Moral damages claim for unlawful detention barred by res judicata and lacking state liability; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă la data de 14.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să se constate că în perioada 18.06.2015-10.01.2017 a fost privat în mod nelegal de libertate; în perioada 18.01.2021-24.03.2021 a fost în mod nelegal privat de libertate prin neglijenţa statului român în comunicarea informaţiilor necesare şi utile statului italian; repararea daunei morale pentru privare nelegală de libertate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., art. 58 şi 1.357 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia inadmisibilităţii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

La termenul din 04.11.2021 instanţa, din oficiu, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al privării de libertate pentru perioada 18.06.2015-10.01.2017, faţă de sentinţa civilă nr. 765F/31.05.2018 a Tribunalului Ialomiţa, pe care a admis-o, constatând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză .

La acelaşi termen, instanţa a respins excepţiile invocate prin întâmpinare de către Statul Român, raportate la capătul de cerere privind constatarea privării nelegale de libertate în perioada 18.01.2021-24.03.2021.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ialomiţa

Prin sentinţa nr. 1233/F/04.11.2021, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de instanţă, din oficiu, pentru privarea de libertate din perioada 18.06.2015-10.01.2017; a respins acţiunea în ceea ce priveşte privarea de libertate pentru perioada 18.06.2015-10.01.2017, pentru autoritate de lucru judecat; a respins excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii, prescripţiei şi lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, invocate de pârât prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în ceea ce priveşte privarea de libertate pentru perioada 18.01.2021-24.03.2021.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1204/A/16.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, dar şi a sentinţei, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Referitor la sentinţa nr. 1233/F/04.11.2021, recurentul a arătat că în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca prescrisă pentru perioada 18.06.2015-10.01.2017, întrucât în baza aceluiaşi mandat de arestare, nr. 5/18.07.2013, acesta a fost privat de libertate în mai multe etape, respectiv 18.06.2015-10.-01.2017 (executată în penitenciarele din România), şi 18.01.2021-24.03.2021 (executată în Italia), iar termenul de prescripţie curge de la data eliberării din penitenciarul din Italia, 24.03.2021, dată de la care recurentul a cunoscut paguba pricinuită prin arestarea nelegală.

Cu privire la această soluţie, recurentul a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa interpretând şi aplicând greşit normele de drept material.

Referitor la decizia nr. 1204/A/16.09.2022, recurentul a arătat că, întrucât tribunalul a respins acţiunea, ca prescrisă, pentru perioada menţionată, instanţa de apel trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele, lucru pe care nu l-a făcut, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte perioada executată nelegal în Italia, 18.01.2021-24.03.2021, recurentul a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, temeiul arestării recurentului în Italia nu îl constituie Ordinul Parchetului din 26.05.2015 emis în baza sentinţei penale nr. 16/15/21.04.2015 a Curţii de Apel Napoli, ci mandatul european de arestare emis de statul român, nr. 5/2013, mandat care, la momentul celei de-a doua arestări a recurentului în Italia, era anulat.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel face trimitere la art. 17 din decizia cadru nr. 909/2008, fără să precizeze cui aparţine această decizie şi la ce se referă, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului împotriva sentinţei nr. 1233/04.11.2021 a Tribunalului Ialomiţa, ca inadmisibil, întrucât calea de atac împotriva acestei hotărâri este apelul, iar nu recursul.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că acesta este indicat, dar nu este dezvoltat.

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea instanţei de apel (decizia nr. 1204/16.09.2022) este motivată şi cuprinde toate argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului reclamantului.

De asemenea, asupra motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut, în acord cu instanţa de fond, că nu a existat o privare de libertate din partea statului român, în sarcina căruia nu se poate stabili responsabilitatea pentru perioada 08.01.2021-02.03.2021, întrucât lipsirea de libertate s-a prelungit datorită pasivităţii reclamantului, care a omis să exercite remediile prevăzute de lege.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

– Cu titlu prealabil, se constată că precizarea recurentului-reclamant, conform căreia îşi îndreaptă calea de atac şi împotriva sentinţei de primă instanţă, este una care nesocoteşte reglementarea privitoare la obiectul recursului, respectiv dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. – potrivit cărora pot face obiect al acestei căi de atac hotărârile date în apel, cele date fără drept de apel precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege – şi de aceea, este o susţinere inaptă să declanşeze un control de legalitate care să fie îndreptat direct împotriva judecăţii înfăptuite de tribunal.

- Criticile îndreptate împotriva deciziei din apel sunt nefondate întrucât, deşi circumscrise formal de parte dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., nu prezintă argumente care să verifice aspecte de nelegalitate în sensul avut în vedere de motivele de recurs menţionate.

- Astfel, susţinerea recurentului conform căreia a fost greşit respinsă, ca prescrisă, cererea acestuia referitoare la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate corespunzătoare perioadei 18.06.2015 – 10.01.2017, este una care nu se grefează pe considerentele deciziei din apel şi care ignoră soluţia adoptată de instanţa devolutivă de control judiciar.

