Civil compensation for criminal judicial error; nullity of cassation appeal for failure to articulate specific grounds of illegality

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la data de 21.08.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 300.000 de euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale, pentru repararea prejudiciului cauzat prin lezarea drepturilor fundamentale, prin modalitatea de efectuare a urmăririi penale şi trimiterea în judecată în dosar nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş şi ulterior în dosar nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş; obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în suma de 11.500 RON reprezentând onorariul de avocat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. raportat la art. 276 C. proc. pen., art. 252 şi 253 C. civ., art. 8 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în raport de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin precizările depuse la dosar în data de 20.01.2020, reclamantul A. a arătat că temeiurile de drept pe care a fost întemeiată acţiunea introductivă de instanţă sunt: art. 453 C. proc. civ. raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pentru motivele explicate în cuprinsul acţiunii introductive - paragrafele 3, 4, filele x; art. 252 - art. 253 C. civ. - care prevăd ocrotirea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei şi mijloacele de apărare, inclusiv prin acordarea de despăgubiri, temeiuri apreciate ca atare de ICCJ prin Decizia 20/19.02.2018 şi de către CCR prin decizia 133/16.05.2017- documente citate în paragraful 1 al ultimei file a acţiunii introductive; art. 9 alin. (5) din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ratificat de România la 31.10.1974; art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa nr. 281/24.03.2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 141/A/29.03.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., arătând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu se impune repararea prejudiciului cauzat prin privarea de libertate.

Argumentele de nelegalitate ale hotărârii recurate se desprind atât din conţinutul acesteia, cât şi din motivarea deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia soluţia cuprinsă în art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.

În mod greşit instanţa de apel reţine că Statul Român, deşi titular al acţiunii penale, nu are calitatea de parte în procesul penal şi nu i se poate reţine nicio culpă procesuală, cu toate că prin soluţia de achitare a fost reţinută tocmai culpa agenţilor statului în desfăşurarea întregului proces penal şi asta cu atât mai mult cu cât în procedura penală nu există noţiunea de părţi, ci doar de subiecţi procesuali, iar titularul acţiunii penale nu poate fi exonerat de responsabilitatea exercitării acesteia cu nesocotirea prevederilor legale pentru simplul motiv al inexistenţei unei echivalenţe de termeni în dreptul procesual penal cu dreptul procesual civil.

A mai arătat recurentul că toate argumentele instanţei de fond au fost reluate în motivarea instanţei de apel, cu nesocotirea normelor de drept material invocate, determinând, în acelaşi timp, discriminarea sa faţă de persoane aflate în situaţii similare, dar în alte momente temporale, care au fost despăgubite pentru erorile comise în cursul urmăririi penale şi care au determinat soluţii de achitare.

Învederează recurentul că prin însăşi hotărârea de achitare rămasă definitivă sub acest aspect, este reţinută culpa gravă a agenţilor statului, astfel încât se impune despăgubirea sub forma acordării cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 252, art. 253 C. civ., art. 453 C. proc. civ., art. 276 C. proc. pen., art. 8 şi art. 14 CEDO.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Astfel, prin memoriul de recurs sunt deduse judecăţii două aspecte pe care recurentul le apreciază ca fiind soluţionate greşit de către instanţa de apel, şi anume, pe de o parte neacordarea de daune morale pentru privarea de libertate în mod nelegal, iar pe de altă parte neacordarea de daune materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal în raport de care recurentul invocă privarea nelegală de libertate.

Referitor la daunele morale pentru privarea de libertate în mod nelegal, prin decizia recurată s-a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a adus critici modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 252-253 C. civ. invocate în susţinerea acestui capăt de cerere, ci din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, irelevantă în cauză, câtă vreme art. 539 C. pen. ce a făcut obiectul acestei decizii nu reprezintă temeiul juridic al acţiunii.

În prezenta cale de atac, ignorând statuările instanţei de apel, recurentul învederează că în mod greşit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate, prin raportare la soluţia de achitare dispusă prin sentinţa penală nr. 175/10.10.2018 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia penală în dosar nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 361/A/02.04.2019 a Curţii de Apel Cluj.

