Territorial competence for intellectual property infringement: private-order non-competence acquired by first-seized court despite tardy pleading

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, la data de 12.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata:

1. remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 01.012017 - la zi (data efectuării raportului de expertiză), sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, cu aplicarea dispoziţiilor prin raportare la dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019 pentru spaţiile şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia-licenţă neexclusivă. S-a estimat că remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2017-31.07.2021 este în cuantum de 6.054 RON (fără TVA);

2. plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aplicată la valoarea remuneraţiilor lunare datorate conform art. 3.4 din Decizia ORDA nr. 120/2016;

3. remuneraţiei, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.01.2017 - la zi (data efectuării raportului de expertiză), sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie. S-a estimat că remuneraţia parţială datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2017-31.07.2021 este în cuantum de 4.900 RON (fără TVA);

4. plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform art. 10 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 173/2007 la nivelul dobânzii legale calculată conform ratei de referinţă a dobânzii legale stabilită de Banca Naţională a României;

5. la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în cazul în care pârâtă nu furnizează toate informaţiile necesare pentru stabilirea remuneraţiilor datorate in vederea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată (fost art. 139 din lege), UPFR a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor legal datorate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 162 lit. b) coroborat cu art. 106 alin. (1) lit. f) şi art. 112, art. 188 din Legea nr. 8/1996 republicată (foste art. 130 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 105 lit. f), art. 1065, art. 139 şi pe dispoziţiile metodologiilor publicate în M.Of. prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 şi nr. 60/2019 respectiv Decizia ORDA nr. 173/2007 raportate la dispoziţiile art. 1349, art. 1350 şi art. 1531-1535 C. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 490 din data de 06 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR)-Asociaţia pentru Drepturi Conexe, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a reţinut că excepţia este întemeiată în considerarea RIL–ului nr. 21/2021 pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat faptul că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 noul C. proc. civ., sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publica/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plaţii prejudiciului.

Astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a reţinut că în speţă competenţa teritorială aparţine Tribunalului Cluj, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 107 noul C. proc. civ. instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul pârâtei nu este Tribunalul Bucureşti şi având în vedere cele stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea textului legal, locul producerii prejudiciului se află pe raza judeţului Cluj.

2.2 Prin sentinţa civilă nr. 28 din data de 19 ianuarie 2023, Tribunalul Cluj – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

A constatat conflictul negativ de competenţă.

În temeiul art. 134 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Tribunalul Cluj – secţia civilă a reţinut că litigiul este unul privitor la bunuri, iar în lipsa unor dispoziţii exprese normele de competenţă sunt de ordine privată.

De asemenea, a reţinut că, deşi, în speţă, competenţa teritorială este alternativă, doar pârâtul este cel care poate invoca excepţia de necompetenţă, prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie, aşa cum prevede art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În cazul de faţă, deşi excepţia a fost invocată prin întâmpinare, tribunalul a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a invoca această excepţie şi a procedat la invocarea din oficiu a acestei excepţii.

Or, în lipsa invocării de către pârât, în termenul prevăzut de lege, a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată, instanţa necompetentă teritorial devine competentă tocmai prin efectul sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a invoca această excepţie, neputând invoca din oficiu această excepţie.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

Înalta Curte mai constată că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat despăgubiri pentru fapta de comunicare publică a fonogramelor în scop ambiental, precum şi pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă şi fără plata remuneraţiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe. Acţiunea este întemeiată atât pe instituţia răspunderii civile delictuale, cât şi pe dispoziţiile legale speciale din materia drepturilor de proprietate intelectuală (art. 162 lit. b) coroborat cu art. 106 alin. (1) lit. f) şi art. 112, art. 188 din Legea nr. 8/1996 republicată (foste art. 130 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 105 lit. f), art. 1065, art. 139) şi pe dispoziţiile metodologiilor publicate în M.Of. prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 şi nr. 60/2019 respectiv Decizia ORDA nr. 173/2007).

Astfel, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe normele ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 rap. la art. 116 şi art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este vorba de o competenţă teritorială alternativă de ordine privată, reclamanta având posibilitatea de a alege între instanţele deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ.

Or, acest tip de competenţă este de ordine privată şi raportat la dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Din interpretarea textului art. 130 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că, atâta timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate în acest text, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.

Mai mult, prin decizia nr. 31/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că: "65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...) 67. În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie."

În privinţa verificării propriei sale competenţe de către instanţa investită în urma declinării de competenţă, Înalta Curte s-a pronunţat în sensul că "68. răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudenţa instanţelor naţionale vizând posibilitatea instanţei căreia i se declină competenţa de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă.

69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudenţială în sensul că instanţa în faţa căreia se iveşte conflictul de competenţă s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar, deşi declinatorul de competenţă nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanţa trebuie să verifice cui îi aparţine competenţa în cauza concretă dedusă judecăţii.

70. De altfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă controlului, o atare situaţie fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept. Şi aceasta, deoarece instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei cu scopul asigurării celerităţii procesului civil şi având în vedere că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să îşi verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.

71. Aşadar, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

72. Pe de altă parte, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară".

Prin urmare, în conformitate cu paragrafele sus evocate, instanţa de conflict poate verifica dacă competenţa a fost câştigată, confirmată, în raport de respectarea sau nerespectarea normelor şi termenelor procedurale, de "întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei" de către prima instanţă sesizată.

În cauză se constată că pârâta a depus întâmpinare în dosarul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă, însă la termenul din data de 06.04.2022 instanţa a dispus decăderea acesteia din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, altele decât cele de ordine publică, reţinând că întâmpinarea nu a fost depusă în termenul prevăzut de lege, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 208 C. proc. civ.

Totodată, la acelaşi termen de judecată instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, apreciind că excepţia este întemeiată în considerarea deciziei nr. 21/2021 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Or, având în vedere că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, iar instanţa dispusese decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, altele decât cele de ordine publică, reţinând că întâmpinarea nu a fost depusă în termenul prevăzut de lege, instanţa Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă nu putea invoca din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială, această necompetenţă acoperindu-se definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată – în speţă Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă – a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost învestită, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., operând astfel o prorogare legală de competenţă sui-generis.

Pe de altă parte, sub aspectul determinării instanţei competente în raport cu statuările din decizia nr. 21 din 27 septembrie 2021, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din 23 noiembrie 2021), decizie invocată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă cu ocazia admiterii excepţiei necompetenţei sale teritoriale, Înalta Curte reţine că această decizie, prezintă, într-adevăr, relevanţă pentru identificarea instanţei competente teritorial, date fiind considerentele acesteia, din care reiese modalitatea de determinare a locului producerii prejudiciului, acelaşi cu locul săvârşirii faptei ilicite, însă dezlegările obligatorii ale acesteia ar fi putut fi aplicate numai în situaţia în care excepţia ar fi fost invocată în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. (de către pârâtă prin întâmpinare, întâmpinare care să fi fost depusă la dosar în termenul prevăzut de dispoziţiile legale).

Or, deşi Tribunalul Bucureşti nu este nici instanţa de la sediul pârâtei şi nici instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, acesta a devenit competent să soluţioneze cauza, tocmai prin faptul că pârâta a fost decăzută din dreptul de a mai formula excepţii de ordine privată, întrucât a depus tardiv întâmpinarea, iar instanţa, aşa cum s-a arătat mai sus, nu putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, dat fiind caracterul de ordine privată al acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.