Aceasta, în contextul în care prima instanţă a fondului nu a procedat la o analiză, sub aspectul prescripţiei extinctive, a pretenţiilor de despăgubiri aferente perioadei menţionate anterior, ci doar a constatat că solicitării reclamantului i se opune excepţia autorităţii de lucru judecat dată de existenţa sentinţei civile nr. 765F/31.05.2018 a Tribunalului Ialomiţa (care statuase, cu caracter definitiv, că pretenţiile reclamantului pentru intervalul 18.06.2015 – 10.01.2017 au fost formulate cu nesocotirea termenului de prescripţie).

În acest context, toate aprecierile recurentului-reclamant în legătură cu durata termenului de prescripţie, cu momentul de la care începe să curgă şi la care ar trebui considerat împlinit, sunt unele lipsite de pertinenţă, care nesocotesc efectele obligatorii ale unei hotărâri definitive, intrate în autoritate de lucru judecat şi împotriva căreia nu are deschisă cale de atac.

Mai mult, verificându-şi limitele devoluţiunii, instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanţe, pe aspectul excepţiei autorităţii de lucru judecat (în raport cu sentinţa nr. 765/F/31.05.2018 a Tribunalului Ialomiţa), n-a fost criticată, ceea ce înseamnă că această soluţie a intrat, la rândul ei, în autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi contestată.

S-a arătat, totodată, că nu poate fi primită susţinerea reclamantului conform căreia instanţa ar fi trebuit să procedeze la o examinare a cauzei în apel, sub toate aspectele, întrucât apelul, nefiind motivat, ar fi provocat o asemenea devoluţiune. În realitate, reclamantul a motivat calea de atac indicând critică de netemeinicie împrejurarea că a fost reţinut în baza unui mandat de arestare emis de statul român, astfel încât acestuia trebuie să-i fie stabilită culpa în legătură cu pretinsa privare nelegală de libertate, iar nu statului italian.

Acestea fiind elementele cererii de apel, pe baza cărora s-a făcut învestirea cu cercetarea netemeiniciei şi nelegalităţii sentinţei, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că nu este învestită cu un apel nemotivat, în sensul dispoziţiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea opera o devoluţiune totală, asupra întregii cauze, potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Critica recurentului conform căreia instanţa ar fi trebuit să procedeze la o astfel de devoluţiune, asupra întregii pricini, întrucât "se tindea la anularea hotărârii" de primă instanţă deoarece aceasta nu realizase o judecată de fond, ci una care reţine prescripţia extinctivă, primind în acest sens excepţia invocată de intimată, este una total lipsită de suport legal.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prima instanţă nu analizează, cum eronat se susţine, excepţia prescripţiei extinctive, ci valorifică efectul unei judecăţi anterioare, reţinând autoritatea de lucru judecat sub aspectul stingerii dreptului la acţiune pentru pretenţiile de daune morale aferente perioadei (18.06.2015 – 10.01.2017) corespunzătoare unei pretinse privări nelegale de libertate.

Pe de altă parte, devoluţiunea în sensul dispoziţiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi dedusă implicit din natura soluţiilor conţinute în dispozitivul hotărârii atacate, atunci când acestea au o existenţă de sine stătătoare (obiectul litigiului nefiind unul indivizibil) şi nu fac în mod distinct obiect al criticilor în calea de atac.

Astfel, împrejurarea că uneia dintre pretenţii îi este opusă excepţia autorităţii de lucru judecat, iar cealaltă pretenţie (vizând despăgubiri aferente altei perioade de lipsire de libertate) primeşte o soluţie de respingere, în urma analizei fondului acesteia, nu poate avea drept consecinţă devoluţiunea în privinţa ambelor soluţii, în contextul în care critica a privit expres doar incorecta analiză asupra fondului pretenţiilor.

Soluţia de anulare, la care fac referire dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., de natură să declanşeze devoluţiunea nelimitată, integrală are în vedere, astfel cum rezultă din art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ipoteza în care întregul proces a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, iar nu pe aceea, regăsită în speţă, în care parte din pretenţii a primit o cercetare şi o judecată pe fond, iar parte din acestea nu au fost analizate întrucât făcuseră deja obiectul unei judecăţi definitive, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Rezultă că instanţa de apel a procedat corect atunci când şi-a verificat limitele devoluţiunii şi a constatat, cu respectarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum, că reclamantul a formulat critici doar cu privire la soluţia dată fondului cererii de despăgubiri aferente celei de-a doua perioade indicate de parte şi, ca atare, asupra acestor aspecte trebuie să se limiteze judecata din apel.

- Critica din recurs referitoare la soluţia, de respingere, a cererii de despăgubire vizând intervalul de privare de libertate 18.01.2021- 24.03.2021, cât reclamantul s-a aflat în executarea pedepsei într-un penitenciar din Italia este, de asemenea, nefondată.