Mai arată recurentul că prin hotărârea penală de achitare menţionată s-a reţinut "...culpa statului român, respectiv în sarcina organelor de urmărire penală, exercitarea unei influenţe de natură să provoace săvârşirea infracţiunii, probele în dosar fiind obţinute ca urmare a unei provocări poliţieneşti, în condiţiile în care procurorul de caz a autorizat pretinderea unor sume de bani, sume pe care poliţistul de frontieră le-a şi pretins, iar inculpatu-reclamant în prezentul dosar, la provocarea poliţistului, le-a şi remis."

Apoi recurentul concluzionează în sensul că "...în acest context, alţi reprezentanţi ai statului, în speţă judecătorul fondului şi ai căii de atac, au considerat că prin raportare la aceste circumstanţe descrise mai sus nu se impune repararea prejudiciului cauzat prin privarea de libertate în condiţiile mai sus descrise, în esenţă considerentele deciziei civile atacate şi a sentinţei rezumându-se la a susţine...că privarea de libertate, în condiţiile provocării poliţieneşti, nu este de natură a conduce la acordarea unor despăgubiri în acest sens."

Este de observat că, pe de o parte, recurentul face trimitere la considerentele hotărârii penale de achitare, iar nu la cele ale hotărârii instanţei civile, respectiv ale deciziei instanţei de apel recurată în prezenta cauză, astfel încât pretinsele critici nu se raportează la hotărârea despre care pretinde că este nelegală.

Pe de altă parte, recurentul se află în eroare cu privire la cele statuate prin decizia recurată, în sensul că acesta arată că instanţa de apel ar fi reţinut că privarea de libertate în condiţiile provocări poliţieneşti nu este de natură să conducă la acordarea de despăgubiri.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel s-a pronunţat nu asupra împrejurării dacă despăgubirile solicitate sunt în măsură sau nu a fi acordate, ci asupra temeiului juridic în baza căruia au fost solicitate, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, despre care a reţinut că nu este aplicabilă cauzei pendinte, întrucât dispoziţiile art. 539 C. pen. declarate neconstituţionale prin această decizie nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nici aceste afirmaţii nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate, întrucât considerentele instanţei de apel au avut un alt sens decât cel învederat de către recurent.

În ce priveşte daunele materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, prin decizia recurată s-a reţinut că soluţia primei instanţe este legală din perspectiva art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în procesul penal inculpatul nesolicitând cheltuieli judiciare, întrucât a optat pentru aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. (temeiul juridic invocat prin acţiune şi la care recurentul face ample referiri în cadrul cererii de chemare în judecată).

Instanţa de apel a constatat că prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. fac vorbire despre obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părţi în procesul penal potrivit legii civile, iar nu potrivit legii procesual civile, respectiv art. 453 C. proc. civ.

S-a reţinut de instanţa de apel că reclamantul a invocat prevederile art. 453 C. proc. civ., text legal potrivit căruia regula acordării cheltuielilor de judecată este cea generată de culpa procesuală, criteriu care în C. proc. pen. nu există şi nu poate fi aplicat prin similitudine.

Anume, a constatat că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului, pe temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. civ. (care face trimitere la obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părţi în procesul penal, potrivit legii civile), raportat la art. 453 C. proc. civ. (ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată din perspectiva culpei părţii care a pierdut procesul) în raport de care nu s-au formulat critici în calea de atac, astfel încât, în limitele învestirii, nu a analizat această chestiune, motiv pentru care nu poate face nici obiect de analiză al instanţei de recurs.

În ce priveşte trimiterile la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 din memoriul de recurs, prin care recurentul învederează că argumentele de nelegalitate ale hotărârii instanţei de apel rezultă din conţinutul acestei decizii de neconstituţionalitate, astfel de apărări excedează limitelor învestirii instanţei, întrucât, aşa cum deja s-a arătat, cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., ale cărui dispoziţii au fost declarate neconstituţionale.

Motivarea recursului presupune nu numai indicarea, punctuală, a vreuneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ. (la care în speţă, oricum, nu s-a procedat), dar şi expunerea unor argumente pertinente, care să combată modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea în raport de care se invocă o pretinsă nelegalitate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului, situaţie faţă de care devine incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 141/A din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 141/A din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.