionarea sa pentru acoperirea prejudiciului pretins de pârâtă, ca element al răspunderii civile delictuale, în sensul normelor legale incidente anterior evocate."

Fără a omite potenţialul ofensator al expresiilor şi gesturilor folosite de reclamant, instanţa a reţinut că, raportat la contextul factual din cauză, acestea nu au avut aptitudinea de a afecta onoarea sau reputaţia pârâtei de o asemenea manieră încât să fie necesară sancţionarea conduitei reclamantului, concluzionând, în mod similar primei instanţe, că nu se impune ingerinţa prevăzută de art. 10 CEDO ce permite antrenarea răspunderii civile delictuale, validând soluţia de respingere a cererii reconvenţionale.

Având în vedere dezlegarea de principiu dată prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, problemei de drept ce vizează inadmisibilitatea tranşării aspectelor litigioase vizând proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, pe calea recursului, Înalta Curte reţine că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile formulate de recurenta–pârâtă privitoare la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, pe care le apreciază ca fiind vădit disproporţionate în raport de complexitatea cauzei, aspect asupra căruia instanţa de apel s-a pronunţat, de altfel, printr-o amplă motivare (paginile 17-18 din decizia recurată).

Concluzionând, se constată că prin modalitatea de redactare a cererilor de recurs şi de formulare a criticilor, reclamanţii nu au demonstrat nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

Având în vedere soluţia pronunţată, dat fiind faptul că recurenţii au căzut reciproc în pretenţii, se constată că nu se mai impune a fi analizată solicitarea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în etapa procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B., invocată de recurentul-reclamant A..

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A., invocată de recurenta-pârâtă B..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 139 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2023.