Astfel, identificând culpa statului român şi în continuare, răspunderea delictuală a acestuia, recurentul pretinde că deţinerea sa în Penitenciarul din Napoli s-ar fi realizat în baza mandatului european de arestare nr. 5/18.07.2013 emis de autorităţile române, care nu ar fi revenit asupra acestuia, deşi pedeapsa era executată.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, pe situaţia de fapt a pricinii, la data de 08.01.2021 reclamantul a primit ordinul de executare a pedepsei emis de către Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Napoli la data de 26.05.2015 (urmare a pedepsei de 4 ani şi 2 luni închisoare aplicate de Judecătoria Însurăţei, prin sentinţa penală nr. 91/7.06.2013) şi în baza sentinţei nr. 16/15/21.04.2015 a aceleiaşi instanţe italiene.

Anterior, prin sentinţa penală nr. 40/2017 a Judecătoriei Brăila a fost admisă contestaţia la executare a condamnatului A., dispunându-se anularea mandatelor de executare a pedepsei, cu consecinţa punerii de îndată în libertate a acestuia, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Decizia-cadru nr. 909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, constatându-se că sentinţa pronunţată de instanţa penală română a fost recunoscută de statul italian care a dispus executarea pedepsei pe teritoriul său, conform dreptului italian.

Susţinerea recurentului conform căreia reţinerea acestuia în vederea executării unei pedepse, considerată deja executată la data de 8.01.2021, s-ar fi realizat pe baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile române în anul 2013, este una eronată şi inaptă, ca atare, să plaseze responsabilitatea unei astfel de deţineri în sarcina statului român.

Aşa cum rezultă din conţinutul sentinţei nr. 34/23.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Napoli (privind încetarea executării pedepsei aplicate numitului A. şi punerea în libertate a acestuia), deţinerea acestuia începând cu 8.01.2021 s-a realizat în baza sentinţei nr. 16/15/21.04.2015 a instanţei italiene, prin care "s-a recunoscut existenţa cauzei de refuz al predării" (autorităţilor române), dispunându-se "executarea pedepsei aplicate în Italia, conform legislaţiei interne".

Aşadar, contrar celor arătate de recurent, arestarea pe teritoriul statului italian, în ianuarie 2021, nu s-a realizat în baza mandatului european de arestare (nr. 5/18.07.2013) emis de statul român. Acest mandat a stat doar la baza pronunţării sentinţei nr. 16/21.04.2015 a Curţii de Apel din Napoli, prin care pe de o parte i s-au recunoscut efectele şi, în acelaşi timp, s-a refuzat predarea reclamantului către autorităţile române, constatându-se existenţa unei cauze de refuz şi, în continuare, stabilindu-se executarea pedepsei în Italia, conform legislaţiei acestui stat.

Ca atare, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că nu a existat un act de executare emis de autorităţile române care să fi stat la baza unei privări nelegale de libertate a reclamantului, câtă vreme prin refuzul predării acestuia autorităţilor judiciare din România, responsabilitatea executării pedepsei a fost transferată statului italian conform art. 17 din Decizia-cadru nr. 909/2008/JAI privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (respectiv, legea care reglementează executarea).

Astfel fiind, acestuia îi revenea obligaţia întocmirii documentelor şi evidenţelor necesare în privinţa executării pedepsei căreia a considerat că i se aplică legislaţia internă a statului italian. Potrivit Deciziei-cadru menţionate, autorităţile statului de executare sunt singurele competente să decidă cu privire la procedurile de executare şi să stabilească toate măsurile aferente (inclusiv cele referitoare la temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau condiţionată).

Aşadar nicio culpă nu poate fi reţinută în sarcina statului român în legătură cu arestarea reclamantului de către autorităţile italiene, de vreme ce acestea erau responsabile, urmare a sentinţei nr. 16/15/21.04.2015 a Curţii de Apel Napoli, de modalitatea de executare a pedepsei pe teritoriul statului italian.

- Critica referitoare la nemotivarea deciziei din apel întrucât "deşi instanţa face trimitere la art. 17 din Decizia-cadru nr. 909/2008, nu indică emitentul acestui act" nu este una subsumabilă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se susţine că, în felul acesta, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, câtă vreme redă argumentele substanţiale ale adoptării soluţiei, aspectul învederat fiind mai degrabă unul circumscris unei erori materiale (prin omisiune).

Cu atât mai mult, recurentul nu poate pretinde că ar fi fost surprins prin trimiterea, incompletă, la respectiva decizie, având în vedere că aceasta a fost invocată şi valorificată inclusiv în procesul în care reclamantului i-a fost admisă o contestaţie la executare, conform sentinţei penale nr. 40/10.01.2017 a Judecătoriei Brăila, secţia penală.

Potrivit considerentelor expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1204/A din 16 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.